Peștera. — Casa plutitoare.
Mă bătea gândul să mai văd o dată un loc din inima insulei, pe care-l dibuisem în timpul hoinărelilor mele. Am pornit împreună cu Jim și-am ajuns curând, fiindcă insula nu era mai lată de un sfert de milă și mai lungă de trei mile.
Locul cu pricina era un deal lung și povârnit, înalt de vreo patruzeci de picioare.
Ne-a fost greu al dracului să ajungem pe culme, fiindcă drumul urca pieptiș, printre tufe dese. Ne-am târât și ne-am cățărat noi așa, până ce-am dat, aproape de vârf, de-o peșteră mare, scobită în stâncă, și cu deschizătura înspre partea Illinoisului. Peștera era largă, cât două-trei încăperi, și Jim putea sta drept în picioare înăuntru. Între pereții ei era răcoare, nu glumă. Jim voia să ne aducem numaidecât tot calabalâcul în peșteră, dar i-am zis că n-are rost să ne cățărăm mereu pân-acolo.
Jim zicea că de-am adăposti luntrea într-un loc bun și-am căra calabalâcul în peșteră, ne-am putea ascunde acolo la caz c-ar veni cineva pe insulă, și-atunci nu ne-ar mai da de urmă decât cu copoii. Afară de asta, zicea el, păsărelele au vestit ploaie.
— Ce, vrei să ni se ude lucrurile?
Ne-am întors așadar la luntre și-am adus-o cam în dreptul peșterii, apoi am cărat toate lucrurile sus. După aia am dibuit o ascunzătoare pentru luntre, în desișul de sălcii. În undițe se prinseseră între timp câțiva pești. I-am scos și, după ce-am pus undițele la loc, am început să ne pregătim masa de prânz.
Gura peșterii era destul de largă ca să poți vârî pe-acolo un poloboc. Într-o parte a intrării era un fel de prag, tocmai bun pentru vatră. Am făcut focul și ne-am gătit prânzul.
Am întins păturile în chip de covor și ne-am așezat la masă, după ce-am cărat lucrurile în fundul peșterii, ca să ne fie la îndemână.
În curând se făcu întuneric și începu să tune și să fulgere. Va să zică păsărelele avuseseră dreptate. Se porni o ploaie grozavă și un vânt nemaipomenit. Era una din furtunile alea care se stârnesc vara. Din pricina beznei, totul în jur părea vânăt — o frumusețe! Ploaia era atât de deasă, că la doi pași mai încolo copacii păreau fumurii și încâlciți ca o pânză de păianjen. Când și când o pală de vânt încovoia copacii, întorcând frunzele pe fața lor albicioasă. Apoi se stârnea o volbură grozavă, care smucea crengile, de-ai fi zis că-și frâng brațele ca niște nebune. Și deodată, în bezna asta vânătă — fșt! — izbucnea o lumină ca-n slavă, care-ți dezvăluia o clipă vârfurile copacilor zbătându-se în furtună, cu sute de yarzi mai departe decât îi văzuseși până atunci.
Dar peste-o clipă era iar întuneric ca-n iad, și auzeai cum se dezlănțuie tunetul, cu un bubuit asurzitor, hăulind și pornind de-a rostogolul pe boltă, spre partea de dedesubt a lumii. Parcă s-ar fi dat de-a dura niște butoaie goale pe o scară lungă, lungă, știți, dintr-alea pe care butoaiele sar zdravăn.
— E strașnic, Jim, ce zici? N-aș schimba locul ăsta pentru nimic în lume. Ia mai dă-mi o bucată de pește și niște mălai copt, cald!
— Fără Jim, tu n-ai fi acum aici. Ai fi colo jos, în pădure, fără mâncare și pe jumătate înecat. Zău așa, puișorule. Găinile știu când plouă, și păsărelele tot așa.
Vreme de zece-douăsprezece zile, apele fluviului s-au tot umflat și pân’ la urmă au dat năvală peste maluri. Apa era adâncă de trei-patru picioare în locurile mai joase ale insulei și în lunca dinspre Illinois. În partea aceea apa ajunsese lată de câteva mile, dar în partea dinspre Missouri era la fel de lată ca-ntotdeauna — o jumătate de milă — fiindcă acolo malul e ca un perete înalt, de stâncă.
Ziua ne plimbam cu luntrea prin insulă. În pădure era tare răcoare și umbră, chiar când deasupra strălucea soarele. Treceam printre copaci, dar în unele locuri lianele erau atât de dese, încât trebuia să ne întoarcem și s-o luăm prin altă parte. Pe fiece copac bătrân prăbușit, se aciuaseră iepuri, șerpi și alte jigănii. După o zi-două de la potop, se îmblânziseră într-atât din pricina foamei, că puteai să te apropii de ele și să le și mângâi, dacă voiai — afară de șerpi și de țestoase, care săreau numaidecât în apă. Dealul în care se afla peștera noastră era plin de asemenea lighioane. Să fi vrut, am fi putut face rost de o menajerie întreagă.
