O evadare după toate regulile. — Planuri întunecate. — Deosebiri între furturi. — O groapă adâncă.
Până la masa de dimineață mai rămăsese aproape un ceas, așa că ne-am dus în pădure. Tom era de părere că nu putem săpa fără puțină lumină. Și cum un felinar ne-ar fi putut da de gol, ăl mai bun lucru era — zicea el — să adunăm niște vreascuri putrede, care se cheamă „focul vulpii” și care dau o pâlpâire slabă dacă le pui într-un loc întunecos. Am strâns un braț de vreascuri dintr-astea și le-am ascuns într-un tufiș, apoi ne-am așezat să ne odihnim.
Tom nu prea era în apele lui:
— La naiba! După mine, treaba asta e prea ușoară. E al dracului de greu să ticluiești un plan complicat! Nici tu paznic căruia să-i dai un somnifer — și-ar trebui să fie un paznic, nici tu câine ca să-i vâri pe gât vreun hap adormitor; și p-ormă, Jim e legat de-un picior cu un lanț de zece picioare de piciorul patului: ridici patul, scoți lanțul și gata povestea. Și mai e și nenea Silas ăsta, care după ce că se-ncrede în toată lumea, îl trimite cu cheia pe negrul ăla cu cap de bostan și nu pune pe nimeni să-l supravegheze! De mult putea Jim să iasă prin gaura ferestrei, numai că n-ar fi avut rost să încerce să călătorească cu un lanț de zece picioare de picior! Mă Huck, n-am văzut combinație mai tâmpită ca asta! Ești silit să născocești singur toate piedicile. Dar n-avem încotro, asta-i marfa și trebuie să scoatem cât mai mult din ea. Numai că, să știi de la mine, e mai mare gloria dacă-l răpești trecând printr-o sumedenie de greutăți și primejdii, când ăi care aveau datoria să ți le ridice în cale s-au lăsat pe tânjală și-a trebuit să le născocești singur, din capul tău. Uite, de pildă, chestia cu felinarul. Când stai să te gândești, trebuie doar să ne prefacem că un felinar ar fi primejdios. Cred că am putea lucra și c-un alai de torțe, dac-am vrea. Uite ce zic eu: e musai să meșterim un ferăstrău, la prima ocazie.
— Ce să facem cu el?
— Ce să facem?! Păi nu știi că trebuie să tăiem piciorul patului lui Jim, ca să putem scoate lanțul?
— Dar adineauri spuneai c-ar fi de ajuns să ridicăm patul.
— Numai tu ești în stare să judeci așa, Huck Finn. Vorbești ca un copil de grădiniță. Ce naiba, n-ai citit niciodată o carte despre baronul Trenck[42], despre Casanova[43], despre Benvenuto Cellini[44], despre Henric al IV-lea[45] sau despre ăilalți eroi? Unde s-a mai pomenit să slobozești un prizonier cu trucurile astea de fată bătrână? Nu, băiatule. Așa fac toți maeștrii cei mari: piciorul patului trebuie ferestruit în două și lăsat așa, după ce-ai înghițit, firește, rumegușul ca să nu mai poată fi găsit, și după ce-ai pus nițel pământ și nițică unsoare în jurul locului ferestruit, pentru ca nici cel mai ager seneșal să nu poată vedea măcar o urmă și astfel să creadă că piciorul patului e neatins. În noaptea evadării, te duci și îi tragi un șut piciorului de pat, și-ai terminat cu el; desprinzi lanțul și gata povestea. Nu-ți mai rămâne decât s-agăți de metereze scara de frânghie și să cobori pe ea până jos, rupându-ți firește piciorul în șanț, fiindcă scara e cu vreo nouăsprezece picioare mai scurtă decât trebuie. Dar nu face nimic, fiin’că te-așteaptă caii și vasalii credincioși, care te adună de pe jos și te-aruncă-n șa. Și iată că pornești spre Languedocul[46] tău de baștină, spre Navarra[47] sau încotro poftești. E strașnic, Huck. Tare-aș vrea să fie un șanț și-n jurul colibei noastre. Să știi că dacă ne mai rămâne timp, o să săpăm unul chiar în noaptea evadării.
— Ce nevoie-avem de un șanț, când ne-am hotărât să-l scoatem pe sub colibă? l-am întrebat eu.
Dar el n-auzea nimic. Uitase și de mine și de tot. Stătea cu bărbia-n palmă și se gândea. În curând începu să ofteze și să dea din cap:
— Nu, din păcate nu e neapărată nevoie de treaba asta.
— Care treabă? zic eu.
— Adică, nu e destulă nevoie să tăiem cu ferăstrăul piciorul lui Jim.
— Dumnezeule! Cum o să fie nevoie de așa ceva? Da’ ce-ți veni să te gândești să-i tai piciorul?
— Unii dintre maeștrii cei mari așa făceau. Neputând să se descotorosească de lanțuri, își tăiau mâna ca să poată evada. C-un picior ar fi și mai bine. Dar trebuie să renunțăm. În cazu’ de față, nu-i musai, și p-ormă Jim e negru și n-ar pricepe de ce e nevoie de-așa ceva și c-așa-i obiceiul în Europa. Așa că treacă de la noi. Dar o scară de frânghie i-am putea da. Știi ce? Ne rupem cearșafurile și-i însăilăm o scară. Nu-i mare lucru. I-o putem trimite într-o plăcintă. Așa se obișnuiește. Am mâncat eu și plăcinte mai rele.
— Vorbești aiurea, Tom Sawyer! Jim n-are nevoie de-o scară de frânghie.
