Păcăliți. — Comparații regești. — Dorul de casă al lui Jim.
Ducele și regele se canoniră toată ziua să înjghebeze o scenă, o cortină și o rampă — adică un șir de lumânări. În schimb, în seara aceea sala se umplu vârf, cât ai bate din palme. Când văzu că nu mai încape nimeni, ducele plecă de la ușa de intrare și trecu prin culise pe scenă. Proțăpindu-se în fața cortinei, rosti o scurtă cuvântare în care-și lăudă marfa, zicând că tragedie senzațională ca asta nu s-a văzut încă pe lume. După ce trăncăni despre piesă și despre Kean cel Bătrân, care juca rolul ăl mai principal, ducele ridică cortina, taman în clipa când socoti că publicul e ațâțat la culme și nu mai poate de nerăbdare. În clipa următoare apăru și regele, țopăind în patru labe, gol-pușcă și vopsit din cap până-n picioare cu dungi și cercuri de toate culorile, minunat ca un curcubeu. Și… dar mai bine să lăsăm restul înfățișării sale. Arăta ceva de speriat, dar și grozav de caraghios. Oamenii se prăpădeau de râs. Când isprăvi cu scălâmbăielile și se rostogoli afară din scenă, spectatorii aplaudară și zbierară așa de tare, că regele trebui să se întoarcă și s-o ia de la-nceput, nu o dată, ci de două ori. Și o vacă s-ar fi tăvălit de râs văzând giumbușlucurile tontului ăluia bătrân.
În cele din urmă, ducele trase cortina și, după ce se înclină în fața publicului, spuse că din pricina angajamentelor urgente pentru teatrul Drury Lane din Londra, unde s-au și vândut toate biletele, marea tragedie avea să mai fie jucată doar de două ori în localitate.
După ce mai făcu o plecăciune, le spuse că în caz că a izbutit să-i distreze și să-i învețe câte ceva, le-ar rămâne îndatorat dacă ar binevoi să-și îndemne prietenii să vină și ei la spectacol.
Vreo douăzeci de voci zbierară:
— Ce, s-a și terminat? Asta-i tot?
— Da — răspunse ducele.
A urmat o tevatură nemaipomenită.
— Ne-au tras pe sfoară! urlau spectatorii, scoși din minți. Apoi se ridicară în picioare și se repeziră spre scenă și spre vestiții tragedieni.
Dar un găligan chipeș sări pe o bancă și răcni mai tare ca toți:
— Fraților, stați nițel! Vreau să vă spun doar o vorbă. (Oamenii se opriră s-asculte.) Așa-i, am fost trași pe sfoară, și-ncă cum! Dar n-are rost s-ajungem de râsul târgului și să nu ne putem spăla de rușinea asta cât om trăi. Eu zic să plecăm în liniște de-aici și să le vorbim și celorlalți despre spectacol, ca să vină și ei. Așa, o să fim cu toții în aceeași oală. Nu-i mai cuminte așa?
— Așa-i, așa-i! Are dreptate judele! strigară ceilalți într-un glas.
— Atunci, așa rămâne. Nu spuneți nimănui c-am fost trași pe sfoară. Duceți-vă acasă și sfătuiți pe fiecare să vină să vadă tragedia.
A doua zi, tot târgul nu vorbi decât despre frumusețea spectacolului, iar seara, sala se umplu din nou până la refuz și publicul înghiți gălușca, la fel ca la prima reprezentație.
După spectacol, m-am întors cu regele și cu ducele și-am cinat pe plută; cam pe la miezul nopții, ăi doi ne porunciră, mie și lui Jim, să scoatem pluta din ascunzătoare, s-o ducem la vale pe mijlocul râului și-apoi s-o ascundem cu vreo două mile mai jos de târg.
A treia seară, sala se umplu iar până la refuz, de data asta cu oamenii care văzuseră spectacolul în primele două seri. Aflându-mă la intrare, lângă duce, am băgat de seamă că toți cei care intrau aveau buzunarele burdușite sau ascundeau sub haină ceva ce nu mirosea deloc a odicolon, ci mai degrabă a ouă clocite, varză stricată și alte alea. Puteam să jur ca-n sală intraseră și niște pisici moarte — le știu eu bine mirosul. Să tot fi fost vreo șaizeci și patru de bucăți.
M-am strecurat în sală, dar n-am putut rămâne mai mult de un minut; amestecul de duhori era prea tare pentru nasul meu.
Când văzu că sala era arhiplină, ducele dădu douăzeci și cinci de cenți unui flăcău, rugându-l să-i țină puțin locul la ușă, apoi porni spre intrarea artiștilor.
Eu după el. Dar de cum cotirăm după colț și ajunserăm la întuneric, îmi zise:
— Ia-o la picior până ieși din târg și p-ormă tulește-o la plută. Închipuie-ți că te fugărește diavolul, auzi?
