Băieții scapă de Jim. — Banda lui Tom Sawyer. — Planuri bine ticluite.
Am pornit tiptil spre marginea grădinii văduvei, pe o potecă pierdută printre copaci, aplecându-ne ca să nu ne lovim cu capul de crengi. Tocmai când treceam prin fața bucătăriei, m-am împiedicat de o rădăcină și am căzut cu zgomot. Ne-am ghemuit la pământ, ținându-ne răsuflarea. Jim, negrul cel mare al domnișoarei Watson, ședea în pragul bucătăriei — îl vedeam bine, fiindcă în spatele lui pâlpâia o lumină. S-a ridicat și, întinzându-și gâtul, a ascultat cam un minut; apoi a strigat:
— Cine-acolo?
A mai tras puțin cu urechea, apoi a pornit tiptil și s-a oprit chiar între noi. Mai c-am fi putut să-l atingem cu mâna. Am stat așa nu știu câte minute, fără să zicem nici „pis”, și pe deasupra mai eram și lipiți unul de altul. Mă apucase o mâncărime undeva, pe la gleznă, dar nu-ndrăzneam să mă scarpin. Pe urmă a început să mă mănânce urechea, apoi spinarea, tocmai între umeri. Simțeam că mor dacă nu mă scarpin. De-atunci am băgat de seamă de multe ori că dacă te afli într-o societate simandicoasă sau la vreo înmormântare — sau dacă te duci la culcare când nu ți-e somn — va să zică dacă te afli într-un loc unde nu se cuvine să te scarpini, taman atunci te-apucă mâncărimea într-o mie de locuri deodată.
După un timp, Jim spuse:
— Hei, cine-acolo? Unde ești? Să-mi sară ochii dacă n-am auzit ceva. Aha, știe Jim ce-i de făcut, șade aici, pân-aude iar zgomotu’.
Și se așeză pe pământ, între mine și Tom. Își rezemă spinarea de un trunchi de copac și-și întinse picioarele, mai-mai să m-atingă. Începu să mă mănânce nasul așa de tare, că-mi dădură lacrimile. Dar nici gând să mă scarpin. Apoi mâncărimea trecu în nări; pe urmă mă apucă și pe dedesubt. Nu mai știam ce să fac ca să stau locului. Cazna asta a ținut vreo șase-șapte minute, dar mie mi s-a părut o veșnicie. Acum mă mânca în unsprezece locuri deodată. Simțeam că nu mai pot să rabd mai mult de-un minut, dar m-am hotărât să-ncerc și mi-am încleștat fălcile. Tocmai atunci Jim începu să răsufle greu, apoi să sforăie. Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă!
Tom îmi făcu semn, șuierând printre dinți, și începurăm să ne târâm amândoi de-a bușilea; când ne-am depărtat vreo zece picioare, Tom se opri și-mi șopti că ar fi nostim să-l legăm pe Jim de copac. Nu eram de aceeași părere: dacă se trezea? Ar fi făcut tărăboi și atunci s-ar fi băgat de seamă că nu eram acasă. După un timp, Tom îmi spuse că n-are destule lumânări și că se duce în bucătărie să mai șterpelească vreo câteva. I-am zis că n-are rost să încerce — dacă se trezea Jim și venea după noi? Dar Tom zicea că face să încercăm, așa că ne-am furișat în bucătărie și am pus mâna pe trei lumânări, pentru plata cărora Tom lăsă pe masă un bănuț de cinci cenți. Apoi am ieșit. Mă treceau nădușelile de nerăbdare. Dar ți-ai găsit ca Tom să plece! Ținea morțiș să se târască până la locul unde se afla Jim, ca să-i mai joace un renghi. Poate unde eram singur, iar în jur era atâta liniște, mi s-a părut lungă așteptarea.
