Descoperirea. — Bătrânul Hank Bunker. — Deghizarea.
Tare-aș fi vrut, după masa de dimineață, să vorbesc despre mort și să-mi dau cu presupusul cum de-a fost omorât, dar Jim n-avea chef, zicea că asta aduce ghinion și că, pe deasupra, s-ar putea ca mortul să se mai facă și strigoi și să ne dea târcoale. Cică morții neîngropați se fac strigoi mai lesne ca ăi care zac frumușel în mormintele lor. Mi s-a părut că are dreptate, așa că n-am mai spus nimic. Dar gândurile nu-mi dădeau pace și ardeam de nerăbdare să aflu cine-l omorâse pe omul ăla și de ce.
Tot scotocind prin boarfele furgăsite, am dat peste opt dolari de argint, cusuți în căptușeala unui palton vechi făcut dintr-o cergă. Jim era de părere că oamenii care locuiseră în casa aia furaseră paltonul, căci dacă ar fi știut că erau bani în el, nu l-ar fi lăsat acolo. I-am zis că, după mine, tot ăia îl omorâseră și pe mort, dar Jim nu voia să vorbească despre asta.
— Tu crezi c-aduce ghinion? l-am întrebat. Dar ce-mi spuseși alaltăieri când am adus pielea de șarpe găsită în creștetul dealului? Mi-ai zis că nu-i pe lume nenorocire mai mare ca aceea care te paște când pui mâna pe o piele de șarpe. Uite ce nenorocire ne-a adus! Am găsit toate lucrurile astea, bașca opt dolari. Ehei, Jim, măcar de-am avea parte în fiece zi de-o nenorocire ca asta!
— Lasă, puișorule, lasă! Nu te crede tu prea grozav. Vine. Ține minte ce-ți spun eu, vine!
Și adevărat c-a venit. Jim îmi spusese asta marți. Ei bine, vineri după prânz stăteam tolăniți în iarbă, la capătul din sus al muchiei. Ni se isprăvise tutunul. Mă duc eu în peșteră să iau nițel tutun și înăuntru, ce văd? Un șarpe cu clopoței! L-am omorât și m-am gândit să-i joc un renghi lui Jim: am încolăcit șarpele la capătul dinspre picioare al păturii lui, în așa fel ca să pară viu. Spre seară uitasem cu totul de șarpe și când Jim s-a trântit pe pătură, perechea șarpelui, furișată după ăl mort, l-a mușcat pe Jim taman în clipa când eu aprindeam o lumânare.
Jim a sărit ca ars și ăl dintâi lucru pe care l-am văzut la lumina lumânării aprinse a fost lighioana: tocmai se pregătea să muște a doua oară. Cât ai clipi am omorât-o cu un băț, iar Jim a pus repede mâna pe ulciorul cu whisky al lui taică-meu și a-nceput să bea.
Era desculț și șarpele îl mușcase chiar de călcâi. Și toate astea din pricină că uitasem, ca un nătărău ce sunt, că atunci când omori un șarpe, perechea lui vine sigur să se încolăcească în jurul ălui mort.
Jim m-a rugat să retez capul șarpelui și să-l azvârl, apoi să-l jupoi de piele și să-i pun la fript o bucată de carne. L-am ascultat. Jim a înghițit friptura, zicând că asta o să-i ajute să se vindece. Apoi m-a pus să scot clopoțeii șarpelui și să i-i leg la încheietura mâinii. Cică și asta ajută.
Am luat p-ormă binișor șerpii și i-am aruncat cât colo într-un tufiș, fiindcă n-aș fi vrut ca Jim să bage de seamă că totul se întâmplase din vina mea.
Jim sugea mereu din ulcior. Din când în când, îl apucau năbădăile și se zvârcolea urlând; dar de câte ori își venea nițel în fire, trăgea iar la măsea. Laba piciorului i se umflase destul de tare, la fel și țurloiul, dar încetul cu încetul începu să se îmbete, așa încât îmi ziceam c-o să se vindece. Cât despre mine, să fi fost în locul lui Jim, m-aș fi lăsat mai degrabă mușcat de un șarpe, decât de whisky-ul lui babacu’.
Și așa a zăcut Jim patru zile și patru nopți. Apoi umflătura a dat înapoi: Jim putea iar să umble. După toate cele întâmplate, m-am hotărât să nu mai pun niciodată mâna pe o piele de șarpe. Jim zicea că-i sigur că de-aci-nainte o să-l cred:
— Când pui mâna pe o piele de șarpe, beleaua-i așa de mare, că s-ar putea ca necazurile noastre să fie abia la-nceput.
