Capitolul XII

Navigație înceată. — Lucruri împrumutate. — Urcarea pe epavă. — Uneltitorii. — Căutarea bărcii.

Abia cam pe la unu noaptea am lăsat în urmă insula. Pluta luneca tare încet, ca un melc. Aveam de gând, dacă se ivea vreo barcă, să sărim în barcă și să vâslim spre malul dinspre Illinois. Noroc că nu s-a ivit nicio barcă, fiindcă nu ne gândisem să punem în barcă nici pușca, nici vreo sfoară de undiță și nici ceva de-ale gurii. Fusesem prea zoriți ca să ne gândim la atâtea lucruri deodată. Oricum, n-am chibzuit bine punând tot calabalâcul pe plută.

Îmi făceam socoteala că dacă oamenii ăia au să vină pe insulă, au să găsească focul aprins de mine și-au să-l aștepte acolo toată noaptea pe Jim. Nu știu ce-or fi făcut, dar ne-au lăsat în pace. Și dacă cumva focul aprins de mine nu i-a dus de nas, nu-i vina mea. Eu unul am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să-i îmbrobodesc.

Când a început să mijească de ziuă, am poposit pe un grind la un cot al fluviului, pe partea Illinoisului. Am tăiat cu barda niște crengi de plop și-am acoperit pluta cu ele, așa fel ca să pară că s-a surpat malul acolo. Un grind de-ăsta e o limbă de nisip pe care cresc plopi deși ca dinții grapei.

Malul dinspre Missouri era muntos, iar cel dinspre Illinois era acoperit de păduri, și cum în locul ăla șenalul trecea de-a lungul malului dinspre Missouri, nu mă temeam c-o să dea vreun vapor peste noi. Am stat acolo toată ziulica, uitându-ne la plutele și vasele care coborau pe șenal și la vapoarele care treceau în sus, prin mijlocul apei, luându-se de piept cu ea. I-am povestit lui Jim ce spaimă am tras cu palavragioaica aia. Jim zicea că-i mare hoțomană și că de-ar fi pornit ea însăși pe urmele noastre, n-ar fi stat să se uite la un foc de tabără, ci ar fi adus de bună seamă un câine cu ea.

— Da’ ce, nu putea să-i spună lui bărbat-su să aducă un câine? l-am întrebat eu.

Jim mi-a răspuns că ar băga mâna-n foc că femeia s-a gândit la treaba asta tocmai când oamenii se pregăteau să plece și că s-or fi dus desigur prin târg să facă rost de-un câine și de-aia au mai zăbovit, altminteri n-am fi noi aici pe un grind, cu vreo șaisprezece-șaptesprezece mile mai jos de târg — aș, de unde! am fi din nou în târgul ăla afurisit.

I-am zis că puțin îmi pasă de ce n-au pus mâna pe noi, totul e că nu ne-au înhățat.

Când a început să se-ntunece, ne-am scos capul din desișul de plopi și-am privit în toate părțile. Nu se zărea nimic. Jim a desprins niște scânduri de deasupra plutei și a înjghebat un mic wigwam[13] ca să avem unde ne adăposti pe vreme ploioasă sau pe arșiță și ca să ne ferim boarfele de umezeală. Jim a meșterit și-un fel de podină, cu un picior sau mai mult deasupra nivelului plutei, așa că acum păturile și celelalte lucruri erau ferite de valurile stârnite de vapoare.

Taman în mijlocul wigwamului am bătătorit un strat de pământ, gros de cinci-șase țoli, împrejmuindu-l cu o ramă, ca să nu se risipească; în vatra asta puteam aprinde focul pe vreme umedă sau friguroasă, fără să fim văzuți de afară.

Am mai meșterit și o vâslă de cârmuit de rezervă, ca s-avem, dacă vreuna din celelalte s-ar fi sfărâmat cumva de vreun buștean sau de altceva. Am găsit apoi un țăruș cu crăcană, tocmai bun ca s-atârnăm de el felinarul, pe care trebuia să-l aprindem de câte ori vedeam vreun vapor venind la vale, ca să nu ne dea peste cap. Pentru vapoarele care mergeau în sus, nu era nevoie să-l aprindem, decât dacă vedeam că suntem într-o „traversare” a șenalului, cum îi spun ei; apele erau încă destul de mari, acoperind pe alocuri malurile mai joase, așa că vapoarele care mergeau în sus nu treceau totdeauna prin șenal, ci căutau apa mai liniștită de lângă țărm.