Îndată ce Tom s-a întors, am luat-o pe potecă, de-a lungul gardului ce împrejmuia grădina, și încet-încet am ajuns în creștetul dealului povârnit, peste drum de casă. Tom îmi povesti cum îi scosese pălăria lui Jim și o agățase de o cracă deasupra lui. Jim se mișcase nițel, însă nu se trezise. Mai târziu, Jim avea să se laude la toată lumea că niște vrăjitoare îl fermecaseră, îl cufundaseră într-o amorțeală, îl încălecaseră și cutreieraseră cu el întreg statul, aducându-l după aceea la loc sub copac și atârnându-i pălăria de o creangă, ca să-i arate cu cine avusese de-a face. La următoarea povestire, Jim avea să spună că vrăjitoarele i se urcaseră în cârcă și-l călăriseră până hăt-departe, la New Orleans. De fiecare dată când povestea, Jim lungea călătoria, ajungând cu vremea să spună că vrăjitoarele îl purtaseră prin întreaga lume, că-l sleiseră de puteri și-i umpluseră spinarea de bube de la șa. Jim era atât de mândru de ce pățise, că nici nu se mai uita la ceilalți negri. Veneau să-i asculte povestea negrii din împrejurimi și nu era altul mai vestit ca el în tot ținutul. Negrii veniți de departe rămâneau cu gura căscată, măsurându-l cu privirea din cap până-n picioare ca pe nu știu ce minunăție. Negrii ăștia au obiceiul să stea pe întuneric în bucătărie, lângă focul din vatră, și să sporovăiască despre vrăjitoare. De câte ori vreunul din ei începea să vorbească, dându-și aere că știe tot, Jim îi reteza vorba:
— Hm! Ce știi tu despre vrăjitoare?
Iar negrul cu pricina făcea fețe-fețe și trebuia să se așeze undeva, mai în fund.
Jim n-avea să se mai despartă niciodată de bănuțul acela de cinci cenți, pe care și-l legase cu o sforicică în jurul gâtului. Zicea că-i un talisman pe care i-l dăduse diavolul cu mâna lui, spunându-i că poate lecui cu el pe oricine și că poate chema vrăjitoarele de câte ori voia, dacă șoptea vreo două vorbulițe talismanului. Nu spunea însă niciodată care erau vorbulițele. Veneau la el negri din toate colțurile ținutului și-i dăruiau tot ce aveau la ei, numai să le arate bănuțul de cinci cenți. Dar se fereau să-l atingă, știind că însuși diavolul îl ținuse în mână. De când îl văzuse pe diavol și fusese călărit de vrăjitoare, Jim nu mai era aproape bun de slugă, așa de tare se înfumurase.
Când am ajuns cu Tom pe culmea dealului, ne-am aruncat privirile spre târgul din vale, unde clipeau trei-patru luminițe, pesemne în odăile cu oameni bolnavi. Deasupra noastră strălucea bolta înstelată, iar jos, lângă târg, șerpuia fluviul, lat de vreo milă, grozav de liniștit și măreț. Coborând dealul, ne-am întâlnit cu Joe Harper, Ben Rogers și alți doi-trei băieți care se ascunseseră în tăbăcăria veche. Am dezlegat o barcă și-am pornit la vale pe fluviu, vreo două mile și jumătate, până la știrbitura cea mare din coasta dealului, unde am și tras la mal.
Am intrat într-un pâlc de tufe, unde Tom ne-a pus pe fiecare să jurăm c-o să păstrăm taina, apoi ne-a arătat o văgăună în coasta dealului. Tufișurile erau mai dese acolo. Am aprins lumânările și ne-am târât pe brânci în văgăună, cale de vreo două sute de yarzi, până am dat de larg. Tom începu să cerceteze locurile de trecere și curând se vârî sub un perete în care n-ai fi zis că-i vreo crăpătură. Ne-am târât după el până ce-am ajuns într-un fel de chilioară igrasioasă și rece, unde ne-am și oprit.
