O săpuneală zdravănă. — Harul triumfător. — „Una din minciunile lui Tom Sawyer”.
A doua zi dimineață, domnișoara Watson mi-a tras o săpuneală strașnică din pricină că-mi murdărisem hainele; văduva însă nu m-a muștruluit, ci mi le-a curățat de noroi și de pete. Părea așa de amărâtă, că mi-am pus în gând să mă port ca un mielușel câtăva vreme, dac-oi putea. Apoi domnișoara Watson m-a luat în cămăruța ei și a-nceput să se roage, dar își răcea gura de pomană. Zicea că dacă am să mă rog în fiecare zi, au să mi se împlinească toate dorințele.
Ți-ai găsit! Am încercat eu, nu-i vorbă, și odată m-am ales cu o sfoară de undiță, numai că era fără cârlige. N-aveam ce face cu ea fără cârlige, așa că am încercat de vreo trei-patru ori să cer cârlige, dar degeaba, nu căpătam nimic. Într-o bună zi, am rugat-o pe domnișoara Watson să încerce ea pentru mine. Mi-a răspuns că-s un nătărău. Nu mi-a zis niciodată de ce și nici acum nu-s dumerit.
Odată m-am dus în pădure și mi-am bătut capul să pricep cum devine cazul. Dacă un om — îmi ziceam — poate primi orice ar cere într-o rugăciune, atunci de ce nu-și recapătă diaconul Winn banii pierduți cu porcii pe care i-a cumpărat? De ce văduva nu-și primește înapoi tabachera de argint ce i-a fost furată? De ce domnișoara Watson nu pune pic de carne pe ea? Nu — mi-am zis eu — toate astea-s mofturi.
M-am dus s-o întreb pe văduvă, care m-a lămurit că prin rugăciune se pot căpăta „daruri spirituale”. Văzând că nu pricep despre ce-i vorba, mi-a spus că trebuie să ajut pe alții și să am mereu grijă de ei, fără să mă gândesc nicio clipă la mine. Printre „alții” se numără firește și domnișoara Watson, îmi ziceam eu.
M-am dus din nou în pădure și iar mi-am sfredelit creierii ceasuri în șir, dar degeaba, nu vedeam niciun folos pentru mine, ci doar pentru alții. Pân’ la urmă m-am hotărât să nu-mi mai bat capul și să-mi văd de-ale mele ca și mai-nainte.
Din când în când, văduva mă lua deoparte și-mi vorbea despre pronia cerească, așa de frumos, că-mi lăsa gura apă. Dar poate că a doua zi, domnișoara Watson își vâra nasul și strica toată treaba. Am ajuns să cred că or fi fiind două pronii; un nepricopsit ar avea un noroc grozav cu pronia văduvei, dar ar fi vai de viața lui dac-ar încăpea pe mâna proniei domnișoarei Watson.
După multă chibzuială, mi-am zis că n-ar fi rău să fiu ocrotit de pronia văduvei — cu voia ei, bineînțeles. Mă întrebam însă ce folos ar trage pronia asta de pe urma unuia atât de neștiutor și de necioplit ca mine.
Babacu’ nu se arătase de peste un an și nu-i duceam deloc dorul, ba chiar mă simțeam destul de bine fără el. Nu mai voiam să-l văd. De câte ori era treaz și se-ntâmpla să pună gheara pe mine, mă cotonogea. De aceea mă obișnuisem să fug în pădure când îl știam prin preajmă. Cam pe vremea aceea oamenii povesteau că se înecase în fluviu, cu vreo douăsprezece mile mai sus de orășel. Cel puțin așa zicea lumea. Cică înecatul era de-un stat cu el, purta niște zdrențe și avea un păr lung-lung, taman ca babacu’. Dar fața i-era de nerecunoscut, fiindcă stătuse prea mult în apă, încât nici nu mai aducea cu o față omenească. Lumea spunea că plutise pe spate. Îl scoseseră din apă și-l îngropaseră pe mal. Dar n-am avut parte de liniște prea multă vreme, fiindcă știam că un bărbat mort nu plutește pe spate, ci pe burtă. Eram sigur că nu fusese babacu’, ci o femeie îmbrăcată în straie bărbătești. Și iar m-a îmboldit teama, gândindu-mă că bătrânul o să se-ntoarcă într-o bună zi, cu toate că tare-aș fi vrut să nu mai vină.
Vreme de o lună ne-am tot jucat de-a tâlharii, apoi m-am lăsat păgubaș, ca și ceilalți de altfel. Nu jefuisem și nici nu omorâsem pe nimeni, ne lăudam numai. Când și când o zbugheam din pădure și dădeam năvală asupra porcarilor sau asupra precupețelor care-și duceau zarzavaturile la piață, dar n-am capturat niciodată nimic. Tom Sawyer zicea că porcii-s „lingouri”, iar napii și celelalte legume — „juvaeruri”. Ne întorceam la peșteră și pălăvrăgeam despre isprăvile noastre, despre oamenii pe care-i omorâsem sau îi însemnasem cu pecetea bandei. Eu unul nu vedeam niciun folos în toate astea. Într-o zi, Tom trimise un băiat să alerge prin târg cu un ciomag aprins — zicea că-i un „slogan”[5] (era semnalul de adunare a bandei). Apoi ne înștiință că iscoadele îi aduseseră în taină vestea că a doua zi un mare convoi de neguțători spanioli și bogătași arabi va poposi în valea de lângă peșteră, împreună cu două sute de elefanți, șase sute de cămile și peste o mie de catâri de povară, toți încărcați cu diamante, și cu o escortă de numai patru sute de soldați. Zicea că o să facem o „ambuscadă”[6], că o să-i omorâm pe toți și că o să-i prădăm.