În noaptea următoare, am mers vreo șapte-opt ceasuri, lăsându-ne în voia curentului, care gonea cu peste patru mile pe oră. Pescuiam, mai stăteam de vorbă și din când în când înotam ca să n-adormim.

Te cuprinde un fel de sfială când plutești așa la vale pe un asemenea râu mare și liniștit, stând lungit pe spate, cu ochii la stele; aproape că nu cutezam să vorbim tare, iar când ne venea să râdem, chicoteam înfundat, dar și asta se-ntâmpla foarte rar.

Am avut parte de o vreme strașnică și n-am pățit nimic, nici în noaptea aceea, nici în nopțile următoare.

În fiece noapte treceam pe lângă târguri, unele cocoțate pe câte o coastă de deal, ca niște salbe de lumini. Nu deslușeai nicio casă. Într-a cincea noapte, am trecut prin fața orașului Saint Louis. Părea că întreg pământul e luminat. La noi, la St. Petersburg, se zicea că în Saint Louis trăiesc douăzeci-treizeci de mii de oameni, dar n-am crezut-o niciodată până în noaptea aia liniștită, când, pe la ora două, am văzut atâta strașnică risipă de lumină. Nu se auzea însă niciun zgomot. Toată lumea dormea.

Îmi luasem obiceiul ca în fiecare seară, pe la ceasurile zece, să mă strecor pe mal, în vreun sătuc, ca să cumpăr de zece-cincisprezece cenți mălai, slănină sau alte merinde. Uneori luam și câte un pui de găină, care nu stătea cuminte în poiată.

Babacu’ zicea totdeauna: „Nu pierde niciodată ocazia să iei un pui; dacă n-ai tu nevoie de el, găsești lesne pe cineva care are nevoie, și-o faptă bună nu se uită niciodată.” De când îl știu, n-am pomenit niciodată ca babacu’ să n-aibă chiar el nevoie de puiul cu pricina, dar de zis, așa zicea.

În unele dimineți, înainte de răsăritul soarelui, mă furișam pe ogoare și împrumutam un harbuz, un pepene galben, un dovleac, un știulete de porumb sau alte trufandale de-astea.

Babacu’ obișnuia să spună că nu-i niciun păcat să iei cu împrumut, dacă ai de gând să dai înapoi odată și-odată. Dar văduva zicea că nu-i decât o hoție ascunsă sub un nume frumos și că niciun om cinstit n-ar face una ca asta. Jim era de părere că și văduva, și babacu’ aveau dreptate și că, dacă stăm să ne gândim, cel mai bine ar fi să ștergem de pe listă două-trei trufandale și să nu le mai luăm niciodată cu împrumut, socotind că atunci n-ar mai fi niciun păcat dac-am împrumuta din celelalte.

Am stat de vorbă despre asta o noapte întreagă, în vreme ce pluta luneca la vale, și ne-am tot frământat dacă să renunțăm la harbuji, la cantalupi, la zămoși sau la altceva. Către ziuă am ajuns la o dezlegare destul de bună: ne-am hotărât să renunțăm la mere pădurețe și la fructe de curmal american. Înainte de-a lua hotărârea asta, nu prea avusesem liniște, dar acum ne simțeam cu cugetul împăcat. Eu, unul, eram chiar mulțumit de hotărârea luată, fiindcă merele pădurețe sunt rele la gust; cât despre curmalele astea, știam că n-au să se coacă decât peste două-trei luni.

Din când în când mai împușcam câte o pasăre de apă care se apuca să se scoale prea devreme dimineața sau nu se ducea la timp la culcare seara. Una peste alta, o duceam împărătește, ce să zic.

Într-a cincea noapte de când trecusem de Saint Louis, s-a stârnit o furtună năprasnică. Era după miezul nopții. Începu să tune și să fulgere și se porni să plouă cu găleata. Ne-am adăpostit în wigwam, lăsând pluta să se descurce singură. Când scăpăra câte un fulger vedeam în fața noastră fluviul uriaș, străjuit de o parte și de alta de ponoare înalte și stâncoase.

— Hei, Jim, uite colo!

Era un vaporaș care se ciocnise de-o stâncă. Ne îndreptam chiar într-acolo. La lumina fulgerelor l-am văzut limpede: se lăsase într-o rână și o parte din puntea de sus răzbea deasupra apei. Se deslușea bine până și cea mai mică parâmă de susținere a hornurilor: lângă clopotul mare se putea vedea un scaun, de spătarul căruia atârna o pălărie ponosită.

