Un rege pios. — Clerul regelui. — Ea îi cere iertare. — Ascuns în odaie. — Huck ia banii.
După ce plecă toată lumea, regele o întrebă pe Mary Jane cum stă cu odăile de dormit. Ea îi răspunse că în camera de oaspeți o să-l culce pe nenea William, iar în camera ei, care era ceva mai încăpătoare, o să doarmă nenea Harvey. Cât despre ea, o să se ducă în odaia surorilor ei și-o să doarmă pe-un pat pliant.
Aflând de la ea că sus în pod mai era o chichineață, c-o saltea înăuntru, regele îi spuse că chichineața aia e tocmai bună pentru valetul lui, adică pentru mine.
Mary Jane ne însoți până sus și ne arătă odăile, care erau mobilate simplu, dar plăcut.
Spuse că o să-și scoată rochiile și alte bulendre din odaie dacă-l stânjenesc, dar nenea Harvey îi zise că nu-l stânjenesc de fel. Rochiile erau atârnate pe pereți, după o perdea de stambă care ajungea până la podea. Într-un ungher era un cufăr vechi îmbrăcat în piele cu păr, iar în alt ungher se zărea o cutie de chitară. Jur împrejur erau împrăștiate tot felul de bagateluri și nimicuri din alea cu care-și împodobesc fetele odăile. Regele își dădu cu părerea că toate marafeturile astea fac mai plăcută și mai prietenoasă odaia, așa că mai bine să le lase acolo.
Odaia ducelui era foarte mică, dar tocmai bună pentru el. La fel și chichineața mea.
În seara aceea dădură o masă pe cinste, la care fură poftiți o sumedenie de bărbați și femei; eu stăteam în spatele regelui și ducelui și-i serveam, iar ceilalți oaspeți erau serviți de negri.
Mary Jane ședea în capul mesei, alături de Susan. Se văieta mereu că pâinișoarele nu-s bune, că nu-s cine știe ce nici dulcețurile, că puii prăjiți nu-s destul de fragezi — și alte bazaconii d-astea, pe care muierile au obiceiul să le spună ca să te silească să le lauzi bucatele.
Oaspeții îi răspundeau că totul e fain: „Cum de vă ies așa de bine rumenite pâinișoarele?”, „De unde-ați făcut rost de murăturile astea minunate?” și fel de fel de mofturi d-astea, care se aud de obicei pe la mese.
Când isprăviră de înfulecat, eu și cu fata cu buza de iepure ne-am hrănit în bucătărie cu rămășițele ospățului, în vreme ce celelalte fete dădeau o mână de ajutor negrilor să strângă masa.
Fata cu buza de iepure începu să-mi pună o mulțime de întrebări despre Anglia. O cam băgasem pe mânecă și simțeam că-mi fuge pământul de sub picioare.
— L-ai văzut vreodată pe rege? mă întrebă ea.
— Pe care? Pe William al patrulea? Sigur că da, vine mereu la biserica noastră.
Știam că murise cu ani în urmă, da’ nu i-am spus-o.
— Cum așa? Merge mereu la biserica voastră? mă-ntrebă fata.
— Da, în fiece duminică. Stă în banca din fața băncii noastre, de cealaltă parte a amvonului.
— Credeam că trăiește la Londra…
— Firește… Da’ unde vrei să trăiască?
— Bine, dar tu locuiai parcă la Sheffield?
Văzând că o scrântisem, m-am prefăcut că mă-nec cu un oscior de pui, ca să câștig timp și să mă gândesc cum să ies din încurcătură.
— Voiam să spun că vine mereu la biserica noastră ori de câte ori e în Sheffield. Asta se-ntâmplă numai vara, când vine acolo pentru băile de mare.
— Ce tot vorbești? Păi Sheffield nu e pe țărmul mării…
— Da’ cine-a spus că e?
— Chiar tu.
— Eu?! Da’ de unde!
— Ba da!
— Ba nu!
— Ba da!
— N-am zis așa ceva.
— Atunci ce-ai zis?
— Am zis că venea să facă băi de mare, atâta tot.
— Păi bine, unde să facă băi de mare dacă nu la mare?
— Ascultă, ai văzut vreodată apă Congress?
— Da.
— Ei, și te-ai dus la Congress ca s-o iei?
— Firește că nu.
— Păi, nici William al patrulea n-are nevoie să se ducă la mare ca să facă băi de mare.
— Și-atunci ce face?
— I se aduce apa în butoaie, întocmai ca apa Congress. În palatul din Sheffield au cuptoare, fiindcă regele ține morțiș ca apa să fie fierbinte. Pe malul mării n-ar putea fierbe toată apăraia care-i trebuie lui. N-au ce le trebuie pentru asta acolo, pricepi?
