Jim în veșminte regești. — Iau un pasager. — Culegerea de informații. — Durerea familiei.
A doua zi, spre seară, ne-am oprit în mijlocul râului, sub un mic ostrov acoperit de sălcii, de unde se vedea câte un târgușor pe fiece mal. Regele și ducele se apucară să ticluiască un plan pentru cele două târgușoare. Jim îi spuse ducelui că nădăjduiește că treaba asta n-o să le ia decât câteva ore, fiindcă tare se plictisea și se chinuia când era nevoit să zacă în wigwam, legat cu o funie. Într-adevăr, când îl lăsam singur, trebuia să-l legăm, altminteri, dac-ar fi dat cineva peste el, slobod și neînsoțit de nimeni, n-ar mai fi părut un negru fugar prins de noi, înțelegeți. Ducele recunoscu și el că nu-i nicio plăcere să stai legat fedeleș toată ziulica, și-i făgădui c-o să născocească el ceva ca să-l scutească de chinul ăsta.
Ducele era tare isteț la minte, așa că născoci degrabă ceva. Îl îmbrăcă pe Jim în costumul regelui Lear (un halat lung de stambă, o perucă albă și favorite din păr de cal). P-ormă luă fardul de teatru și-i vopsi fața, mâinile, urechile și gâtul într-un albastru mort, șters, la fel peste tot, de arăta ca un om înecat de nouă zile. De când sunt n-am văzut ceva mai îngrozitor. Ducele luă apoi o tăbliță și scrise pe ea: „Arab bolnav — neprimejdios când nu-i ieșit din minți”.
Bătu în cuie tăblița de o șipcă, pe care o înfipse la patru-cinci picioare în fața wigwamului. Jim era mulțumit. Zicea că-i mult mai bine așa decât să stea legat câte doi ani în fiece zi și să tremure tot de câte ori auzea vreun zgomot. Ducele-i spuse să stea liniștit și-l sfătui ca la caz de-și bagă cineva nasul pe-acolo, să iasă din wigwam și să se scălâmbăie puțin, scoțând un urlet-două, ca o sălbăticiune; musafirii nepoftiți au să se cărăbănească mai mult ca sigur, lăsându-l în plata Domnului.
Socoteala era foarte bună. Eu însă cred că omul de rând nici n-ar mai fi așteptat să-l audă urlând: Jim arăta ca un mort, ba chiar mai urât, pe legea mea!
Potlogarii ăia aveau de gând să încerce din nou „Minunea regească” ce le adusese atâtea parale, dar pân’ la urmă se răzgândiră, zicând c-ar fi primejdios, deoarece între timp vestea se putea lăți pân-aici. Nu găsiră însă ceva mai bun, iar ducele spuse că se retrage pentru o oră-două, ca să-și frământe creierii, doar-doar o găsi ceva potrivit pentru târgușorul de pe malul dinspre Arkansas. Cât despre rege, spuse că se duce în celălalt târgușor, fără niciun plan de bătaie, dar încredințat că pronia o să-i arate calea cea mai bănoasă — pesemne că la diavol se gândea.
În târgul unde ne oprisem ultima oară, ne cumpărasem cu toții haine de prăvălie. Regele și le îmbrăcă pe-ale sale și-mi spuse să mă-nțolesc și eu. Se-nțelege că l-am ascultat. Regele își luase un costum negru și arăta acum fercheș și spălățel. Nu-mi închipuiam că haina poate schimba așa de mult un om. Înainte, arăta ca un boșorog răpciugos, dar acum, când își scotea pălăria nouă și albă de pâslă și făcea o plecăciune, zâmbind, părea atât de nobil, bun și cucernic, c-ai fi jurat că ieșise de-a dreptul din arcă, sau că-i moș Leviticus[37] în carne și oase.
Jim curăță barca, iar eu îmi pregătii vâsla. Cu vreo trei mile mai sus de târg se zărea un vapor mare, care trăsese la mal de vreo două ore, ca să încarce niște marfă.
— Cu țoalele astea pe mine — îmi spuse regele — ar fi mai bine să se creadă că vin de la Saint Louis sau de la Cincinnati, sau dintr-alt oraș mare. Du-mă la vapor, Huckleberry. O să sosim cu el în târg.
Nu trebuia să mă roage de două ori ca să merg cu vaporul. Am adus barca la mal, cu vreo jumătate de milă mai sus de târg, apoi am luat-o în lungul malului râpos, prin apa lină. Curând, am trecut pe lângă un flăcău cu o înfățișare copilăroasă, care ședea pe-un butuc și-și ștergea nădușeala de pe obraji, că era o arșiță de te topeai. Alături de el se vedeau doi desagi cât toate zilele.
— Oprește-aici! îmi porunci regele. Încotro mergi, băiete? îl întrebă el pe flăcău.
— La vapor. Mă duc la Orleans.
— Sui-te-aici! zise regele. Stai nițel, valetul meu o să te-ajute să-ți cari sacii. Adolphus, du-te și ajută-l pe domnu’ — adăugă el, întorcându-se spre mine.