Pierdut în noapte pe o furtună ca asta, cu atâta taină în jur, am simțit ce-ar simți oricare alt băiat de vârsta mea văzând epava aia jalnică, încremenită în mijlocul fluviului. Voiam să mă urc pe punte și s-o cercetez nițeluș, ca să văd despre ce-i vorba.

— Hai să ne suim, Jim!

Dar Jim nici nu voi s-audă la-nceput:

— Nu vreau să umblu aiurea pe nicio epavă. Ne merge destul de bine, și n-are rost să ispitim răul, vorba scripturii. Mai mult ca sigur că pe punte-i un paznic.

— Pe dracu paznic! Ce să păzească? Corpul de cabine de pe puntea de sus și timoneria? Crezi că cineva și-ar primejdui viața pentru niște cabine și-o timonerie, pe o noapte ca asta, când vaporul stă să se sfărâme și s-o ia la vale dintr-o clipă într-alta?

La asta Jim nu mai avea ce să răspundă și nici n-a încercat.

— Unde mai pui că am putea împrumuta niscaiva lucrușoare de preț din cabina căpitanului. Bunăoară trabuce, pun rămășag că sunt acolo de-alea de cinci cenți bucata, bani gheață. Căpitanii de vapoare sunt totdeauna bogați; primesc o leafă de șaizeci de dolari pe lună și când vor un lucru, nu se uită la preț. Bagă o lumânare în buzunar, Jim. N-am astâmpăr până nu dăm o raită pe vas. Crezi tu că Tom Sawyer ar pierde o ocazie ca asta? Pentru nimic în lume. El ar zice că-i o aventură și s-ar sui pe epavă, să știe de bine că moare. În ce „stil mare” ar mai lucra el și ce aere și-ar da! Ai crede că-i Cristofor Columb descoperind lumea de apoi. Tii, ce n-aș da să fie și Tom Sawyer aici!

Jim a mai bombănit nițel, dar s-a supus. Atâta doar, zicea că trebuie să vorbim cât mai puțin și cât mai încet. Un fulger ne dezvălui din nou epava, tocmai la timp ca să ne putem agăța de biga[14] de la tribord și să legăm pluta de ea.

În partea aceea puntea ieșea mult deasupra apei. Ne-am furișat pe panta ei în jos, spre babord, către corpul de cabine, călcând cu băgare de seamă și întinzând mâinile ca să ne ferim de odgoane, căci era o beznă de nepătruns.

Curând am dat peste capătul din față al luminatorului și ne-am cățărat pe el. Încă un pas și am ajuns în fața ușii cabinei căpitanului, care era deschisă. Dar, Dumnezeule! În fundul coridorului de cabine am zărit o lumină și în aceeași clipă ni s-a părut că auzim niște voci înăbușite.

Jim îmi șopti că se simte tare prost și c-ar fi mai bine să ne întoarcem. „Bine!” i-am spus, dar când să pornim înapoi spre plută, am auzit un glas căinându-se:

— Nu, nu, vă rog, fraților! Jur că n-am să spun nimic!

Altcineva rosti, destul de tare:

— Minți, Jim Turner! Ne-ai mai tras clapa o dată. Te-ai obișnuit să ceri mai mult decât ți se cuvine și pân-acu’ ți-a mers, îți dădeam cât voiai, ca să nu ne dai de gol. Da’ acu’ ți s-a înfundat. Javră scârboasă! N-ai pereche de ticălos!

Jim se și cărăbănise spre plută, dar eu muream să văd ce-o să mai urmeze. Îmi făceam curaj, spunându-mi că Tom Sawyer n-ar da înapoi tocmai acum; ei bine, nici eu n-am să plec. Rămân să văd ce se întâmplă. M-am târât de-a bușilea prin întuneric, până ce între mine și coridorul transversal al corpului de cabine n-a mai rămas decât o cabină și-atunci am zărit deodată un om întins pe podea, cu mâinile și picioarele legate; deasupra lui stăteau aplecați doi gealați — unul ținea în mână un felinar orb, iar celălalt un pistol îndreptat spre capul celui de pe podea.

— Ce ți-aș mai face de petrecanie — rosti cel cu pistolul — așa ai merita, porcule!

Omul de pe podea se zvârcoli și gemu:

— Nu, Bill, nu face una ca asta! N-o să mai spun nimănui nimic!

La vorbele astea, omul cu felinarul începu să râdă:

— Cred și eu! În viața ta n-ai spus ceva mai adevărat!