Zicea că el, unul, mai degrabă ar privi de-o mie de ori peste umărul stâng la lună nouă, decât să pună mâna pe-o piele de șarpe. Începusem să-i dau dreptate, măcar că am fost totdeauna de părere că trebuie să fii din cale-afară de nesocotit și de nătâng ca să privești luna nouă peste umărul stâng. Moș Hank Bunker a făcut-o odată și s-a lăudat cu asta; dar n-au trecut nici doi ani și, îmbătându-se, moșul a căzut din turnul de turnat alice și s-a întins atât de tare, că nu mai era decât un fel de strat, cum s-ar zice. L-au vârât pe muchie între două uși de hambar, pe post de sicriu, și așa l-au îngropat, cică, da’ eu n-am văzut. Mi-a spus babacu’. În tot cazul, nenorocirea l-a lovit numai fiindcă privise luna peste umărul stâng, ca un zevzec ce era.
Zilele treceau una după alta. Încet-încet, fluviul intră iar în vechea lui matcă. A dintâi grijă a noastră a fost să agățăm într-un cârlig mare un iepuroi jupuit, în chip de momeală: așa am prins o namilă de somn cât un om de mare, lung de șase picioare și doi țoli și greu de mai bine de două sute de funți. N-aveam cum să-l scoatem, de bună seamă că ne-ar fi târât până-n Illinois. Ne-am așezat și am așteptat privind cum se zbate și se smucește, până s-a înecat. Am găsit în burta lui un nasture de alamă, un gogoloi rotund ca o minge și tot felul de resturi. Am despicat gogoloiul cu barda și am găsit înăuntru un mosor. Jim era de părere că zăcuse multă vreme în burtă, de se acoperise așa și se rotunjise ca o minge. Cred că era cel mai mare pește care s-a prins vreodată în Mississippi. Jim spunea că în viața lui nu văzuse unul mai grozav. Ar fi avut preț mare la târg. Somnii ăștia uriași se vând la funt în piață și toată lumea cumpără: carnea li-e albă ca neaua și-i numai bună de prăjit.
A doua zi dimineața i-am spus lui Jim că mi s-a cam urât și că am chef să mă mai mișc puțin. Mă bătea gândul să dau o raită până dincolo, ca să văd și eu ce se mai întâmplă.
Lui Jim i-a plăcut ideea mea, dar zicea că trebuie să merg noaptea și să fiu cu ochii în patru. Se mai gândi ce se mai gândi, și-mi spuse că n-ar fi rău să mă îmbrac ca fată, punând pe mine ceva din bulendrele pe care le găsisem în căsoaie. Bună idee. Am luat una din rochiile alea de stambă, am scurtat-o și după ce mi-am suflecat pantalonii până la genunchi, m-am vârât în ea. Jim mi-a prins-o la spate în copci. Îmi venea destul de bine. Mi-am pus bonețica și am legat-o sub bărbie. Acu’, de-ar fi vrut careva să-mi vadă fața, trebuia să se uite ca printr-un burlan de sobă. Jim zicea că n-o să mă recunoască nimeni, nici măcar ziua-n amiaza mare. Toată ziulica m-am vânzolit cu straiele alea pe mine, ca să mă deprind cu ele, și cu încetul am izbutit, dar Jim zicea că nu prea umblu ca o fată și că una-două îmi ridic rochia, ca să bag mâna în buzunarul pantalonilor. Am ținut seamă de asta și a fost ceva mai bine.
Cum s-a lăsat întunericul, am pornit cu luntrea de-a lungul malului dinspre Illinois. Am trecut dincolo, nițel mai jos de debarcader, dar curentul m-a dus până la capătul din jos al târgului. Am legat luntrea și am pornit-o pe mal. Într-o căsuță, care nu mai fusese locuită de multă vreme, ardea o lumină și mă întrebam cine s-o fi aciuat acolo. M-am furișat până la fereastră și m-am uitat înăuntru. La o masă de pin, pe care ardea o lumânare, ședea o femeie de vreo patruzeci de ani și împletea la ciorap. Fața ei nu-mi părea cunoscută. De bună seamă că era o străină, fiindcă pe localnici îi știam pe toți. Norocul meu, căci începusem să-mi pierd curajul: mi-era teamă să nu mă recunoască oamenii după glas. Femeia asta, chiar dacă nu era în târgușor decât de două zile, putea să-mi spună tot ce voiam să știu, așa c-am bătut în ușă, făgăduindu-mi să nu uit că-s fată.