Într-o noapte am găsit un capăt de plută pe cinste — din scânduri frumoase de pin. Avea douăsprezece picioare lățime și vreo cincisprezece-șaisprezece lungime, și se ridica deasupra apei cu vreo șase-șapte țoli. Era o punte zdravănă, dreaptă. Ziua se-ntâmpla să vedem plutind pe apă bușteni, dar îi lăsam să treacă. Nu ne arătam pe lumină.
Într-o noapte, cu puțin înainte să se crape de ziuă, pe când ne aflam aproape de capul insulei, am văzut venind pe apă, dinspre apus, o căsoaie de lemn, cu două caturi, aplecată într-o rână. Am vâslit spre ea și am intrat înăuntru, cățărându-ne până la fereastra de la catul de sus. Dar era încă prea întuneric ca să vedem, așa că am legat luntrea și ne-am așezat în ea, așteptând să se lumineze.
A început să se lumineze înainte s-ajungem noi la piciorul insulei.
Uitându-ne pe fereastră, am zărit un pat, o masă, două scaune vechi și o grămadă de boarfe zvârlite pe podea. Pe pereți atârnau haine. Într-un colț, pe podea, zăcea o mogâldeață care aducea a om.
— Mă, ăla de colo! îl strigă Jim.
Dar mogâldeața nu se urni. Atunci strigai și eu.
— Omu’ nu doarme, e mort — îmi spuse Jim. Tu rămâi aici, mă duc eu să văz.
Se duse, se aplecă deasupra mogâldeței, o privi cu luare-aminte și spuse:
— E mort, zău. Și gol, pe deasupra! L-au împușcat pe la spate. Socot c-a murit de două-trei zile. Vino, Huck, da’ nu te uita la fața lui, că-i prea înfiorătoare.
Nu m-am uitat deloc. Jim aruncase peste mort niște zdrențe, dar nu era nevoie, fiindcă tot n-aveam chef să mă uit. Pe podea erau risipite vraiște o mulțime de cărți de joc, soioase și vechi, niște clondire vechi de whisky și două măști de stofă neagră. Pereții erau mânjiți cu cele mai neghioabe cuvinte și desene mâzgălite cu cărbune.
Pe pereți atârnau două rochii jerpelite și jegoase, de stambă, o bonețică de soare, ceva rufărie femeiască, precum și câteva haine bărbătești.
Am încărcat totul în luntre, cu gândul că s-ar putea să ne fie de folos. Pe podea zăcea o pălărie veche de paie, pestriță, băiețească. Am luat-o și pe-asta. Mai era și o sticlă în care fusese cândva lapte și care era astupată cu un dop de cârpă, un fel de biberon pentru sugaci. Am fi luat noi și sticla, da’ era spartă. Am mai găsit și un scrin vechi, ros de vreme, și un cufăr îmbrăcat în piele cu păr, cu balamalele rupte. Erau deschise, dar n-aveau nimic de preț în ele. După felul cum zăceau împrăștiate lucrurile, ne-am dat seama că oamenii se zoriseră să fugă și nu putuseră să ia cu ei decât o mică parte din boarfe.
Am mai dibuit o lanternă veche de tinichea, un cuțit de măcelărie, fără mâner, un briceag Barlow nou-nouț, care în orice prăvălie făcea douăzeci și cinci de cenți, o grămadă de lumânări de seu, un sfeșnic de tinichea, o tărtăcuță, o cană de tinichea, o plapumă veche, jerpelită, un săculeț cu ace, bolduri, ceară de albine, nasturi, ață și alte scule de cusut, o bardă și câteva cuie, o sfoară de undiță groasă cât degetul meu mic, cu niște cârligoaie grozave, un sul de piele de căprioară, o zgardă de piele, o potcoavă și niște sticluțe cu doctorii fără nicio etichetă pe ele. Când să plecăm, am găsit și o țesală bunicică, iar Jim a dibăcit un arcuș rablagit de vioară și un picior de lemn; îi plesniseră curelele, dar altminteri era un picior destul de bun, măcar că era prea lung pentru mine și prea scurt pentru Jim. Am căutat de ne-a ieșit ochii, dar n-am putut găsi și perechea piciorului.
Una peste alta, a fost o pradă frumoasă, pe legea mea! Când am ieșit afară, am văzut că eram cu vreun sfert de milă mai jos de insulă și se făcuse ziuă de-a binelea. L-am pus pe Jim să stea lungit în luntre și l-am acoperit cu pătura, altfel s-ar fi văzut de la o poștă că-i negru. Am vâslit spre malul dinspre Illinois, dar curentul ne-a dus cu vreo jumătate de milă mai la vale. Am luat-o înapoi prin apa liniștită de lângă țărm și am ajuns cu bine acasă, fără nicio încurcătură. Nu văzuserăm pe nimeni.