Huck și judecătorul. — Superstiția.
Ei, și-așa trecură vreo trei-patru luni. Acum, iarna era în toi. În tot acest răstimp m-am dus aproape în fiece zi la școală și ajunsesem să cunosc buchiile, să citesc și să scriu nițeluș, ba chiar știam pe dinafară tabla înmulțirii până la șase ori șapte treizeci și cinci. Cred că n-aș fi în stare niciodată să merg mai departe chiar de-ar fi să trăiesc o veșnicie. Nu prea se lipește aritmetica de mine.
La început nu puteam suferi școala, dar cu vremea m-am obișnuit. De câte ori mă simțeam obosit peste măsură, trăgeam la fit, iar bătaia pe care o încasam a doua zi îmi făcea bine și mă înviora. Așa încât, cu cât mă duceam mai des la școală, cu atât mi se părea mai ușor. Începusem chiar să mă obișnuiesc cu felul de a fi al văduvei, care nu mă mai scotea din sărite. Ce mă sâcâia mai mult era că trebuia să locuiesc într-o casă și să dorm într-un pat, dar înainte de a se fi răcit vremea, o tuleam din când în când de-acasă și dormeam în pădure, așa, ca să mă mai odihnesc și eu oleacă.
Vechile apucături îmi plăceau mai mult, se-nțelege, dar începusem să prind gust și pentru cele noi, așa, puțintel. Văduva zicea că merg încet, dar sigur, pe calea cea bună și că nu-i mai e rușine cu mine.
Într-o dimineață, la prânzișor, mi s-a întâmplat să răstorn solnița. Am întins iute mâna după nițică sare ca s-o arunc peste umărul stâng, pentru a alunga piaza rea, dar domnișoara Watson mi-a luat-o înainte și m-a oprit, zicându-mi:
— Ia-ți mâinile de-acolo, Huckleberry! Ce harababură faci tu mereu!
Văduva a pus o vorbă bună pentru mine, dar eram sigur că asta nu-i destul ca să alunge nenorocul. După masă am plecat necăjit și speriat, întrebându-mă unde avea să cadă nenorocul pe mine și ce fel de nenoroc avea să fie. Te poți feri de unele nenorociri, dar nu de o nenorocire ca asta. Așa că n-am mai încercat nimic și-am umblat de colo până colo, cătrănit și cu ochii la pândă.
M-am dus în grădina din fața casei și m-am cățărat pe pârleazul gardului ăl mare de uluci. Pământul era acoperit cu un strat de zăpadă proaspătă, gros de-un țol, în care se zăreau urme de pași. Veneau dinspre pietrărie și se opreau puțin în dreptul pârleazului, apoi treceau de-a lungul gardului. Curios lucru că drumețul nu intrase, după ce se învârtise atâta prin fața pârleazului. Nu puteam pricepe de ce. Mă gândeam să mă iau după urmele pașilor, dar m-am oprit să le cercetez mai întâi. La început n-am băgat de seamă nimic, însă curând am deslușit în călcătura piciorului stâng o cruce făcută de niște ținte mari, ca s-alunge diavolul.
În clipa următoare, coboram în fugă dealul. Mă uitam din când în când înapoi, dar n-am văzut pe nimeni. Și-așa, într-un suflet, am ajuns la judele Thatcher.
— Ce-i cu tine, băiete — îmi spuse el — ce gâfâi așa? Ai venit să-ți încasezi dobânda?
— Nu, dom’le… Da’ ce, am ceva de luat?
— Sigur că da, aseară ți-a sosit dobânda pe jumătate de an, peste o sută cincizeci de dolari. O adevărată avere pentru tine. N-ar strica să ți-i pun laolaltă cu ceilalți șase mii de dolari, altminteri îi cheltuiești.
— Nu, domnule — îi spun eu — nu vreau să-i cheltuiesc. Nu vreau să-i iau nici pe ăștia, nici pe ceilalți șase mii. Vreau să-i luați dumneavoastră, vi-i dau pe toți.
Judele păru uimit. Se vedea că nu pricepe nimic.
— Adică, ce vrei să spui, băiete?
— Nu mă întrebați, vă rog. Așa-i că-i luați?
— Bine, dar nu pricep. Ce s-a întâmplat?