Am luat-o la fugă, iar el m-a urmat. Am ajuns împreună la plută. În mai puțin de două secunde, pluta porni la vale, spre mijlocul râului. Ne mișcam pe întuneric și fără zgomot. Nimeni nu scotea o vorbă. Mă gândeam că nenorocitul ăla de rege are acum de furcă cu publicul. Când colo, peste câteva clipe îl văzui târându-se afară din wigwam.
— Ei, cum a mers treaba de data asta, duce? întrebă el.
Nici nu dăduse prin târg, pezevenghiul.
Am aprins felinarul abia când am ajuns cu vreo zece mile mai jos de târg. Ne-am așezat să cinăm, iar ducele și regele s-au tăvălit de râs, amintindu-și de festa pe care le-o jucaseră târgoveților.
— Ce mocofani! Ce tembeli! spunea ducele. Puteam să jur că prima serie o să-și țină gura ca să-i bage și pe ăilalți la apă. Și știam că a treia seară au de gând să ne umfle, socotind că le-a venit și lor rândul. Ei, chiar că le-a venit rândul, și-aș da ceva să aflu cu cât ar fi gata să-l vândă! Tare-aș vrea să știu cum își folosesc prilejul. Te pomenești c-au să tragă un chef, că provizii și-au adus destule!
În cele trei seri, potlogarii agonisiseră patru sute șaizeci și cinci de dolari! În viața mea n-am văzut banii strânși cu căruța în halul ăsta.
După ce adormiră și-ncepură să tragă la aghioase, Jim rupse tăcerea:
— Ascultă, Huck, pe tine nu te miră cum se poartă regii ăștia?
— Nu mă miră deloc.
— De ce, Huck?
— Păi, așa li-e firea. Cred că toți sunt la fel.
— Bine, Huck, dar regii ăștia ai noștri sunt niște pramatii, zău!
— Asta zic și eu. Pe câte știu, toți regii sunt niște pramatii.
— Zău?
— N-ai decât să citești despre ei în orice carte de istorie, și-o să-ți dai seama. Uită-te la Henric al optulea[34]; al nostru-i un director de școală duminicală pe lângă ăla. Uită-te și la Carol al doilea, la Ludovic al paiș’pelea, la Ludovic al cin’șpelea, la Iacob al doilea, la Eduard al doilea, la Richard al treilea și la alți patruzeci de regi, și la toate heptarhiile saxone, care-au făcut atâta tărăboi pe vremuri. Tii, să-l fi văzut pe Henric al optulea când era flăcău! Era o grădină de băiat, nu alta! Nu trecea zi fără să-și ia o nevastă și-a doua zi poruncea să i se taie capul, cu nepăsarea cu care ar fi cerut niște ouă. Zicea: „Aduceți-o pe Nell Gwynn!” I-o aduceau, iar a doua zi dimineața spunea: „Tăiați-i capul!” Și i-l tăiau. „Aduceți-o pe Jane Shore!” zicea el. Și ea venea. „Tăiați-i capul!” spunea el, a doua zi. Și i-l tăiau. „Sunați pentru frumoasa Rozamunda!” — și frumoasa Rozamunda se înfățișa la sunetul clopoțelului. A doua zi dimineața regele striga: „Tăiați-i capul!” Le silea pe fiecare din ele să-i spună câte o poveste în fiecare seară și nu s-a lăsat până n-a strâns o mie și una de povești din astea, pe care le-a pus p-ormă într-o carte de-i zicea Domesday Book[35], adică Cartea Judecății de Apoi. Drept să-ți spun, mai potrivit nume nici că se putea. Mă Jim, tu nu-i cunoști pe regi, da’ eu îi știu bine. Boșorogu’ ăsta al nostru e unul dintre ăi mai de treabă regi din toată istoria. Uită-te la Henric ăla. Într-o bună zi i se năzărește dumnealui să se-ncontreze cu țara noastră. Și ce crezi că face? Îi dă cumva de știre ca să-i lase timp să se pregătească? Da’ de unde! Hodoronc-tronc, azvârle-n mare tot ceaiul de pe corăbiile din portul Boston[36], îi trage o declarație de independență și-și poftește dușmanul să vină, dacă-i dă mâna. Așa lucra dumnealui, nu dădea niciodată răgaz adversarului. Pe tat-su, ducele de Wellington, începuse să-l cam bănuiască de ceva. Da’ crezi că i-a spus-o sau că i-a cerut socoteală? Da’ de unde! L-a înecat ca pe-un pisoi, într-un poloboc cu vin de Malvasia. Ce crezi că făcea când careva își uita banii lângă el? Îi șterpelea numaidecât. Să zicem că-l plăteai pentru o treabă oareșcare și se întâmpla să nu te ții de capul lui: făcea totul pe dos. Când deschidea gura, era jale: dacă n-o închidea repede la loc, minciunile ieșeau buluc, una după alta. Vezi ce fel de păduche era Henric ăla? Să fi fost el în locul ăstor doi, le-ar fi tras târgoveților o păcăleală și mai și. Nu zic c-ai noștri-s niște mielușei, fiindcă, dacă stai să le judeci isprăvile, nu-s deloc niște mielușei, dar nu-s nimic pe lângă berbecul ăla bătrân. Ce mai încolo-ncoace, regii sunt regi și trebuie să le-nghiți câte unele. Toți sunt niște pramatii. De, așa au fost crescuți, ce să le faci!
