La pândă. — Încuiat în colibă. — Scufundarea cadavrului. — Odihna.
— Scoală! Ce faci acolo?
Am deschis ochii și m-am uitat împrejur, încercând să-mi dau seama unde mă aflu. Dormisem adânc și acum soarele răsărise. Babacu’ stătea aplecat deasupra mea: părea mahmur și chiar bolnav.
— Ce faci cu pușca? îmi zice.
Mi-am dat seama că nu ținea minte ce făcuse noaptea, așa că i-am spus:
— A-ncercat cineva să intre și-am stat la pândă.
— De ce nu m-ai trezit?
— Am vrut, dar n-am izbutit să te urnesc.
— Bine, bine. Ia nu mai pălăvrăgi atâta; mai bine du-te de vezi dacă nu s-a prins vreun pește în undițe, că mi-e foame. Vin și eu numaidecât.
A descuiat ușa, iar eu am luat-o la fugă spre mal. Am zărit niște crengi rupte și alte plavii, și oleacă de scoarță, care pluteau la vale și mi-am dat seama că apele începuseră să crească.
Mă gândeam ce bine-aș duce-o dac-aș fi acum în târg. Viitura din iunie îmi aducea totdeauna noroc, fiindcă de cum încep să crească apele, vin la vale o sumedenie de bușteni și de plute — uneori câte-o duzină de bușteni deodată — și nu ți se cere decât să întinzi mâna după ei și să-i vinzi apoi cherestegiilor sau la joagăr.
Mergeam pe mal în sus, pândind cu un ochi pe babacu’ și cu celălalt apa râului, ca să văd ce mai aduce viitura. Deodată am zărit o luntre, o frumusețe de luntre, lungă de vreo treisprezece-paisprezece picioare; stătea sus pe apă, ca o rață. Am sărit ca o broască în apă, cu capul în jos, așa îmbrăcat cum eram, și am înotat drept spre ea. Mă așteptam să fie cineva culcat în luntre; mulți fac așa dinadins, ca să te păcălească, și când ai vâslit cu barca până aproape de luntre, ăia se ridică de pe fundul ei și-ți râd în nas. Da’ de data asta n-a fost așa. De bună seamă că era o luntre luată de puhoi. M-am suit în ea și am adus-o la mal. Îmi ziceam că babacu’ o să fie tare mulțumit când o vedea-o: făcea zece dolari. Când am ajuns la țărm, babacu’ încă nu se zărea. Împingând luntrea într-o scobitură îngustă, năpădită de ierburi și sălcii, mi-a dat în gând s-o ascund acolo, ca atunci când o fi să fug, în loc s-o iau prin pădure, să mă las cu luntrea vreo cincizeci de mile mai la vale și să mă statornicesc acolo, fără să mă canonesc atâta umblând pe jos.
Eram destul de aproape de colibă și mi se părea mereu că-l aud pe babacu’. Până la urmă tot am ascuns luntrea, dar când am ieșit din ascunzătoare și m-am uitat printr-un desiș de sălcii, l-am zărit pe babacu’ pe potecă: ochea o pasăre cu pușca. Va să zică nu văzuse nimic. Când s-a apropiat, am avut grijă să mă găsească scoțând o sfoară de pescuit cu mai multe cârlige. M-a luat la rost că de ce mă mocoșesc, da’ i-am zis că am căzut în apă și că de-aia am zăbovit. Știam eu c-o să vadă că-s ud leoarcă și-o să înceapă să mă descoasă. În undițe se prinseseră cinci somni. I-am luat și ne-am dus acasă.
După ce-am luat masa de dimineață, ne-am tolănit să tragem un pui de somn, că eram amândoi cam obosiți. Mă gândeam că de-aș putea găsi vreun mijloc de a-i împiedica pe babacu’ și pe văduvă să se ia după mine, ar fi cu mult mai sigur decât dacă m-aș bizui doar pe norocul de-a ajunge destul de departe până să bage ei de seamă c-am tulit-o. Că de! cine știe ce se poate întâmpla!