Și-așa am pornit tustrei. Flăcăul nu mai știa cum să ne mulțumească. Zicea că-i al naibii de greu să umbli cu calabalâcul în spate pe-o vreme ca asta. Îl întrebă pe rege încotro se duce, iar el îi răspunse că venea de la deal și că se oprise de dimineață în celălalt târg, iar acum se ducea la ferma unui vechi prieten, cu câteva mile mai sus.
— Când v-am văzut — îi spuse flăcăul — m-am gândit: „Na, iacătă-l și pe domnu’ Wilks, era cât pe ce să pice la țanc”. Da’ p-ormă mi-am zis: „Nu cred să fie el, că dac-ar fi, n-ar merge-n susu’ apei”. Așa-i că nu sunteți dumnealui?
— Numele meu e Blodgett. Elexander Blodgett — reverendul Elexander Blodgett, ar trebui să spun, căci sunt unul din slujitorii prea plecați ai Domnului. Asta nu mă împiedică să-mi pară rău că domnul Wilks n-a sosit la timp, dar nădăjduiesc că nu pierde nimic prin această întârziere.
— De pierdut, nu pierde nicio avere, pentru că oricum tot o să-i pice lui, n-am eu grijă de-asta, dar a pierdut prilejul să-l mai vadă pe frate-su Peter în viață. S-ar putea să nu-i pese, cine știe! Da’ frate-său ar fi dat orice ca să-l vadă înainte de a-și da duhul. În ultimele trei săptămâni n-a vorbit decât despre asta, nu-l văzuse din copilărie! Cât despre celălalt frate, William, pe ăla nu l-a văzut niciodată. Ăla-i surdomut și n-are mai mult de treizeci-treizeci și cinci de ani. Singurii din familie care-au hălăduit pân locurile astea au fost George și Peter. George era căsătorit, da’ și el și nevastă-sa și-au dat sufletu’ anu’ trecut. Harvey și William sunt singurii care-au mai rămas. Și cum vă spusei, n-au sosit la vreme.
— Le-a trimis vorbă careva?
— Păi, sigur! Acu’ o lună-două, când Peter a căzut întâiași dată la pat. Zicea atunci că n-are să se mai scoale. Știți, era cam bătrâior, iar fetele lui George erau prea tinere ca să-i țină tovărășie, afară de Mary Jane, roșcovana. De-aia, după moartea lui George și-a neveste-sii, a rămas cam singur și nu prea mai avea chef de viață. Dar tânjea să-i vadă pe Harvey și pe William, nu de alta, da’ era dintre ăi care nu le vine ușor să-și facă testamentul. A lăsat o scrisoare pentru Harvey, în care-i spune unde-a ascuns banii și cum vrea să-și împartă restu’ averii, ca să nu ducă lipsă de nimic fetele lui George, nu de alta, da’ George nu le-a lăsat nicio lețcaie. Altceva în afară de răvașul ăla n-a vrut să scrie.
— Și ce crezi, de ce n-o fi venit Harvey? Unde stă cu casa?
— Ehei, taman în Anglia, la Sheffield. E pastor acolo. N-a pus niciodată picioru’ în țara asta. N-a prea avut destulă vreme, și poate că n-o fi primit nici scrisoarea.
— Ce păcat că n-a mai apucat să-și vadă frații, bietul de el! Și zici că mergi la Orleans?
— Ba chiar și mai departe. Miercurea viitoare plec cu vaporul la Rio de Janeiro. Am un unchi acolo.
— E o călătorie cam lungă, dar o să-ți placă. Și mie mi-ar plăcea. Ia spune, Mary Jane e cea mai mare? Dar alelalte ce vârstă au?
— Mary Jane are nouășp’ce ani, Susan are cin’șpe, iar Joanna vreo pai’șpe. Asta se ține de fapte bune și are o buză de iepure.
— Sărăcuțele! Singure pe lumea asta haină!
— Putea să le fie și mai rău. Bătrânul Peter avea mulți prieteni și-au să aibă ei grijă să nu li se-ntâmple nimic rău fetelor. E acolo Hobson, preotu’ baptist, diaconu’ Lot Hovey, p-ormă Ben Rucker și Abner Shackleford, și Levi Bell, avocatu’, p-ormă doctoru’ Robinson, și nevestele lor, și văduva Bartley și… da, o mulțime de prieteni. Da’ cu ăștia Peter era prieten la toartă și pomenea uneori de ei în scrisorile sale, așa că Harvey o să știe de unde să-și aleagă prietenii, când o să sosească aici.
Bătrânul îl tot descusu pe flăcău, până când acesta își deșertă întreg sacul. Pezevenghiul voia să știe tot ce se întâmplă în târgul ăla afurisit: și ce-i cu familia Wilks, și ce meserie avusese Peter (fusese tăbăcar), și cu ce se îndeletnicise George (ăla fusese dulgher), și ce-nvârtește Harvey (ăsta era pastor într-o biserică neconformistă), și câte și mai câte, de nu mai isprăvea. În cele din urmă-l întrebă:
— Da’ de ce voiai să te duci pe jos până la vapor?