— Aha, acum pricep. Da’ de ce n-ai spus de la început? N-ai fi pierdut atâta vreme.
Când am auzit-o vorbind așa, m-am simțit iar la largul meu. Am răsuflat ușurat.
— Ascultă — spuse ea — și tu te duci la biserică?
— Da, regulat.
— Și unde stai când te duci?
— Păi, în banca noastră.
— A cui bancă?
— A noastră, hm! a lui nen’tu Harvey.
— A lui? Da’ ce-are el nevoie de bancă?
— Păi, ca să șadă, ca tot omul. Da’ ce credeai?
— Eu credeam că stă în amvon.
Să-l ia dracu’, uitasem că-i popă! Văzând că iar o făcusem fiartă, m-am mai înecat cu un oscior și după ce-am chibzuit temeinic, i-am spus:
— Știi că ești bine? Ce, crezi că într-o biserică nu-i decât un popă?
— Da’ de ce-ar fi nevoie de mai mulți?
— Auzi! Când e vorba să predici în fața unui rege?! Zău, n-am mai pomenit o fată ca tine! Află că-s pe puțin șaptesprezece popi.
— Șaptesprezece?! Dumnezeule! N-aș îndura una ca asta, să știu de bine că nu mai ajung în rai. Pesemne că predica ține o săptămână întreagă!
— Aș, de unde! Nu predică toți deodată. Câte unul pe zi.
— Și ceilalți ce fac?
— Hm! Nu prea fac mare lucru. Se foiesc prin biserică, umblă cu talgerul, lucruri d-astea. Da’ mai tot timpul nu fac nimic.
— Și-atunci, de ce stau acolo?
— Păi, de podoabă. Văd că nu știi nimic.
— Nici nu vreau să știu asemenea prostii. Ia spune, cum se poartă englezii cu slugile? Mai bine decât ne purtăm noi cu negrii?
— Nu! Acolo o slugă nu-i deloc luată-n seamă. Se poartă cu ei mai rău decât cu câinii.
— Și nu li se dă liber în săptămâna Crăciunului și-a Anului Nou și de 4 iulie[38] ca la noi?
— Fii serioasă! Se vede că n-ai fost în Anglia niciodată. Ascultă, Buză de… adică Joanna, află că n-au nici măcar o zi de odihnă pe an. Nu se duc niciodată la circ, nici la teatru, nici la spectacolele cu negri, ce mai, nicăieri…
— Nici la biserică?
— Nici.
— Păi, ziceai că te duci regulat la biserică…
Hait! iar o făcusem de oaie! Uitasem că-s valetul bătrânului. Dar într-o clipă am găsit o explicație: i-am spus că un valet nu-i totuna cu o slugă și că, vrând-nevrând, trebuia să mă duc la biserică și să stau cu familia, fiindcă așa cerea legea. Dar se vede treaba că n-am lămurit-o prea bine, fiindcă nu păru mulțumită de ce-i spusesem.
— Pe cuvânt de onoare că nu mi-ai turnat la minciuni?
— Pe cuvânt de onoare.
— Nicio minciună?
— Niciuna, zău!
— Pune mâna pe cartea asta și jură.
Văzând că nu-i decât un slovar, am jurat cu mâna pe el. Fata păru ceva mai mulțumită și-mi zise:
— Așa, încep să mai cred câte ceva din ce mi-ai spus, dar unele n-am să le cred nici în ruptul capului.
— Ce n-ai să crezi, Jo? o întrebă Mary Jane, care tocmai intrase pe ușă, urmată de Susan. Nu se cade și nu-i frumos din partea ta să vorbești așa unui străin, care-i atât de departe de ai săi. Ție ți-ar plăcea ca cineva să se poarte așa cu tine?
— Uf, Mary! Totdeauna sări în apărarea cuiva, fără să fie nevoie! Nu i-am făcut nimic. Mi-a turnat niște gogoși și i-am zis că n-am să le-nghit pe toate. Altceva nu i-am spus și cred că din atâta lucru n-o să i se facă rău.
— Nu-mi pasă dacă era puțin sau mult; e un străin aici, în casa noastră, și n-a fost frumos din partea ta să-i spui așa ceva. Să fi fost tu în locul lui, te-ai fi simțit rușinată; de-aia nu trebuie să-i spui altuia ceva care să-l facă să se simtă rușinat.
— Dar bine, Mary, spune că…
— N-are a face ce spune, nu despre asta-i vorba. E vorba că trebuie să te porți bine cu el și să nu-i spui lucruri care să-i aducă aminte că nu se află în țara lui și printre ai săi.
