Acostarea peste zi. — O teorie astronomică. — O campanie pentru cumpătare. — Ducele de Bridgewater. — Necazuri regești.
Trecură vreo două-trei zile și nopți. Mai bine zis se scurseră — atât de liniștite, senine și frumoase au fost. Iată cum ne-am petrecut vremea. Prin părțile acelea, fluviul era grozav de mare, să tot fi avut o milă și jumătate lărgime. Noaptea pluteam, iar ziua stăteam ascunși. Cum mijea de ziuă, ne opream și priponeam pluta — de obicei în apa liniștită de lângă un ostrov. Tăiam plopi tineri și sălcii și acopeream pluta. Apoi puneam undițele, intram în apă și înotam, ca să ne mai răcorim. După aia, ne așezam pe fundul nisipos — în locurile unde apa ne venea până la genunchi — și așteptam răsăritul. Nu se auzea niciun zgomot, totul era tăcut, de parcă ar fi dormit întreaga lume. Când și când se auzea doar orăcăitul broaștelor. Primul lucru pe care-l zăreai când îți aruncai ochii peste întinderea apelor era fâșia întunecată a pădurilor de pe celălalt mal. Altceva nu puteai desluși. Apoi pe bolta cerului se ivea un zbenghi alb, care creștea din ce în ce. În depărtare fluviul se limpezea, iar apa nu mai era neagră, ci cenușie. Începeai să zărești niște pete fumurii, care pluteau pe apă. Erau șlepuri de negoț și alte lucruri de-astea. Mai vedeai și niște dungi negre — plutele. Uneori auzeai scârțâitul unei vâsle lungi sau larmă de glasuri învălmășite; era atâta liniște, că sunetele se auzeau de hăt de departe.
Nu trecea mult și zăreai pe apă o dâră, și, după cum arăta, îți dădeai seama că acolo-i un ciot înfipt în apă, de care se spărgea curentul iute, lăsând dâra aia. Vedeai pe urmă cum ceața se ridică de pe apă în vălătuci, dezvăluind privirilor fluviul și zarea de foc a răsăritului. Pe malul celălalt, la marginea pădurilor, se deslușea atunci o cabană, de bună seamă un depozit de lemne, stivuite de hoțomanii ăia așa de răsfirat, că puteai să arunci un câine prin stivă pe oriunde. Apoi se stârnea dintr-acolo o boare plăcută, care te-nviora și-ți umplea nările cu miresmele dulci ale copacilor și florilor. Da’ uneori nu mirosea așa frumos, fiindcă lăsaseră pe jos pești morți, pești cu botul lung și alte soiuri, și ajungeau să duhnească rău. Da’ p-ormă se făcea ziuă de-a binelea, toate cele râdeau în soare și păsărelele ciripeau de zor. Acum un pic de fum n-ar fi atras privirea nimănui. Ne duceam și scoteam niscaiva pești din cei prinși în undițe, și ne încropeam un mic dejun cald. După aceea ne uitam la apa pustie și leneveam așa până ne fura somnul. Ne trezeam apoi fără să știm de ce, și ne uitam să vedem. Uneori zăream un vapor care venea la deal, huruind pe lângă celălalt mal, dar așa de departe, că nu puteai spune despre el decât că are roata la spate sau într-o latură. Vreme de-o oră după aceea n-auzeai și nu vedeai nimic — o pustietate fără margini. În sfârșit, se zărea hăt-departe o plută pe care vreun coblizan spărgea lemne, după obiceiul plutașilor; vedeai cum lucește toporul care izbea, dar n-auzeai nimic; apoi vedeai cum se ridică iar și abia când se afla din nou deasupra capului, auzeai izbitura — poc! Zgomotul zăbovise nițeluș deasupra apei pân’ s-ajungă la noi! Și uite-așa ne petreceam ziua, lenevind și ascultând liniștea.
Odată se lăsă o ceață deasă și pe toate plutele și bărcile oamenii începură să bată toba în tinichele, ca să nu dea peste ei vreun vapor. O mahună[25] sau o plută trecu atunci atât de aproape de noi, că am putut desluși vorbele, sudălmile și râsetele oamenilor, fără să-i vedem deloc. Ți se făcea părul măciucă, zău așa! Parcă treceau năluci prin văzduh. Jim zicea chiar că-s strigoi.
— Vezi-ți de treabă — i-am spus. Un strigoi n-ar zice: „Mama ei de ceață!”