Din păcate, nu-mi trecea prin minte nimic. După câtva timp, babacu’ se sculă ca să mai dea pe gât un butoi de apă și-mi spuse:
— Altă dată, când o veni careva să dea târcoale pe-aici, să mă scoli, auzi? Omul ăla n-a venit cu gând bun încoace. Îl împușcam eu, fir-ar al dracului! Altă dată să mă scoli, auzi?
Și se culcă la loc.
Vorbele lui mi-au dat taman ideea pe care-o căutam. De data asta — mi-am zis — nimănui n-o să-i treacă prin cap să se ia după mine.
Pe la amiază, am ieșit amândoi din colibă și-am luat-o pe mal în sus.
Apele creșteau cam repejor, cărând cu ele o sumedenie de butuci. Deodată, se ivi o plută: nouă bușteni strâns legați. Ne-am dus cu barca, am prins-o și am tras-o la mal. Apoi ne-am așezat să prânzim. Oricine afară de babacu’ ar fi așteptat toată ziua ca să mai prindă ceva butuci. Dar el nu. Nouă butuci îi erau de ajuns și ținea morțiș să se ducă cu ei în târg, să-i vândă.
Pe la vreo trei și jumătate, mă încuie și porni cu barca, trăgând după el pluta. După socotelile mele, n-avea să se mai întoarcă în seara aceea. Am așteptat să se îndepărteze bine, apoi am scos ferăstrăul și m-am pus iar pe lucru, la butucul acela. Babacu’ n-ajunsese încă la țărmul celălalt, că eu și ieșisem prin gaură, afară din colibă. Barca și pluta păreau acum cât un punct hăt-departe pe apă.
Am luat sacul cu mălai și l-am cărat în locul unde ascunsesem luntrea. Am dat la o parte ierburile și crăcile și l-am așezat în luntre.
La fel am făcut și cu halca de slănină, și cu ulciorul de whisky. Am luat toată cafeaua, tot zahărul și toată muniția pe care am mai găsit-o în colibă, apoi am luat fultuiala, o găleată, o tărtăcuță, un polonic și o cană de tinichea, ferăstrăul meu vechi, două pături, o tigaie și un ibric de cafea. Am mai luat și niște sfori de undiță, chibrituri și alte mărunțișuri, într-un cuvânt, tot ce avea un preț cât de mic. Ce mai, am golit coliba. Aș fi vrut și un topor, da’ nu era niciunul, afar’ de ăl de la grămada de lemne, pe care aveam de gând să-l las — știu eu de ce.
În sfârșit, am dus pușca, și cu asta basta.
Tot strecurându-mă prin deschizătură și târând afară atâtea lucruri, tocisem binișor pământul în locul acela. Am presărat deasupra nițică țărână, ca să ascund cât de cât pământul netezit și rumegușul. Apoi am așezat butucul la loc, punându-i doi bolovani dedesubt și proptindu-l cu încă unul, căci în locul acela era cam îndoit și nu prea ajungea până la pământ. De la patru-cinci picioare, dacă nu știai dinainte, nu băgai de seamă că fusese tăiat cu ferăstrăul și apoi, era în spatele colibei: cine să-și vâre nasul pe-acolo?
Până la luntre, pământul era acoperit cu iarbă, așa că nu se vedea nicio urmă. M-am mai uitat o dată să mă încredințez. De pe mal mi-am aruncat privirile spre fluviu. Nicio primejdie. Mi-am luat pușca și m-am dus în pădure să vânez niscaiva păsări, când, ce să vezi, dau de un porc sălbatic. Porcii fugiți de la fermele din prerie se sălbăticesc repede prin locurile joase din luncă. L-am omorât și l-am cărat până la colibă.
Apoi am luat toporul și-am spart ușa. Am izbit-o și am crestat-o zdravăn până s-o sparg.
Am târât porcul înăuntru, l-am cărat până aproape de masă și i-am tăiat gâtița cu toporul, lăsându-l un timp să sângereze pe pământ. Zic pământ, fiindcă pe jos era pământ bătătorit, nu dușumea. Am luat un sac vechi și l-am umplut cu pietroaie, câte am putut să târăsc, l-am așezat lângă porc și l-am târât apoi afară prin pădure, până la mal, și zdup! cu el în apă. Și dus a fost.