— Acum — începu Tom — o să înființăm o bandă de tâlhari și o s-o botezăm „Banda lui Tom Sawyer”. Toți cei ce vor să intre în bandă trebuie să depună jurământul și să-l semneze cu sângele lor.
Văzând că toți vor, Tom scoase din buzunar o foaie de hârtie pe care scrisese jurământul și începu să ni-l citească. Zicea așa — că fiece băiat trebuie să fie credincios bandei și să nu-i dea niciodată în vileag secretele; că dacă cineva făcea vreun rău unui membru al bandei, oricare alt membru al ei căruia șeful îi poruncea să-l omoare pe ticălos cu familie cu tot, era dator să se supună, neavând voie să mănânce, nici să doarmă până nu-i ucidea pe toți și nu le cresta pe piept câte o cruce — semnul bandei. Niciun străin nu putea folosi acest semn, iar dacă îndrăznea să-l folosească, trebuia dat în judecată; dacă-l folosea din nou, trebuia omorât. Iar dacă vreun membru al bandei trăda secretele ei, trebuia să i se taie gâtul, iar cadavrul lui urma să fie ars și cenușa — împrăștiată, iar numele trădătorului urma să fie șters de pe listă, cu sânge, și nu mai putea fi pomenit niciodată de către membrii bandei, fiind blestemat și sortit uitării pentru vecie.
Toți băieții spuseră că-i un jurământ nemaipomenit de frumos și-l întrebară pe Tom dacă-l ticluise singur.
— În parte — răspunse el — iar restul l-am luat din cărțile cu pirați și cu hoți; orice bandă care se respectă are un jurământ ca ăsta.
Câțiva își dădură cu părerea că ar fi bine ca familiile băieților care ar trăda secretele bandei să fie omorâte.
— Bună idee! încuviință Tom și adause cu plaivazul și prevederea asta.
— Dar ce ne facem cu Huck Finn, că n-are familie? întrebă Ben Rogers.
— Păi, n-are tată? zise Tom Sawyer.
— Da, are tată, numai că de la o vreme nu mai e de găsit. Pe vremuri venea beat mort în tăbăcărie și se culca lângă porci, dar de-un an și ceva n-a mai fost văzut pe-acolo.
Se apucară să despice firul în patru pe chestia asta și erau cât pe-aci să mă scoată din bandă, sub cuvânt că fiecare membru trebuie să aibă o familie sau pe cineva care să poată fi omorât, altminteri n-ar fi drept pentru ceilalți. Tăceau toți, buimăciți, neștiind cum s-o scoată la capăt. Eram gata să plâng, când deodată îmi dete în gând că domnișoara Watson se potrivea de minune: la nevoie, puteau s-o omoare pe ea.
— Da, merge. E-n regulă! spuseră băieții. Huck poate intra în bandă.
Apoi fiecare își înțepă degetul cu un ac, ca să aibă cu ce iscăli. Mi-am pus și eu semnul pe hârtie.
— Și-acum — zise Ben Rogers — să vedem cu ce-o să se îndeletnicească banda noastră?
— Numai cu jafuri și omoruri — răspunse Tom.
— Dar ce-o să jefuim? Case, vite, sau…
— Fleacuri! Să furi vite sau alte lucruri de-astea nu e jaf, ci spargere — spuse Tom Sawyer. Noi nu suntem spărgători, noi trebuie să lucrăm în stil mare. Suntem tâlhari de drumul mare. Purtăm măști, oprim diligențe și trăsuri pe șosea, omorâm oamenii și le luăm ceasurile și banii.
— E musai să-i omorâm?
— Firește, e mai bine așa. Unii experți sunt de altă părere, dar îndeobște se zice că-i mai bine să-i omori pe toți, afară de ăia pe care putem să-i aducem în peșteră ca prizonieri, până vor fi ransomați[4].
— Ce mai e și asta?
