Doctorul. — Unchiul Silas. — Sora Hotchkiss. — Necazurile mătușii Sally.
Doctorul era un bătrânel foarte simpatic și blajin la înfățișare. I-am povestit cum în ajun mă dusesem cu frate-meu la vânătoare pe Ostrovul Spaniolului, cum înnoptasem pe-o bucată de plută pe care o găsisem și cum, pe la miezul nopții, pesemne că dăduse cu piciorul în pușcă, în vis, iar pușca se descărcase și-l nimerise în picior.
— Vă rog să veniți cu mine pân-acolo și să-i legați rana, dar să nu spuneți nimănui nimic, fiindcă vrem să ne-ntoarcem acasă chiar deseară, ca să le facem o surpriză alor noștri.
— Dar cine-s ai voștri? întrebă el.
— Phelpșii. Casa noastră-i ceva mai jos, pe mal.
— Aha! zise el și după câteva clipe adăugă: Cum spuneai că s-a întâmplat?
— A avut un vis și visul l-a împușcat.
— Ciudat vis!
Își aprinse felinarul, își luă desagii și pornirăm. Când văzu însă barca, strâmbă din nas, spunându-mi că o fi ea bună pentru un singur om, dar pentru doi nu merge.
— Nu vă temeți — i-am zis — ne-a dus pe toți trei, și-ncă destul de ușor.
— Care trei?
— Păi, eu, Sid și… și… și puștile, asta voiam să spun.
— Aha!
Puse piciorul pe marginea bărcii și o clătină puțin. Apoi, dând din cap, îmi spuse că se duce să caute o barcă mai mare. Văzând însă că toate bărcile sunt ferecate cu lanțuri și lacăte, se sui într-a mea și-mi zise să aștept până se întoarce sau, dacă nu, să mai caut și eu o barcă.
— Cel mai bine ar fi să te-ntorci acasă și să-ți pregătești neamurile în vederea surprizei.
— Nu, n-are rost să mă-ntorc — i-am spus eu și i-am arătat cum s-ajungă la plută.
După ce porni, mă fulgeră un gând: „Dar dacă nu-i poate vindeca piciorul numaidecât? Te pomenești că are nevoie de trei sau patru zile pentru treaba asta! Atunci ce ne facem? Rămânem acolo până ce-o să ne dea în vileag? Nu merge așa, nene! Știu eu ce-am de făcut. Am să-l aștept să se-ntoarcă, și dacă mi-o spune că trebuie să se mai ducă o dată, merg și eu cu el, la nevoie chiar înot… Odată ajunși la plută, îl legăm fedeleș și-l ducem cu noi la vale, pe fluviu, și când Tom n-o să mai aibă nevoie de el, îi plătim ce i se cuvine sau îi dăm toți banii pe care-i avem și-l trimitem la mal”.
Ceva mai liniștit, m-am dus la o stivă de lemne ca să trag un pui de somn.
Când m-am deșteptat, soarele era sus de tot, deasupra capului meu. Am alergat într-un suflet la locuința doctorului, unde mi s-a spus că dumnealui plecase de cu noapte și nu se-ntorsese încă. „Asta nu-i a bună — mi-am zis. Trebuie să mă duc numaidecât la insulă, să văd ce-i cu Tom.”
Dar când să cotesc după colțul uliței, era cât pe ce să-mi înfig capul în burta unchiului Silas.
— Ce-i cu tine, Tom? se miră el. Pe unde mi-ai fost, afurisitule?
— N-am fost nicăieri; m-am dus și eu să-l caut pe negrul fugar, împreună cu Sid.
— Dar unde naiba ați fost? Mătușii tale i-a ieșit sufletul.
— N-avea de ce, fiindcă n-am pățit nimic. Ne-am luat după oameni și câini, dar le-am pierdut urma, fiindcă alergau prea iute. Ni s-a părut că-i auzim pe apă, așa că am luat o barcă, am pornit după ei și-am trecut pe malul celălalt, dar n-am dat de ei. Am mers apoi în sus, de-a lungul malului, până ne-am cam ostenit și-am căzut lați; am legat barca și-am dormit până mai adineauri, să tot fie vreun ceas de-atunci. Am trecut încoace cu barca, să vedem ce s-a întâmplat. Sid e la poștă, după vești, iar eu m-am dus să fac rost de ceva mâncare. După aia ne-ntoarcem acasă.