Tom ne porunci să ne lustruim săbiile și puștile și să fim gata. Așa era Tom: nu se putea lua nici măcar de un car cu napi fără să țină morțiș să aibă săbiile și puștile curățate pentru atac, cu toate că nu erau decât niște biete șipci și cozi de mătură. Puteai să le freci până-ți ieșea sufletul, că tot nu făceau cu o îmbucătură de cenușă mai mult decât înainte!
Eu știam că nu putem veni de hac unei asemenea armate de spanioli și arabi, dar voiam să văd cămilele și elefanții, așa încât sâmbătă, a doua zi, am fost la postul meu, în „ambuscadă”.
Când am auzit comanda, ne-am năpustit din pădure și-am coborât în fugă povârnișul. Și ce să vezi? Nici picior de spaniol, de arab, de cămilă sau de elefant. Nu erau decât niște elevi de la școala de duminică în excursie, și încă niște elevi dintr-o clasă de începători. I-am pus pe fugă și i-am urmărit în susul văii, dar n-am capturat decât niște gogoși și puțină dulceață.
Ben Rogers, mai norocos, a pus mâna pe o păpușă de cârpă, iar Joe Harper pe o carte de cântări religioase și pe o broșură religioasă. S-a ivit însă dascălul și ne-a silit s-o luăm la goană și să lăsăm baltă toată prada. N-am văzut nici urmă de diamante, dar când i-am cerut socoteală lui Tom Sawyer, mi-a răspuns că erau acolo sumedenie de diamante, precum și arabi, elefanți și câte și mai câte.
— Atunci — zic eu — de ce nu le-am putut vedea și noi?
— Dacă n-ai fi atât de ageamiu — mi-a spus el — și ai fi citit cartea Don Quijote, ai fi știut fără să mă mai întrebi.
Toate astea — zicea el — sunt roadele magiei. Cică ar fi fost acolo sute de soldați, și elefanți, și comori, și așa mai departe; dar dușmanii noștri, pe care-i numea magicieni, prefăcuseră toate astea, numai din răutate, într-o excursie de elevi ai unei școli de duminică.
— Bine, fie — i-am zis eu — dar ce ne-mpiedică să-i atacăm pe magicieni?
— Ești un prost, mă repezi el. Nu știi că un magician poate chema o sumedenie de duhuri care te-ar face praf cât ai bate din palme? Duhurile sunt înalte ca niște copaci și groase cât niște biserici.
— Bine, bine — am stăruit eu — dar ce-ar fi dacă am chema și noi în ajutor niște duhuri? Oare n-am putea să-i snopim pe ăilalți?
— De unde să faci rost de ele?
— Nu știu. Da’ ăia cum fac rost?
— Ăia freacă o lampă veche de tinichea sau un inel de fier și atunci duhurile vin repede-repede, învăluite într-un nor de fum, cu tunete și fulgere, și fac tot ce li se poruncește. Pentru ele e floare la ureche să smulgă din rădăcini un turn de turnat alice și să-l trântească în capul unui director de școală de duminică sau în capul mai știu eu cui.
— Și cine le pune așa pe roate?
— Cum cine? Ăl care freacă lampa sau inelul. Duhurile sunt ale lui, îl ascultă orbește și trebuie să-i îndeplinească toate poruncile. Dacă le spune să clădească din diamante un palat lung de patruzeci de mile și să-l umple cu gumă de mestecat sau mai știu eu cu ce, și să-i aducă pe fiica împăratului Chinei ca să se însoare cu ea, duhurile n-au încotro și-i îndeplinesc porunca pân-a doua zi, înainte de răsăritul soarelui. Și în afară de asta, trebuie să care palatul în orice loc din țară ar dori stăpânul lor. Acum ai priceput?
— Eu cred că-s niște zevzeci că nu-și păstrează palatul, în loc să umble ca nebunii cu el în cârcă. Pe legea mea, dac-aș fi în locul lor, l-aș trimite tocmai la Ierihon pe ăl de-ar vrea să-mi las treburile și să vin la el fiindcă freacă o rablă de lampă de tinichea.
— Ce tot vorbești, Huck Finn? Nu pricepi că vrând-nevrând ai fi silit să vii, dacă magicianul freacă lampa?
— Ce? Să mă silească pe mine, care-s înalt cât un pom și gros cât o biserică? Ei bine, să zicem c-aș veni, dar l-aș face eu să se cațere în cel mai înalt copac din ținut!
— Prostii! Ție degeaba-ți vorbește omu’, Huck. Ești un nătărău. Habar n-ai de nimic.
M-am gândit două-trei zile la afacerea asta și-n cele din urmă m-am hotărât să văz cu ochii mei dacă e ceva serios sau nu. Am făcut rost de o lampă veche de tinichea și de un inel de fier, m-am dus cu ele în pădure și le-am frecat și răsfrecat, pân-am asudat ca un indian, zicându-mi că-mi voi clădi un palat și-l voi vinde. Dar degeaba, nu s-a arătat niciun duh. Atunci mi-am dat seama că toată chestia era doar o minciună de-a lui Tom Sawyer. Socoteam că el credea în arabii și elefanții ăia, dar eu, unul, sunt de altă părere. Totul aducea leit cu o școală de duminică.