În gândul meu îmi ziceam: „Și pe-o fată ca asta o las eu să fie jefuită de târâtoarea aia bătrână?”
Susan se amestecă și ea în vorbă, ținându-i isonul; tii, ce perdaf i-a tras Buzei de iepure! Mi-am zis atunci: „Încă una pe care-o las jefuită de tâlharul ăla!”
Mary Jane îi mai trase și ea o praftură, în felul ei drăgălaș și blajin, de-o făcu praf pe sărmana Buză de iepure, care izbucni în plâns.
— Hai, liniștește-te! îi spuseră celelalte două. Cere-i iertare!
Ea se supuse și-mi ceru iertare, spunându-mi vorbe așa de frumoase, că-mi venea să-i torn un car cu minciuni, numai s-o aud înc-o dată. Și-mi ziceam în gând: „Și pe-asta o las eu s-o jefuiască de bani hoțomanul ăla!”
După ce isprăvi, se străduiră tustrele să mă îmbuneze, ca să mă simt ca la mine-acasă și între prieteni. Îmi venea să intru în pământ de rușine și mă simțeam așa de prost, încât m-am hotărât să le-aduc banii îndărăt, fie ce-o fi.
Le-am spus că mă duc la culcare. Nu era o minciună, fiindcă tot aveam de gând să mă culc odată și-odată. Rămas singur, am căzut pe gânduri.
„Ce să fac? îmi spuneam. Să mă duc în taină la doctorul ăla și să-i dau în vileag pe tâlhari? Nu, nu e bine. S-ar putea să spuie de unde-a aflat și-atunci regele și ducele au să mă scarmene zdravăn. Să mă duc să-i spun lui Mary Jane, între patru ochi? Nu, nici așa nu-i bine. Au să ghicească după fața ei și au să-și ia tălpășița, cu bani cu tot. Și dacă fata o să ceară ajutor, până să se termine povestea o să fie vai de pielea mea. Nu, nu-i decât o cale: să fur banii fără ca ei să mă bănuiască. Au găsit aici o comoară și n-au să se care până n-au să stoarcă tot ce-or putea din familia și din târgul ăsta, așa că timp am berechet. O să fur banii și-o să-i ascund. Și când o să fiu departe, o să-i scriu lui Mary Jane un răvaș, în care o să-i arăt unde i-am ascuns. Cel mai bine-ar fi să-i iau la noapte. Nu de alta, dar s-ar putea ca doctorul să nu fie așa de gata să lase lucrurile baltă, cum se făcea că era, și te pomenești că-i băga-n sperieți, silindu-i s-o șteargă la iuțeală de-aici.”
Va să zică, mă duc să cotrobăiesc prin odăile lor, mi-am spus. Coridorul de sus era cufundat în întuneric, dar am dibuit odaia ducelui și-am început să cotrobăi pe bâjbâite. M-am răzgândit însă și am intrat în odaia regelui, socotind că pe ăsta nu l-ar răbda inima să lase banii pe mâna altuia. Am început să cotrobăi pe-acolo, dar mi-am dat seama că n-am să fac nicio brânză pe întuneric. Se-nțelege însă că nu cutezam să aprind o lumânare, așa că m-am hotărât să fac altceva: să-i pândesc și să trag cu urechea. Peste câteva clipe, le-am auzit pașii și m-am repezit să m-ascund sub pat. Dar patul nu se afla unde credeam eu, așa că, dând de perdeaua care acoperea rochiile lui Mary Jane, m-am furișat îndărătul ei; ghemuindu-mă printre rochii, am stat smirnă acolo.
Ăia intrară în odaie și închiseră ușa. Prima grijă a ducelui a fost să se uite sub pat, așa că mi-a părut tare bine că nu-l găsisem când îl căutasem. (Și cu toate astea, când nu ții să fii văzut, nimic nu-i mai firesc decât să te vâri sub pat.)
Apoi se-așezară amândoi, iar regele spuse:
— Ei, ce e? Zi, da’ pe scurt, fiindcă-i mai bine să ne ducem jos ca să ne vedem de boceală, decât să stăm aici, la cucurigu. Cine știe ce-or fi zicând ăia despre noi.
— Uite despre ce-i vorba, Capeținule. Nu mă simt în largul meu, nu sunt liniștit. Doctorul ăla nu-mi iese din minte. Vreau să știu ce-ai de gând. Eu am o idee și socot că-i bună.
— Zi-o, duce!