— Dar bine, Huck, ăsta pute al dracului!
— Toți put la fel, Jim. N-ai ce-i face. Istoria nu ne arată cum poate fi schimbat mirosul regilor.
— Ducele mai merge, oarecum…
— Da, un duce e altceva. Da’ nu-i cine știe ce deosebire. Ăsta al nostru nu-i prea de soi. Când se-mbată, niciun chior nu l-ar putea deosebi de-un rege.
— Să știi, Huck, că-s sătul de ei, mi s-a urât să-i tot văd.
— Și mie la fel, Jim. Dar cu ăștia doi n-avem încotro. Trebuie să ne amintim că sunt ce sunt și să-i răbdăm. Câteodată, aș vrea s-aud de-o țară care-a scăpat de regi!
La ce bun să-i spun lui Jim că ăștia nu erau rege și duce sadea? Ar fi fost zadarnic. Și apoi, între noi fie vorba, ăștia nu se deosebeau cu nimic de ăi adevărați.
M-am dus la culcare și Jim nu m-a sculat când mi-a venit rândul să stau de veghe. De la o vreme făcea destul de des treaba asta. Când m-am trezit în zori, ședea acolo cu capul între genunchi și se căina amarnic. M-am făcut că nu bag de seamă. Știam eu ce-l doare: se gândea la nevastă și la copii, care rămăseseră hăt-departe. I se rupea inima de dorul lor. Nu mai plecase niciodată de-acasă în viața lui, și sunt sigur că ținea la ei la fel ca oamenii albi. Nu pare firesc, dar eu unul așa socot. I se întâmpla deseori să se văicărească și să ofteze, mai ales noaptea, când credea că dorm. Îl auzeam spunând: „Sărmana mea Lizabeth! Bietu’ meu Johnny! Sărăcuții de voi! E tare greu! N-o să vă mai văd poate niciodată, niciodată!”
Jim ăsta era un negru tare de treabă.
Fără să vreau, am adus vorba de nevastă-sa și de copii, iar el mi-a răspuns:
— Mi-e inima așa grea fiindcă mai adineauri am auzit ceva pe malu’ ălălalt, un zgomot, o izbitură, care mi-a amintit de ziua când m-am purtat așa urât cu Lizabeth. Ea avea doar patru anișori, când a căzut bolnavă de scarlatină. A fost greu bolnavă, dar s-a făcut bine; și într-o zi, când se-nvârtea prin odaie, i-am zis: „Închide ușa!” Ea a stat pe loc și s-a uitat la mine, zâmbind. Atunci am strigat la ea, scos din sărite: „Ce, n-auzi? Închide ușa!” Dar ea nu s-a mișcat, și-a urmat să zâmbească, iar eu fierbeam. „Ți-arăt eu ție!” i-am strigat și i-am tras o palmă peste cap, de-am trântit-o pe jos. P-ormă m-am dus în odaia de-alături, și-am stat acolo vreo zece minute. Când m-am întors, ușa tot deschisă și fetița taman în prag, cu ochii în jos și cu fața scăldată-n lacrimi. Plin de ciudă, am pornit spre ea, dar atunci (ușa se deschidea spre înăuntru), chiar în clipa aia vântul a trântit ușa în spatele ei — trosc! și, doamne, fetița nu s-a mișcat din loc. Mi s-a tăiat răsuflarea și… și… nu mai știu ce-am simțit. M-am târât afară, tremurând tot, am ocolit casa și-am deschis ușa încet, apoi am vârât capul în ușă, înapoia fetiței, și-am strigat deodată „Bum!”, cât mă ținea gura, dar ea nu s-a clintit din loc! O, Huck, am plâns atunci în hohote și-am luat-o în brațe și am zis: „Sărăcuța de ea, Dumnezeu să-l ierte pe bietu’ Jim, căci el n-o să se ierte niciodată, cât o trăi!”
Da, Huck, fetița era cu totul surdă și mută, iar eu m-am purtat așa urât cu ea!