De cum se-ntunecă, o porneam. Când ajungeam în mijlocul râului, lăsam pluta să lunece în voie, apoi ne aprindeam lulelele și ne bălăceam picioarele în apă, vorbind despre câte-n lună și-n stele. Stăteam despuiați zi și noapte (bineînțeles, când ne dădeau pace țânțarii), fiindcă straiele noi pe care mi le făcuseră ăi din neamul lui Buck erau prea frumoase ca să mă simt bine în ele, și-apoi nu prea-mi plăcea mie să umblu înțolit. Uneori se întâmpla ca tot râul să fie al nostru ceasuri întregi. În depărtare se zăreau malurile și ostroavele. Când și când licărea câte o luminiță: cine știe, poate era vreo lumânare ce pâlpâia în ferestruica vreunei cabane. Alteori vedeai pe întinsul apei o lumină aprinsă pe-o plută sau într-o mahună, și venea dintr-acolo zvon de scripcă sau de cântec. Să tot trăiești pe-o plută! Deasupra noastră se întindea cerul spuzit de stele; stăteam tolăniți pe spate și le priveam, întrebându-ne dacă le făcuse cineva dinadins sau se iviseră de la sine. Jim zicea că le făcuse cineva, da’ eu socoteam că se iviseră singure — prea erau multe ca să fi avut cineva vreme să le facă. Jim își dădu cu părerea că le-o fi ouat luna. Ei, așa mai mergea, așa că n-am mai zis nimic. La urma urmelor, tot ce se poate. Ce, nu văzusem eu mai demult o broască, lepădând aproape tot atâtea ouă?
Ne uitam și la stelele care cădeau, urmărindu-le dâra de lumină. Jim zicea că stelele căzătoare se stricaseră și d-aia erau azvârlite din cuib. O dată sau de două ori pe noapte zăream câte un vapor lunecând prin beznă și slobozind din când în când pe coșuri o lume de scântei care plouau în apă. Era o minunăție! Apoi vaporul pierea după un cot al fluviului, luminile nu i se mai zăreau și huruitul contenea. Peste ape se așternea din nou liniștea. Și iată că multă vreme după ce vaporul pierise, valurile stârnite de el ajungeau pân’ la noi, hurducând un pic pluta, și dup-aceea nu mai auzeam niciun zgomot, afară doar de orăcăitul broaștelor.
După miezul nopții, cei de pe uscat se duceau la culcare și atunci, vreme de două-trei ceasuri, malurile rămâneau negre, nu se mai zărea nicio lumină în ferestrele caselor. Luminile alea erau ceasornicul nostru: când se ivea cea dintâi, însemna că dimineața-i aproape, așa că ne căutam un cotlon, în care să ne putem ascunde cu pluta.
Într-o dimineață, pe la cântători, am găsit o barcă și m-am dus cu ea la mal. Nu era departe, doar vreo două sute de yarzi, dar trebuia să treci peste un braț îngust al râului.
Ajuns la mal, am luat-o în sus cale de vreo milă, pe o gârlă străjuită de o pădure de chiparoși; voiam să văd de nu-s pe-acolo niscaiva fructe de pădure. Tocmai când treceam printr-un loc unde o potecă de vite tăia gârla, am zărit doi oameni care urcau în goana mare pe potecă. „S-a zis cu mine!” m-am gândit, fiindcă ori de câte ori vedeam pe cineva alergând, îmi închipuiam că aleargă după mine sau după Jim. Mă pregăteam să-mi iau tălpășița, dar ăia erau prea aproape acum și se rugau de mine să le vin în ajutor. Ziceau că sunt urmăriți, deși nu făcuseră nimănui niciun rău; după ei gonea, cică, o ceată de oameni cu câini. Țineau morțiș să sară în barcă, da’ nu i-am lăsat.
— Stați, nu săriți! Nu se-aud încă nici câinii, nici caii oamenilor. Mai aveți vreme să mergeți prin desiș, ca să ieșiți la gârlă ceva mai încolo; p-ormă veniți încoace prin apă și vă suiți în barcă. În felul ăsta câinii au să vă piardă urma.