Se vedea limpede că ceva fusese târât pe pământ. Ce n-aș fi dat să fie de față și Tom Sawyer! Știu că i-ar fi plăcut o istorie ca asta. Și ce de floricele i-ar mai fi pus, cu închipuirea lui! Nimeni nu-l întrece pe Tom Sawyer în asemenea treburi.
La urmă, mi-am smuls câteva fire de păr, le-am lipit de muchia toporului, pe care-l muiasem bine în sânge, și am azvârlit toporul într-un colț. Apoi am luat porcul în brațe, l-am acoperit cu haina (ca să nu mai picure sânge) și ajungând la mal, ceva mai jos de colibă, l-am aruncat în apă. Mi-a venit o idee: m-am dus la luntre, am luat sacul cu mălai și ferăstrăul și le-am adus în colibă. Am pus sacul la locul unde stătea de obicei și i-am găurit fundul cu ferăstrăul, că nu erau cuțite și furculițe — babacu’ folosea numai briceagul când pregătea mâncarea. Am târât apoi sacul vreo sută de yarzi pe pământul acoperit cu iarbă și prin zăvoiul de sălcii, la răsărit de colibă, până la marginea unei japșe[9] late de vreo cinci mile și pline de păpuriș și — la vremea lor — și de rațe. În partea cealaltă, japșa se prelungea într-o gârlă, lungă de vreo câteva mile, care se pierdea undeva, nu știu unde, numai în matca fluviului nu.
Mălaiul curse, lăsând o dâră până la japșă. Am azvârlit acolo și piatra de ascuțit a lui babacu’, așa, ca din întâmplare. Apoi am legat cu o sfoară ruptura din sac, ca să nu mai curgă, și l-am dus înapoi la luntre, împreună cu ferăstrăul.
Între timp se cam întunecase, așa că m-am dus cu luntrea ceva mai la vale și-am ascuns-o sub niște sălcii. Așteptând să răsară luna, am priponit luntrea de un trunchi de salcie, am înfulecat ceva și m-am tolănit ca să fumez o pipă și să chibzuiesc la un plan de bătaie.
„Va să zică așa — îmi spuneam — au să se ia după urmele lăsate de sacul cu bolovani, pân-au să ajungă la mal, apoi au să răscolească fluviul ca să dea de mine. Pe urmă au să se ia după dâra de mălai până la japșă și-au s-o pornească la vale, prin gârla ceea, ca să-i prindă pe tâlharii care m-au omorât și au prădat coliba. În fluviu n-au să caute nimic altceva decât hoitul meu. Au să ostenească repede, și n-au să-și mai bată capul să dea de mine. Minunat! Pot poposi oriunde poftesc. Mă gândesc că insula Jackson ar fi un loc destul de prielnic. O cunosc îndeajuns de bine, și-apoi nu calcă nici dracu’ pe-acolo. Unde mai pui că noaptea aș putea trece cu barca pe malul celălalt, ca să dau o raită prin târg și să fac rost de tot ce-mi trebuie. Da, insula Jackson e locul cel mai potrivit.”
Eram mort de oboseală, așa că, până să prind de veste, am adormit. Când m-am trezit, n-am mai știut unde mă aflu. M-am ridicat și m-am uitat în jur, nițeluș cam speriat. Atunci mi-am amintit unde mă găseam.
Fluviul părea lat de câteva mile.
Luna strălucea așa de tare, că aș fi putut să număr buștenii negri care lunecau lin pe firul apei, la sute de yarzi de mal. Peste tot domnea o liniște de moarte și părea să fie târziu, mirosea a târziu. Ați priceput ce vreau să spun — nu găsesc cuvintele cele mai nimerite.