— Nu știu. Dar așa se obișnuiește, am citit în cărți. Și se înțelege că trebuie să facem și noi la fel.
— Dar cum putem s-o facem, dacă nu știm despre ce-i vorba?
— La naiba, nu pricepeți că e obligator? Nu v-am spus că așa scrie în cărți? Nu cumva vreți să faceți altfel decât scrie în cărți, ca să-ncurcați lucrurile?
— E ușor de zis, Tom Sawyer, dar cum naiba să fie ransomați indivizii, dacă nu știm despre ce-i vorba? Asta aș vrea să știu. Dar tu ce crezi c-ar putea să fie?
— Habar n-am. Dar s-ar putea să însemne că-i ținem prizonieri până mor.
— Așa mai merge, nu e rău. De ce n-ai spus-o din capul locului? Îi ținem prizonieri până ce-i ransomează moartea; numai că pân-atunci au să ne otrăvească viața, au să ne pape toată mâncarea și-au să încerce mereu să fugă.
— Mai las-o-ncolo, Ben Rogers! Cum să fugă când sunt păziți de un gardian, gata să tragă-n ei la cea mai mică mișcare?
— Un gardian? Asta-i prea de tot. Cum adică, cineva să stea aici toată noaptea, fără să-nchidă ochii, ca să-i păzească? Ce tâmpenie! N-ar fi mai bine să pună careva mâna pe-un ciomag și să-i ransomeze de cum sosesc?
— Nu, fiindcă asta nu-i scris nicăieri. Ascultă, Ben Rogers, ai de gând să faci cum scrie la carte, ori ba? Ce, îți închipui că ăia care au scris cărțile nu știu ce-i bine și ce nu-i bine să faci? Nu cumva crezi că poți să-i înveți tu? Te-nșeli. Nu, amice, o să-i ransomăm cum scrie la carte.
— Bine, fie. Dar eu, unul, zic că-i o neghiobie. Ia spune, omorâm și femeile?
— Ascultă, Ben Rogers, de-aș fi ageamiu ca tine, aș tăcea chitic. Să omori femeile? Ce idee! Nimeni n-a văzut în cărți una ca asta. Le aduci în peșteră și te porți cuviincios cu ele. Și încetul cu încetul le cazi cu tronc și ele nu vor să se mai întoarcă acasă.
— Dacă așa stau lucrurile, nu mai am nimic de zis, dar să știi că mare brânză nu e. În curând peștera noastră o să geamă de femei și de tot felul de tipi care așteaptă să fie ransomați, iar pentru noi, tâlharii, nici n-o să mai fie loc. Dar dă-i înainte. Eu am isprăvit.
În vremea asta, prichindelul de Tommy Barnes adormise. Când îl treziră, era așa de speriat, încât începu să bâzâie, spunând că vrea acasă la mămica și că s-a săturat de hoție.
Începură să-l ia în bășcălie, strigându-i: „Sugaciule!” De necaz, piciul ne amenință că o să dea pe față toate secretele, dar Tom îi dărui cinci cenți ca să-și țină gura. Dup-aceea ne spuse că e timpul să plecăm și că săptămâna viitoare o să ne întâlnim din nou, ca să jefuim și să omorâm niscaiva oameni.
Ben Rogers spuse că nu poate pleca de-acasă decât duminica, așa că ar fi mai bine să începem duminica viitoare. Toți ceilalți fură de părere că ar fi păcat să săvârșim asemenea isprăvi duminica. Chestia era lămurită. A rămas stabilit să ne întâlnim cât mai curând ca să hotărâm o zi. Apoi, după ce l-am ales pe Tom Sawyer primul căpitan și pe Joe Harper al doilea căpitan al bandei, am plecat acasă.
M-am cățărat pe acoperișul șopronului și m-am strecurat pe fereastră în camera mea, tocmai când se lumina de ziuă. Hainele mele noi-nouțe erau soioase și pline de noroi. Iar eu eram mort de oboseală.