Mi-au ascultat povața. De îndată ce s-au suit în barcă, am pornit cu ei spre insulița noastră. După vreo cinci-zece minute se auziră de departe lătrături și strigăte. Urmăritorii se apropiau de gârlă, dar nu-i puteam vedea. Părea că se opriseră câteva clipe ca să cerceteze de jur împrejur. Depărtându-ne, abia mai auzeam larma. Când am intrat în matca fluviului, lăsând în urmă o milă de pădure, n-am mai auzit nimic — peste tot era liniște. Am vâslit spre insuliță și ne-am ascuns în desișul de plopi. Primejdia trecuse.
Unul din fugari avea vreo șaptezeci de ani, poate și mai mult. Era chelbos și avea favorite cărunte. Purta o pălărie ponosită, o cămașă albastră de lână, slinoasă, și niște nădragi albaștri de dril, jerpeliți, vârâți în carâmbii cizmelor. Mai avea și o pereche de bretele împletite acasă — ba nu, n-avea decât una. Pe braț îi atârna un gheroc jerpelit, tot de dril, cu nasturi lustruiți, de alamă. Amândoi duceau câte o geantă mare, pântecoasă și jerpelită, din țesătură de covor.
Celălalt avea vreo treizeci de ani și era îmbrăcat la fel de fistichiu.
După ce am îmbucat ceva, ne-am așezat la vorbă și mi-am dat seama numaidecât că ăi doi nu se cunoșteau.
— Ce pățiși? îl întrebă chelul pe celălalt.
— Vindeam un articol care scoate piatra de pe dinți… și încă cum o mai scoate, cu smalț cu tot, zău! S-a întâmplat însă să zăbovesc o noapte mai mult decât se cuvenea. Tocmai mă pregăteam să dispar, când te-am întâlnit pe poteca din partea asta a târgului. Mi-ai zis că ești urmărit și m-ai rugat să te ajut să scapi din încurcătură. Ți-am răspuns atunci că și eu sunt la strâmtoare și ți-am propus s-o ștergem împreună. Asta-i toată povestea. Dar mătăluță ce-ai pățit?
— Păi, să vezi. De vreo săptămână eram acolo într-o misie de propagandă contra alcoolului. Muierile, și alea tinere și alea bătrâne, nu mai puteau după mine, fiindcă-i muștruluiam grozav pe bețivani, zău așa, și încasam chiar cinci-șase dolari pe seară, zece cenți de căciulă, iar copiii și negrii pe daiboj. Afacerea a mers strună tot timpul, până aseară, când nu știu cine-a răspândit zvonul că trag la măsea pe ascuns, ca să-mi treacă vremea. Azi-dimineață m-a trezit un negru și mi-a zis că oamenii se strâng pe tăcute, cu câini și cu cai, și c-au să vină curând, să-mi dea cam o jumătate de ceas avans, apoi să mă fugărească, poate mă prind. Și de-au să pună mâna pe mine, au să mă tavălească-n catran și în fulgi și au să mă plimbe prin târg, călare pe-o prăjină. N-am mai stat să mănânc de dimineață, îmi trecuse foamea.
— Ascultă, bătrâne! spuse celălalt. Ce-ai zice să ne asociem? Ne-am potrivi de minune.
— Nu zic ba. În ce branșă lucrezi… de obicei?
— De meserie sunt calfă de tipograf. Mă ocup nițel și cu hapurile. P-ormă sunt și actor de teatru, mai ales tragedian. La o adică, sunt mesmerist[26] și frenolog[27]. Predau geografia pe cântece, așa din când în când, pentru variație, mai țin și conferințe uneori, ehei! fac o sumedenie de lucruri, orice-mi pică la îndemână, numai muncă să nu fie. Dar matale cu ce te ocupi?
— Pe vremuri, am fost doftor. Am lucrat mult în branșa asta. Ăl mai bine mă pricep să vindec prin punerea mâinilor pe ăi loviți de dambla, de cancer sau de alte boleșnițe. Mă pricep și la ghicit, când am pe cineva care să afle dinainte câte ceva din viața clientului. La nevoie, sunt și predicator, știu să pun pe roate o întrunire religioasă, și o fac și pe misionarul.
O vreme tăcură amândoi. Apoi ăl mai tânăr începu să ofteze:
— Vai, ce-am ajuns!
— Ce te vaieți? întrebă chelbosul.
— Când mă gândesc c-am ajuns să duc o asemenea viață, să mă înjosesc într-o asemenea tovărășie!
Și începu să-și șteargă colțul ochiului cu o cârpă.
— Bată-te Dumnezeu! Ce, nu ți-e destul de bună tovărășia mea? se sumeți chelul, cu arțag.