— Cred c-ar fi mai sănătos să ne luăm tălpășița până la trei dimineața și s-o pornim pe râu cu ce-avem. Nu uita ce ușor am pus mâna pe banii ăștia, ni i-au dat înapoi, sau mai bine zis ni i-au aruncat în brațe, când noi socoteam c-o să trebuiască să-i furăm îndărăt. Sunt de părere să lichidăm și s-o tulim.
Chestia asta nu mi-a plăcut deloc. Cu o oră-două înainte, ar fi fost cu totul altceva, dar acum eram tulburat și dezamăgit.
— Ce faaace? izbucni regele. Fără să punem mâna pe restul moștenirii? Să ne cărăbănim ca niște fraieri, lăsând în urma noastră marfă de opt-nouă mii de dolari pentru cin’ s-o nimeri să o strângă? Și-ncă marfă ca asta, așa de faină și ușor de vândut!
Ducele îi răspunse, bodogănind, că se mulțumește cu sacul cu galbeni și că nu-i trebuie mai mult, nu vrea să fure toată averea unor orfane.
— Ce tot vorbești? se burzului regele. N-o să le furăm decât banii ăștia. Au să sufere doar ăi care-au să cumpere casele și pământurile, fiin’că de îndată ce-au să afle că nu noi suntem apropitarii, și-au să afle asta foarte curând după plecarea noastră, vânzarea n-o să mai stea-n picioare și totu’ o să revină moștenitorilor. Orfanele tale au să-și recapete casa și asta le-ajunge. Sunt tinere și vioaie și pot să-și câștige ușor existența. N-au să sufere. Păi, gândește-te, pe lumea asta sunt mii și mii de oameni care n-o duc așa de bine ca ele. Fii pe pace, n-au să aibă de ce să se plângă.
Regele îl duse astfel cu vorba, până ce ducele încuviință, dar adăugă că, după părerea lui, ar fi o prostie să mai rămână, cu doctorul ăla pe urmele lor.
— Dă-l dracului de doctor! se rățoi regele. Ce ne pasă nouă de el? N-avem oare de partea noastră pe toți neghiobii din târg? Și nu-s ăștia grosul în orice oraș din lume?
Dădură să coboare, dar ducele mai avea ceva pe limbă.
— Cred că n-am ascuns banii unde trebuie.
Asta mă mai înveseli. Începusem să cred că n-am să aflu nimic de la ei.
— De ce? întrebă regele.
— Fiindcă Mary Jane o să poarte doliu de-acum înainte și, până să ne trezim, negrul care deretică prin odăi o să primească poruncă să împacheteze toate țoalele astea și să le pună deoparte. Ai mai văzut negru care să găsească bani și să nu ia și el niscaiva cu împrumut?
— Bravo, duce, văd că ți-a venit mintea la cap — spuse regele și începu să scotocească pe sub perdea, la două-trei picioare de locul unde mă ascunsesem. M-am lipit de perete și mi-am ținut răsuflarea; ce-i drept, tremuram ca varga. Mă-ntrebam ce mi-ar spune dacă m-ar prinde și mă gândeam pe unde să scot cămașa, la o adică. Dar în doi timpi și trei mișcări regele trase sacul, fără să simtă că eram pe-aproape. Apucară sacul, îl vârâră într-o gaură a mindirului de paie de sub salteaua de fulgi și, îndesându-l la un picior-două printre paie, spuseră că totul e în regulă, fiindcă un negru nu se-atinge decât de salteaua de fulgi, iar pe aia de paie n-o întoarce decât de vreo două ori pe an, așa încât nu mai era nicio primejdie ca sacul să facă picioare.
Eu însă știam mai bine ca ei. L-am scos de-acolo înainte să fi coborât ei jumătate din scară. M-am urcat pe bâjbâite în chichineața mea și l-am ascuns acolo, pân-oi putea să-i găsesc un loc mai bun… Îmi ziceam c-ar fi mai bine să-l pitesc undeva pe-afară, fiindcă ăia aveau să scotocească toată casa, văzând că le lipsește sacul. Puteam să jur că așa o să se-ntâmple. M-am culcat cu țoalele pe mine, dar să fi vrut și tot n-aș fi putut adormi, atât de nerăbdător eram să isprăvesc treaba.
Nu trecu mult și cei doi se întoarseră. M-am dat jos din culcuș și m-am lungit cu bărbia proptită de capătul de sus al scăriței, așteptând să văd ce se-ntâmplă. Spre norocul meu, nu s-a întâmplat nimic.
Când s-au stins ultimele zgomote ale nopții și până să-nceapă acelea ale dimineții, am coborât tiptil pe scăriță.