Am căscat adânc și m-am întins să mă dezmorțesc. Când să dezleg luntrea și s-o pornesc, am auzit un zgomot departe pe fluviu. Am tras cu urechea și m-am dumerit repede. Era zgomotul acela înfundat și regulat pe care-l fac în nopțile liniștite vâslele ce se răsucesc în strapazane[10]. Privind printre crengile sălciilor, am văzut departe pe apă o luntre. N-aș fi putut spune câți oameni erau în ea. Se apropia repede și, când a ajuns în dreptul meu, am văzut că nu era decât un om. „Te pomenești c-o fi babacu’” — mi-am spus — deși nu-l așteptam să sosească atât de curând. Curentul purtă luntrea ceva mai jos de locul unde mă aflam; de-acolo o porni spre mal, legănându-se pe apa liniștită. Trecuse atât de aproape de mine, că l-aș fi putut atinge cu patul puștii pe cel din luntre. Nu mai încăpea nicio îndoială. Era babacu’ și, după felul în care mânuia vâslele, nu părea deloc beat.
N-am mai stat pe gânduri: în clipa următoare vâsleam la vale, liniștit dar repede, în umbra țărmului. Am plutit așa vreo două mile și jumătate, apoi m-am abătut un sfert de milă sau poate și mai mult spre mijlocul fluviului, ca să ocolesc debarcaderul, de unde putea să mă vadă careva și să mă strige. M-am vârât printre plavii, apoi m-am tolănit pe fundul luntrei și am lăsat-o să plutească în voie. Stam așa lungit și mă odihneam trăgând din lulea și uitându-mă la cerul fără pic de nor. Ce adânc pare cerul când stai culcat pe spate, în bătaia lunii! Nu băgasem niciodată de seamă pân-atunci. Și ce deslușit se aud pe apă toate zgomotele în nopți ca astea! Auzeam ce spun oamenii la debarcader. O vorbă nu-mi scăpa. Unul zicea că de-acu-nainte zilele au să fie mai lungi și nopțile mai scurte. Altul spuse că, după părerea lui, noaptea asta nu era dintre alea scurte. Amândoi izbucniră în râs, apoi ăl de-și dăduse părerea o mai spuse o dată și iar se porniră pe râs. P-ormă îl treziră pe un al treilea și-i spuseră și lui, însă celălalt nu râse, ci se burzului la ei: „Ia mai lăsați-mă-n pace!”
Ăl dintâi zise apoi că are de gând să-i povestească și nevesti-și — fără îndoială c-o să-i placă și ei. Dar — adaose el — gluma asta e-un fleac pe lângă cele pe care i le spusese el pe vremuri.
Am mai auzit pe cineva zicând că-i aproape ora trei și că nădăjduiește ca, în cel mult o săptămână, să răsară și soarele. Apoi vorbele s-au depărtat și nu le-am mai putut desluși, auzeam doar un șușotit, curmat în răstimpuri de câte un hohot de râs, dar parcă venea de departe.
Lăsasem cu mult în urmă debarcaderul. Ridicându-mă în picioare, mi-a răsărit în față, cu vreo două mile și jumătate mai la vale, insula Jackson; acoperită de o pădure deasă, se ridica semeață în mijlocul apei, mătăhăloasă și neagră, ca un vapor cu luminile stinse. Limba de nisip nu se zărea, o năpădiseră apele.
Nu mi-a trebuit mult ca s-ajung la ea. Lăsându-mă în voia curentului, am ocolit repede capul insulei și, intrând în apa lină de lângă țărm, am coborât în partea dinspre Illinois.
Am tras luntrea într-o despicătură adâncă a malului, pe care o știam, și-am dat la o parte crengile sălciilor, ca să pot pătrunde acolo. Apoi mi-am priponit luntrea: nimeni n-ar fi putut s-o vadă.
M-am dus la capătul insulei și m-am așezat pe-o buturugă. De acolo am privit în voie fluviul cel mare, pe care lunecau bușteni negri; la vreo trei mile, peste apă, se vedea târgușorul, unde clipeau trei-patru luminițe. O plută cât toate zilele, cu un felinar în mijloc, venea încet la vale, cu vreo milă mai sus. O vedeam cum lunecă agale și, când a ajuns în dreptul meu, am auzit pe cineva strigând: „Ăi cu vâslele de la pupa! Abateți-i capul spre tribord!” Am auzit vorbele astea de parc-aș fi fost lângă cel care le rostise.
Cerul începuse să se lumineze. Am intrat în pădure și m-am culcat ca să trag un pui de somn înainte de prânzișor.