— Ba da, e destul de bună pentru unu’ ca mine. Așa-mi trebuie. Fiindcă de ce-am decăzut așa, când eram așa de sus? Din cauza mea. Dumneavoastră n-aveți nicio vină, domnii mei, nu, departe de mine asemenea gânduri. Nu dau vina pe nimeni. Așa-mi trebuie. Facă-mi lumea asta rece tot răul de care-i în stare. Dar știu un lucru: undeva s-o mai găsi o groapă și pentru mine. Dă-i ’nainte, lume, nu te lăsa, ia-mi totul, totul, pe ăi dragi, avutul, ia-mi totul, dar mormântul nu, pe ăsta nu mi-l poci lua. Într-o bună zi, am să mă lungesc în groapă și-am să uit de toate, iar biata-mi inimă zdrobită o să se odihnească și ea în sfârșit!
Și zicând acestea, își șterse iar ochii.
— La naiba cu inima ta zdrobită! rosti chelul. Ce tot îi dai zor cu ea? Noi nu ți-am făcut nimic.
— Știu că nu mi-ați făcut nimic. Nu dau vina pe voi, domnilor. Mi-am făcut-o cu mâna mea, da, cu mâna mea! De-aia e bine că sufăr, e foarte bine și nici nu mă plâng!
— Da’ ce-ți făcuși, nene? Ce-ai fost de nu mai ești?
— Vai, n-o să mă credeți. Așa e lumea, nu crede niciodată. Dar ce contează? Nu-mi pasă! Taina nașterii mele…
— Taina nașterii tale? Vrei să spui că…
— Domnii mei — zise celălalt, foarte serios — am să v-o dezvălui, căci simt că pot avea încredere în dumneavoastră. Ei bine, aflați că sunt duce!
La auzul acestor cuvinte, lui Jim i se bulbucară ochii și cred că și mie tot așa.
— Nu, e cu neputință! izbucni chelul.
— Ba da! Străbunicul meu, feciorul ăl mai mare al ducelui de Bridgewater, a emigrat în țara asta cam pe la sfârșitul veacului trecut, ca să respire aerul curat al libertății. S-a căsătorit aici și, la moartea sa, a lăsat un fiu. Părintele lui a murit cam în aceeași vreme. Al doilea fecior al răposatului duce a pus mâna pe titlurile de noblețe și pe moșiile lui, nesocotind pe adevăratul duce, pe-atunci un prunc. Eu mă trag de-a dreptul din pruncul ăla. Sunt adevăratul duce de Bridgewater. Și iată-mă acum părăsit, smuls din rangul meu înalt, prigonit de oameni, disprețuit de lumea hapsână, umblând în zdrențe, trudit, cu inima zdrobită și înjosindu-mă în tovărășia unor răufăcători pe o plută!
Lui Jim i se făcu milă de el. Și mie la fel. Am încercat noi să-l ogoim, dar ne-a zis că e-n zadar, că-i în veci nemângâiat. Dacă i-am recunoaște titlul, asta ar fi pentru el cea mai mare mângâiere. I-am răspuns că o să i-l recunoaștem, numai să ne spuie în ce fel. Ne-a arătat că trebuie să-i facem temenele când îi vorbim și să-l luăm cu „Luminăția voastră”, „Milord” sau „Domnia voastră”. Nu se supără chiar dacă-i spunem „Bridgewater”, fiindcă, orișicât, ăsta-i un titlu, nu un nume oareșcare. Ne-a mai zis că unul din noi trebuie să-l servească la masă și să-i facă toate hatârurile.
Toate astea nu erau mare lucru, așa că i-am făcut pe plac. La prânz, Jim stătu în preajma lui și-l servi, vorbindu-i cam așa: „Luminăția voastră dorește din felul ăsta sau din felul ăla?” Se vedea limpede că ducele era încântat de treaba asta.
Bătrânul însă era cam mahmur și nu scotea o vorbă; se vedea că-l sâcâie răsfățul de care se bucura ducele nostru. Și parcă punea ceva la cale. Deodată, după prânz, spuse:
— Ascultă, Bilgewater[28], îmi pare rău de tot pentru dumneata, da’ să nu crezi că numai mătăluță ai avut necazuri de-astea.
— Nu zău?
— Ba chiar așa. Nu ești singuru’ care te-au lucrat alții ca să-ți ia locu’!