Peste câteva clipe, izbucni:

— Auzi-l cum se milogește! Și când te gândești că de nu-l prindeam și-l legam, ne curăța pe amândoi! Și pentru ce, mă rog?! Pentru o nimica toată. Pentru că ne luam și noi dreptul nostru, d-aia. Dar fii pe pace, Jim Turner, n-o să mai ameninți tu pe nimeni. Termină cu pistolul ăla, Bill!

— Nu, Jake Packard! spuse Bill. Eu zic să-l omorâm. Ce, el nu l-a omorât pe moș Hatfield tot așa? Ce, n-o merită?

— Dar eu nu vreau să-l omorâm, am eu motivele mele.

— Dumnezeu să te binecuvânteze pentru vorbele astea, Jake Packard! N-am să te uit cât oi trăi! bâigui omul de pe podea.

Packard nu-l luă în seamă; își agăță felinarul de un cui și porni spre locul unde mă aflam eu, făcându-i semn lui Bill să-l urmeze. M-am dat înapoi cu vreo doi yarzi, cât am putut de repede, dar vaporul era atât de aplecat, că n-am prea avut spor. Ca să nu dea peste mine și să mă prindă, m-am târât până într-o cabină din partea ridicată a vasului. Individul înainta pipăind prin întuneric. Când Packard ajunse în fața cabinei în care mă aflam, spuse:

— Aici, vino-ncoace.

Și intră cu Bill după el.

Dar până să intre, eu mă și ghemuisem pe patul de sus și-mi părea rău că venisem pe vas. Cei doi începură să sporovăiască, proptindu-și mâinile de marginea patului. Nu-i vedeam, dar știam unde se află, după duhoarea de whisky pe care o răspândeau. În clipele acelea mi-a părut bine că nu beam și eu whisky. Dar chiar de-aș fi băut, tot n-ar fi putut să mă simtă, fiindcă nici nu mai răsuflam de frică. Și apoi, cum să mai răsufli când auzi asemenea lucruri?

Vorbeau serios și în șoaptă. Bill voia să-l omoare pe Turner:

— A spus că ne toarnă și-o s-o facă. Chiar de i-am da și partea noastră, acum tot degeaba ar fi, după felul cum ne-am purtat cu el. Pe legea mea, se face martor al acuzării și ne dă în vileag. Ascultă, eu zic să-l scoatem din circulație.

— Și eu la fel — spuse Packard, foarte liniștit.

— La dracu, începusem să cred că nu vrei… Atunci e-n regulă. Hai să isprăvim cu el!

— Stai o clipă, n-am terminat! Ascultă-mă. Glonțul e bun, nu zic nu, dar sunt și mijloace mai puțin gălăgioase ca să scapi de cineva, dacă n-ai încotro. Cred că n-are niciun rost să alergi după ștreang, dacă-i poți veni de hac într-alt chip care-i tot așa de bun, și în plus nu te poate băga la apă. Este?

— Așa-i. Dar ce-ai să mai scornești?

— Uite ce zic eu: dăm o raită și strângem prada pe care n-am luat-o încă din cabine, p-ormă o ștergem la mal ca s-ascundem prada. După aia, așteptăm. M-aș mira ca epava asta să nu se sfărâme și s-o ia la vale, în cel mult două ceasuri. Pricepi? O să se-nece și n-o să fie nimeni de vină, în afară de el. Eu zic că-i mult mai bine așa, decât să-l omorâm. Sunt contra omorului atâta vreme cât se poate și fără. N-are niciun rost, și nici nu se cade. N-am dreptate?

— Da, cred că ai. Dar dacă vaporul nu se sfărâmă și n-o ia la vale?

— Să așteptăm două ore și să vedem. Ce ne costă?

— Bine, fie! Haidem!

Au ieșit amândoi. Am sărit jos, scăldat în sudori reci, și-am pornit-o de-a bușilea.

Era întuneric beznă. „Jim!” am șoptit eu — și Jim mi-a răspuns, cu un geamăt, chiar de lângă cotul meu.

— Repede, Jim, nu-i timp de pierdut! Nu-i timp de stat și de gemut! Colo, înăuntru, e o bandă de ucigași și dacă n-o să le găsim barca și n-o să-i dăm drumul la vale, ca să nu mai aibă cu ce părăsi epava, unul din ei are să fie la mare ananghie. Dar dac-o s-o găsim, atunci au să fie cu toții la mare ananghie, și șeriful o să pună mâna pe ei. Repede, nu mai sta! Mă duc să caut la babord, tu du-te la tribord. Începe de la plută și…

— O, Dumnezeule! Plută? Nu mai e nicio plută! S-a dezlegat singură și s-a dus, iar noi am rămas aici!