Ne-am dus așadar la poștă, în căutarea lui „Sid”, dar se-nțelege că nu l-am găsit acolo. Bănuisem eu că n-o să-l găsim! Bătrânul a ridicat o scrisoare de la poștă; am mai așteptat câtva timp, dar Sid tot nu s-a arătat.
— Hai să mergem — îmi spuse bătrânul. Sid o să se-ntoarcă pe jos sau cu barca, după ce-o să se sature de plimbare. Noi o să mergem cu căruța.
N-a vrut în ruptul capului să mă lase să-l mai aștept pe Sid, zicea că n-are niciun rost și că trebuie să vin cu el, ca s-o liniștesc pe tușa Sally.
Când am ajuns acasă, de bucurie că mă vede, tușa Sally a izbucnit într-un râs cu lacrimi, m-a îmbrățișat și mi-a tras o chelfăneală, dintr-alea de-ale ei care nu fac nici două parale. Zicea c-așa o să pățească și Sid când s-o întoarce.
Casa era plină de fermieri. Fuseseră poftiți la masă, împreună cu nevestele lor, și trăncăneau ceva de speriat. Cea mai nesuferită era cotoroanța de Hotchkiss, căreia-i turuia gura ca o morișcă.
— Cumătră Phelps — zicea ea — am cotrobăit peste tot prin colibă și socot că negrul ăla nu era în toate mințile. I-am zis cumetrei Damrell, nu-i așa, cumătră Damrell? să știi că-i smintit, soro, chiar așa i-am zis. Auzitu-m-ați? E smintit zic. Se vede de la o poștă c-așa e. Uitați-vă la piatra asta de ascuțit; un om cu scaun la cap, zic, n-ar mâzgăli asemenea năzbâtii pe o piatră de ascuțit: că nu știu cine și-a zdrobit inima, că a zăcut acolo treizeci și șapte de ani, că-i fiul naturel al unuia Ludovic, și alte bazaconii de-astea. E nebun de legat, zic; asta am zis de la-nceput, asta am zis la mijloc și asta zic la urmă și tot timpul: negrul ăla-i smintit, smintit ca alde Nabucodonosor, zic.
— Dar ce spui de scara aia făcută din cârpe, cumătră Hotchkiss? sări și bătrâna Damrell. Dumnezeu știe la ce-i putea folosi…
— Tocmai vorbele astea i le spuneam nici acum un minut cumetrei Utterback, și-o să vă spună și ea. Zice ea: «Ia uite la scara aia de cârpe», zice. Și zic eu: «Da, ia uită-te la ea, zic, la ce-o fi vrut s-o folosească?» Zice ea: «Cumătră Hotchkiss», zice…
— Dar cum de-au adus piatra aia de ascuțit pân-acolo? Cine dracu’ a săpat tunelu’ ăla și cine…
— Păi, asta ziceam și eu, cumetre Penrod! Ziceam, dă-mi, te rog, și mie farfuria aia cu melasă! Adineauri îi zisei cumetrei Dunlap, cum de-au adus piatra aia în colibă? Se poate s-o fi adus fără niciun ajutor? Vezi-ți de treabă, zic, ajutor a fost, și încă din gros. Doi’șpe oameni pe puțin l-au ajutat pe negrul ăla. De-ar fi după mine, să știu de bine că i-aș jupui de vii pe toți negrii de-aici și tot aș afla cine-a făcut-o, zic. Pe deasupra, zic…
— Doi’șpe, zici? Nici patruzeci n-ar fi fost în stare să facă tot ce-au făcutără ei. Uită-te la cuțitele alea de masă prefăcute în ferăstraie, ce migălos sunt lucrate; uită-te la piciorul patului, pe care l-au tăiat, asta-i treabă de-o săptămână, pentru șase oameni. Uită-te la negrul ăla de paie de pe pat și uită-te la…