— Vă rog, luați-i și nu mă mai întrebați nimic, nu mă siliți să vă spun minciuni.
Se gândi un pic, apoi rosti:
— Aha, mi se pare c-am ghicit. Vrei să-mi vinzi averea ta, nu să mi-o dai. Asta e.
Mâzgăli ceva pe o hârtie, reciti ce scrisese și-mi spuse:
— Uite, am scris „contra unei plăți”. Asta înseamnă că ți-am cumpărat totul și ți-am achitat. Uite un dolar pentru tine. Și acum iscălește!
Am iscălit și am plecat.
Jim, negrul domnișoarei Watson, avea un ghemotoc de păr, mare cât un pumn, care fusese scos din al patrulea bărdăhan al unui bou. Cu ghemotocul ăsta Jim făcea farmece. Spunea că înăuntrul lui ar sălășlui un duh atotștiutor. În seara aceea m-am dus la el și i-am spus că babacu’ se întorsese din nou, îi văzusem urmele pașilor pe zăpadă. Voiam să aflu ce-avea de gând și dacă avea să rămână. Jim scoase ghemotocul și-i șopti ceva, apoi îl ridică și-l lăsă să cadă pe podea. Ghemotocul căzu ca o piatră, fără să se rostogolească mai mult de-un țol. Jim mai încercă o dată și înc-o dată — dar în zadar. Atunci îngenunche, își lipi urechea de ghemotoc și ascultă. Degeaba. Cică ghemotocul nu voia să vorbească. Uneori — mă lămuri el — nu scotea o vorbă dacă nu-i dădeai bani. I-am spus atunci că am un bănuț vechi și calp, de douăzeci și cinci de cenți, care nu făcea doi bani, fiindcă pe sub argint se vedea puțin alama — și, chiar dacă alama nu s-ar fi văzut, tot nu l-ar fi primit nimeni: era atât de neted, că la pipăit părea unsuros și asta-l dădea de gol. (N-aveam de gând să-i spun nimic despre dolarul pe care mi-l dăduse judecătorul.) Nu-i cine știe ce — i-am zis — dar poate că ghemotocul n-o să bage de seamă și o să-l primească. Jim mirosi bănuțul, îl mușcă, îl frecă și-mi spuse că va face în așa fel încât ghemotocul să creadă că-i bun.
O să ia un cartof crud, o să-l despice și-o să vâre bănuțul înăuntru, lăsându-l acolo toată noaptea. A doua zi dimineața n-o să i se mai vadă alama și n-o să mai fie unsuros, așa că l-ar primi oricare om din târg, darămite o minge de păr. Știam și eu șmecheria cu cartoful, dar o uitasem.
Jim puse bănuțul sub mingea de păr, îngenunche și ascultă din nou. De data asta — îmi zise el — mingea e-n toane bune, și dacă vreau, o să-mi ghicească tot viitorul.
— Dă-i înainte! îl îndemnai eu.
Mingea îi vorbi lui Jim, iar Jim îmi spuse totul mie:
— Taică-tu, bătrânu’, încă nu știe ce vrea, acu’ îi vine să plece, acu’ vrea iar să rămână. Ăl mai bun lucru-i să stai liniștit și să-l lași pe bătrân să facă ce vrea. Deasupra lui zboară doi îngeri: unu-i alb și strălucitor, altu’ negru. Albu-l face să se poarte bine o vreme, dar p-ormă vine negru’ și strică tot. Nimeni nu poate ști care înger o să-nvingă pân’ la urmă; cu tine însă totu-i cât se poate de bine. Te așteaptă multe necazuri, dar și multe bucurii în viață. Uneori ai să fii rănit, alteori ai să cazi la pat; da’ de fiecare dată ai să te faci bine. Două fete îți dau târcoale în viață. Una-i bălaie, alta-i oacheșă. Una-i bogată, ailaltă săracă. Tu o iei de nevastă mai întâi pe aia săracă, apoi pe aia bogată. Ai grijă să te ferești de apă cât se poate mai mult. Și fii cu ochii-n patru, fiindcă ți-e scris să mori spânzurat.
Când în noaptea aceea am aprins lumânarea și m-am suit în odaia mea, acolo ședea babacu’ în carne și oase!