— Vai!
— Nu numai nașterea matale e învăluită în taină. Și zicând acestea, Dumnezeule! începu să bâzâie.
— Ascultă, ce vrei să spui?
— Bilgewater, pot avea încredere-n dumneata? întrebă bătrânul, suspinând.
— Până la moarte! răspunse celălalt, apucând mâna bătrânului și strângându-i-o cu putere. Spune-mi care ți-e taina, vorbește!
— Bilgewater, eu sunt răposatu’ Delfin!
Vă închipuiți ce ochi am făcut eu și Jim.
— Ce-ai zis că ești? bâigui ducele.
— Da, amice, din păcate așa e. Ai în fața matale pe bietul Delfin dispărut, pe Ludovic al șap’șpelea, feciorul lui Ludovic al șai’șpelea și al Mariei Antoaneta.
— Dumneata? La vârsta dumitale? Vezi-ți de treabă! Vrei să spui că ești împăratul Carol cel Mare, răposatu’. Trebuie că ai pe puțin șase-șapte sute de ani!
— Din pricina necazurilor, Bilgewater, numai necazurile-s de vină, ele mi-au albit părul și m-au făcut să chelesc așa de timpuriu. Da, domnilor, în fața ochilor dumneavoastră se află în pantaloni albaștri de dril și în mare mizerie pribeagu’, surghiunitu’ și greu încercatu’ rege al Franței!
Și începu să bocească așa de tare, că eu și Jim nu mai știam ce să facem; ne era milă, dar totodată ne părea bine și eram mândri că-l aveam printre noi.
Am încercat să-l ogoim și pe el, la fel cum îl ogoisem și pe duce, ceva mai ’nainte.
— Degeaba vă osteniți — zise el — numai moartea mă mai poate ogoi, ca să se isprăvească odată cu toate necazurile. Totuși, dacă stau să mă gândesc, mă simt ceva mai ușurat când oamenii mă tratează potrivit rangului meu, lăsându-se într-un genunchi când îmi vorbesc, spunându-mi „maiestate”, servindu-mă ăl dintâi la masă și așezându-se pe scaun numai cu îngăduința mea.
Jim și cu mine am început să-i spunem „maiestate” și să-i facem tot felul de hatâruri: la masă rămâneam în picioare până ce ne spunea că putem să ne-așezăm. Toate astea îi priiră nespus de mult, astfel încât se înveseli și păru mai mulțumit. Dar ducele îl privea cam chiorâș: nu părea deloc bucuros de ceea ce se întâmplă, cu toate că regele era prietenos cu el și zicea că străbunicul ducelui și toți ceilalți duci de Bilgewater fuseseră foarte stimați de taică-său, care-i primea adeseori în palat. Ducele rămase însă multă vreme posac. La un moment dat, regele îi spuse:
— În tot cazu’, să știi, Bilgewater, că o să mai stăm multă vreme împreună pe pluta asta. Ce rost are să fii bosumflat? Ne-am otrăvi viața. Ce-s eu de vină că nu m-am născut duce și ce ești mătăluță de vină că nu te-ai născut rege? De ce să-ți mai faci sânge rău? Deviza mea e: ia lucrurile așa cum sunt și trage cât mai multe foloase de pe urma lor. Și-apoi, nu-i chiar așa de rău aici; haleală-i berechet și viața-i ușoară. Hai, fă-te-ncoa’, bate laba, duce, să fim prieteni!
Ducele primi, spre bucuria mea și a lui Jim. Ni s-a luat o piatră de pe inimă, fiindcă altfel, cu o dușmănie ca asta ar fi fost o nenorocire. Pe-o plută, mai presus de orice, trebuie ca tot omul să fie mulțumit și să se poarte bine cu ăilalți.
Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama că mincinoșii ăștia nu erau nici regi, nici duci, ci niște potlogari de rând. Dar n-am spus nimic și nici n-am lăsat să se vadă că știu. Am păstrat taina pentru mine — e ăl mai bun mijloc ca să scapi de tămbălău și de bucluc. N-aveau decât să ne ceară să le spunem regi și duci dacă de asta atârna liniștea familiei. Am socotit că n-are rost să-i spun nici lui Jim, mai bine să nu știe. Atâta lucru am învățat și eu de la taică-meu, că ăl mai bun mijloc ca s-o scoți la capăt cu asemenea oameni e să-i lași în voia lor.