— Ai dreptate, cumetre Hightower. Așa-i ziceam și eu cumătrului Phelps, chiar dumnealui. Zice el: „Ce crezi matale de treaba asta, cumătră Hotchkiss?” „Care treabă, cumetre Phelps?” zic. „Ce crezi de piciorul ăla de pat, pe care l-au tăiat așa?” zice el. „Ce cred? zic… zic că nu s-a tăiat de unul singur, asta zic. A fost tăiat de careva, de bună seamă. Asta-i părerea mea, dacă-ți place; se prea poate să nu fie cum zic eu, și dacă are careva o părere mai de soi ca a mea, s-o spuie.” Iar cumetrei Dunlap i-am zis…
— Cumătră Phelps, află de la mine: coliba aia a fost plină de negri pe puțin patru săptămâni, seară de seară, altminteri nu puteau face atâta treabă. Păi, uită-te la cămașa aia mâzgălită cu sânge de sus până jos, cu semne tainice, africane! O ceată-ntreagă trebuie c-a lucrat la ea noapte de noapte! Doi dolari i-aș da ăluia care-ar putea să mi-o citească. Cât despre negrii care au făcut isprava asta, i-aș biciui până ce…
— Oameni care să-l ajute, cumetre Marples? Ai fi văzut matale, dac-ai fi fost mai deunăzi în casa asta. Păi, au furat tot ce le-a căzut sub mână, măcar că noi stăteam zi și noapte la pândă. Au furat cămașa aia chiar de pe frânghia de rufe! Cât despre cearceaful din care-au făcut scara, nici nu-ți închipui de câte ori nu l-au furat! Și făina, și lumânările, și sfeșnicele, și lingurile, și vasul cel vechi de încălzit patul, și aproape o mie de alte lucruri care nu-mi vin acum în minte, și rochia mea nouă de stambă! Și, bagă de seamă, cum îți spusei, eu și Silas, și Sid și Tom stăteam de veghe mereu, zi și noapte, și niciunul din noi n-a văzut nicio urmă, nici măcar un fir de păr, și n-a auzit niciun zgomot care să-i dea de gol. Și, poftim, în ultimul minut, ce să vezi, ne fug de sub nas și-și râd de noi, și nu numai de noi, dar și de tâlharii de pe Teritoriul Indian. Și pleacă teferi cu negrul ăla, fugăriți de șaisprezece bărbați și douăzeci și doi de câini! Vă spun că-i ceva să-ți stea mintea-n loc, nu alta. Strigoi să fi fost și nu ne-ar fi dus de nas mai abitir! Și cred c-au fost chiar strigoi, fiindcă îi știți pe câinii noștri ce grozavi sunt. Ei bine, câinii ăștia nu le-au găsit măcar o dată urma! Aș vrea să văd că-mi lămuriți și mie treaba asta, dacă puteți.
— E ceva…
— De când sunt n-am mai pomenit una ca asta…
— Doamne ferește, n-aș fi…
— Sunt și hoți de case, și…
— Doamne Dumnezeule, mi-ar fi teamă să trăiesc într-o asemenea…
— Teamă, zici? Eram așa de îngrozită că nu-mi venea nici să mă culc, nici să m-așez, nici să stau în picioare, cumătră Ridgeway. Păi, ar fi furat până și… Doamne, Doamne, îți închipui în ce hal eram aseară, pe la miezul nopții! Zău dacă nu mi-era teamă c-o să ne fure și pe noi! Parcă-mi pierdusem mințile, zău așa. Acu’, la lumina zilei, pare o prostie, dar aseară îmi ziceam: „Băiețașii ăștia doi ai mei dorm, sărăcuții de ei, colo sus, în odăița aia singuratică”. Eram așa de îngrijorată, că, zău, m-am strecurat pân-acolo ca să-i încui cu cheia. Chiar așa! Oricine s-ar fi purtat la fel, fiindcă, știți, când te apucă o spaimă ca asta și nu se mai isprăvește, începi s-o iei razna și te pomenești făcând fel de fel de trăsnăi, de ajungi să-ți spui: „De-aș fi copil și-aș fi singur colo sus, iar ușa n-ar fi încuiată și…”
Se opri cu o mutră mirată și-și întoarse încet capul, iar când ochii îi căzură asupră-mi, mă ridicai și mă dusei să iau puțin aer.