— Fiin’că-i un vapor mare, care merge la Orleans, și mi-era teamă că n-o să oprească aici. Când sunt încărcate greu, nu opresc când le faci semn. Alea din Cincinnati opresc, dar ăsta-i din Saint Louis.
— Ia spune, Peter Wilks era bogat?
— Da, da, avea ceva avere. Avea case și pământ și umblă vorba c-ar fi ascuns pe undeva vreo trei-patru mii de dolari bani gheață.
— Când zici c-a murit?
— N-am zis, da’ a murit aseară.
— Îl îngroapă mâine, de bună seamă.
— Da, pe la amiază.
— Mare nenorocire, da’ ce să-i faci? Mai devreme sau mai târziu toți sfârșim așa. Totul e să fii pregătit. Atunci mori cu cugetul împăcat.
— Așa-i, dom’le. E ăl mai bine. Tot așa-mi zicea și maică-mea.
Când am ajuns la vapor, era aproape gata cu încărcarea, așa că în curând porni, însă fără noi. Plimbarea mea a căzut baltă, fiindcă regele își schimbase gândul. După ce plecă vaporul, regele îmi porunci să vâslesc încă o milă în susul apei, până la un loc pustiu; când am ajuns acolo, sări pe mal și-mi zise:
— Dă fuga înapoi și adu-mi-l pe duce! Adu-mi și geamantanele alea noi. Dacă s-a dus cumva pe malul celălalt, du-te acolo și adu-l încoace. Spune-i să se-mbrace cât mai grozav, fără să se uite la cheltuială. Hai, mișcă-te!
Am priceput eu ce punea la cale, da’ n-am scos o vorbă, firește. După ce m-am întors cu ducele, am ascuns barca, iar ei s-au așezat pe un buștean și regele i-a povestit de-a fir-a-păr tot ce-i spusese flăcăul ăla, fără să uite niciun cuvințel. Se silea tot timpul să vorbească la fel ca un englez sadea și zău că pentru un mocofan ca el nu era rău deloc. N-aș fi în stare să-l imit și nici nu-ncerc. Da’ zău, era destul de bine.
— Ce-ai zice ca tu să fii ăla surdomut, Bilgewater? îl întrebă el deodată.
— Las’ pe mine! zise ducele și-i mărturisi că jucase cândva pe scenă rolul unui surdomut.
Așteptară apoi să se ivească un vapor. Pe la mijlocul după-amiezii, trecură prin fața noastră două vaporașe, dar nu păreau să vină de departe. În cele din urmă se ivi un vapor mare și-i făcură semn. O barcă veni să ne ia și ne suirăm pe bord. Vaporul venea tocmai de la Cincinnati și când ăi de pe vapor aflară că mergeam doar vreo patru-cinci mile, se înfuriară grozav, ne înjurară și spuseră că n-o să ne debarce. Dar regele nu-și pierdu cumpătul:
— Dacă unor gentlemeni le dă mâna să plătească câte un dolar de fiece milă, ca să fie primiți pe vapor și duși cu barca la mal, socot că și vaporul își poate îngădui să-i ducă.
Ăi de pe vapor se muiară auzind cuvintele astea. Când am ajuns în dreptul târgului, ne-au trimis cu barca la mal. Vreo două duzini de oameni se adunaseră acolo văzând că se apropie barca.
— Domnilor — îi întrebă regele — poate cineva dintre domniile voastre să-mi spună unde locuiește Peter Wilks?
Oamenii se uitară unul la altul și dădură din cap, părând să spună: „Ce ți-am zis eu?” Apoi unul din ei rosti cu blândețe și mâhnire în glas:
— Îmi pare rău, domnule, dar nu vă putem spune decât unde a locuit până aseară.
Într-o clipită, pezevenghiul se prăbuși peste omul ăla, proptindu-și bărbia de umărul lui, și bolborosi printre lacrimi:
— Vai! Bietul nostru frate! S-a dus și n-am mai apucat să-l vedem! O, ce soartă vitregă!
Apoi se întoarse sclifosindu-se și făcându-i tot felul de semne prostești ducelui, care vă jur c-a scăpat un geamantan din mână și-a izbucnit și el în plâns.
N-am mai văzut în viața mea asemenea pramatii.
Oamenii se strânseră în jurul lor și încercară să-i ogoiască, spunându-le o mulțime de drăgălășenii. Apoi le cărară în spinare geamantanele, la deal. Cei doi hoțomani se sprijineau de ei și plângeau de mama focului, iar oamenii îi povesteau regelui despre ultimele clipe ale lui frate-său. Regele maimuțări în fața ducelui această poveste, dând din mâini ca un bezmetic, iar după aceea amândoi se jeliră și-l plânseră pe răposatul tăbăcar de parcă i-ar fi pierdut pe cei doi’șpe apostoli.
Negru să mă fac dac-am mai pomenit așa ceva! Îți venea să roșești pentru tot neamul omenesc.