Îmi spuneam că dacă m-aș retrage și m-aș gândi nițel, poate c-aș fi în stare s-o lămuresc de ce nu fusesem în dimineața aia în odaia noastră. Am ieșit afară, dar n-am mers prea departe, fiindcă-ar fi trimis după mine. Târziu după-amiază, când toată lumea plecase, m-am întors și i-am povestit cum gălăgia și împușcăturile ne treziseră pe mine și pe „Sid” și, văzând noi că ușa era încuiată și arzând de nerăbdare să vedem ce se-ntâmplă, ne-am dat jos pe paratrăsnet, dar ne-am cam julit amândoi și ne-am jurat să nu mai coborâm așa niciodată. Apoi i-am povestit tot ce-i istorisisem și unchiului Silas mai înainte.
— Bine — zise ea — de data asta vă iert. La ce te poți aștepta din partea unor ștrengari de-alde voi? De, toți băieții sunt niște derbedei. La urma urmelor, n-a ieșit nimic rău, așa că să mulțumim cerului c-ați scăpat cu viață, decât să ne mai necăjim. Tot ce-a fost a trecut.
Zicând acestea, mă sărută, mă mângâie pe creștet și se cufundă în gânduri. Deodată se ridică și spuse:
— Doamne, Dumnezeule, uite că se întunecă și Sid încă n-a venit! Ce-o fi cu băiatul ăla?
— Dau o fugă până-n târg și-l aduc — m-am sumețit eu, crezând că-i rost de ceva.
— Ba nu — spuse ea. Stai aici. Ajunge că lipsește unul. Dacă nu s-o-ntoarce pân’ la cină, o să se ducă unchiul.
Bineînțeles că Tom nu se arătă pân’ la cină, așa că numaidecât după masă unchiul se duse să-l caute. Se întoarse acasă pe la orele zece, cu o față cam lungă. Nu dăduse de Tom.
Tușa Sally era grozav de tulburată, dar nenea Silas se strădui s-o încredințeze că n-are de ce să fie:
— Așa-s băieții; ai să vezi că se-ntoarce până dimineața viu și nevătămat!
Tușa Sally n-avu încotro și se potoli, dar spuse că ea tot o să-l mai aștepte nițel și-o să lase o lumânare aprinsă, pentru ca Sid s-o poată vedea.
Când m-am dus la culcare, m-a însoțit cu lumânarea, m-a vârât în pat și m-a mângâiat cu atâta blândețe, că-mi venea să intru în pământ de rușine și nu-ndrăzneam să mă uit în ochii ei. Se așeză pe marginea patului și stătu mult de vorbă cu mine despre Sid. Nu se mai sătura să mi-l laude, zicând că-i un băiat de zahăr, și mă tot întreba dacă nu cumva s-o fi rătăcit, rănit sau înecat. Îmi zicea cu lacrimi în ochi că, cine știe, s-ar putea ca în clipa asta bietul de el să zacă pe undeva, bolnav sau chiar mort, departe de ea! Eu o linișteam, spunându-i că Sid e sănătos tun și c-o să se-ntoarcă la sigur până a doua zi dimineață. Îmi strângea atunci mâna, ba mă și săruta și mă ruga să-i mai spun o dată și încă o dată, fiindc-o ungea la inimă și-i mai alina oful. Înainte de a pleca, mă privi drept în ochi cu duioșie și-mi spuse:
— Tom, ușa n-o să mai fie încuiată, și mai e și fereastra, și paratrăsnetul, dar tu ai să fii cuminte, nu-i așa? Dacă ții la mine, nu pleca!
Dumnezeu știe că muream să mă duc să văd ce-i cu Tom, dar după vorbele astea n-aș mai fi plecat nici pentru o împărăție.
Am dormit ca pe ace, tot gândindu-mă la ea și la Tom.
De două ori m-am dat jos pe paratrăsnet și m-am dus în curte ca să trag cu ochiul: ședea la fereastră, lângă lumânare, cu ochii plini de lacrimi, privind spre drum. Tare-aș fi vrut s-o ajut cu ceva, dar tot ce puteam face era să jur că n-am să-i mai cășunez niciodată vreun necaz.
În zori m-am trezit pentru a treia oară și m-am dat din nou jos: tușa Sally era tot acolo, lângă lumânare, din care nu mai rămăsese decât un muc, iar capul încărunțit i se odihnea pe braț. Adormise.