— Ba da, are nevoie. Tu vorbești aiurea, Huck! Habar n-ai. Musai să aibă o scară de frânghie! Toți prizonierii au.
— Ce naiba să facă cu ea?
— Cum ce să facă? O ascunde-n pat, ce, nu poate? Toți fac la fel. Trebuie să facă și el ca toată lumea. Huck, văd că nu vrei deloc să ții seama de reguli. Una-două, ai vrea să începi ceva nou. Să zicem că nu face nimic cu scara. Ei și? O să rămână în pat, ca o urmă, după ce-o să fugă. Ce, crezi că ăia n-or să aibă nevoie de urme? Oho, și-ncă cum! După tine, ar fi să nu le lăsăm nicio urmă. Frumos îți șade, n-am ce zice! Unde s-a mai pomenit una ca asta?
— Bine — zic eu — dac-așa-s regulile și nu se poate altfel, să-i dăm o scară. Nu vreau să calc regulamentu’. Dar uiți un lucru, Tom Sawyer: dacă rupem cearșafurile ca să-i croim lui Jim o scară de frânghie, pun mâna-n foc că ne găsim beleaua cu tușa Sally. Uite ce cred eu: o scară din scoarță de hickory nu costă nimic, nu aduce nicio pagubă și poți s-o îndeși într-o plăcintă sau s-o vâri într-un mindir de paie, la fel de bine ca pe-o scară de cârpă. Cât despre Jim, nu se pricepe deloc la socoteli d-astea, așa că nu-i pasă ce fel de…
— Uf! Măi, Huck, de-aș fi la fel de ageamiu ca tine, mi-aș ține gura, măcar atât. Cine-a mai auzit ca un prizonier de stat să evadeze pe-o scară făcută din scoarță de hickory? Te râd și curcile!
— Bine, fă cum vrei, Tom. Dar te-aș sfătui să mă lași să împrumut un cearșaf de pe frânghia de rufe.
— Asta mai merge — spuse el, fulgerat de o nouă idee. Împrumută și-o cămașă.
— Ce ne trebuie-o cămașă, Tom?
— Pentru Jim, ca să-și țină jurnalul.
— Pe dracu’ jurnal! Păi Jim nici nu știe să scrie.
— Ei și? Da’ ce, nu poate să facă semne pe cămașă dacă-i dăm o pană cioplită dintr-o lingură veche de cositor sau dintr-o bucată de cerc de fier de butoi?
— Dar, Tom, n-ar fi mai bine să prindem o gâscă și să-i smulgem o pană? I-am face una mai bună și mai repede.
— Mă, da’ nătăfleț mai ești! În temnițele fortărețelor n-aleargă gâștele, ca prizonierii să le poată jumuli. Ei își fac totdeauna penele din sfeșnice vechi de alamă sau din alte asemenea lucruri grele și butucănoase care le cad sub mână. Și trec săptămâni și luni întregi până să le meșterească, fiindcă trebuie să le ascută de zid. Chiar de-ar avea o pană de gâscă, tot nu s-ar folosi de ea, n-ar fi după tipic.
— Bine, dar cerneala din ce-o să i-o facem?
— Mulți o fac din rugină de fier și din lacrimi, dar ăsta-i obiceiul oamenilor de rând și-al muierilor. Așii se folosesc de propriul lor sânge. Și Jim o să poată. De câte ori o să vrea să trimită vreun răvaș misterios, fie el cât de mic și obișnuit, ca lumea să afle unde-i captivat, Jim o să poată să-l scrie cu furculița pe fundul unui talger de tinichea și să-l arunce apoi pe fereastră. Așa obișnuia și Masca de Fier[48], e ăl mai bun clenci.
— Dar Jim n-are niciun talger de tinichea, i se aduce mâncarea într-o strachină.
— Nu-i nimic, îi facem noi rost!
— Nimeni n-o să-i poată citi talgerele!
— Nu despre asta-i vorba, Huck Finn. Treaba lui e să scrie pe talgere și să le-arunce afară. Nu-i musai să le poți citi. De cele mai multe ori nu poți citi nimic din ce-a scris prizonierul pe-un talger de tinichea sau pe alte lucruri.
— Atunci ce rost are să mai strici bunătate de talger?
— La naiba, doar nu-s talgerele prizonierului!
— Bine, bine, da’ sunt ale cuiva, nu?
— Să zicem că da. Ei și? Ce-i pasă prizonierului ale cui sunt?
Se opri, auzind cornul care vestea masa de dimineață. Am pornit spre casă.
În aceeași dimineață am împrumutat de pe frânghia de rufe un cearșaf și o cămașă albă și le-am băgat într-un sac vechi, pe care-l găsisem. Apoi ne-am dus în pădure, am scos din ascunzătoare vreascurile de „focul vulpii” și le-am vârât și pe ele în sac. Zic c-am împrumutat, fiin’c-așa obișnuia să spună babacu’. Tom însă zicea că ăsta nu-i împrumut, ci curată hoție — numai că jucam, cică, rolul unor prizonieri, iar prizonierii, când au nevoie de ceva, nu se dau în lături de la nimic și lumea nu-i osândește pentru asta.
Nu-i nicio crimă dacă prizonierul fură lucrul de care are nevoie ca să poată evada. E dreptul lui — zicea Tom — așa că atâta vreme cât noi jucam rolul unui prizonier, aveam tot dreptul să furăm tot ce ne trebuia ca să ieșim noi înșine din pușcărie. Cu totul altceva ar fi dacă n-am fi prizonieri; în cazul ăsta, numai un ticălos ar fi în stare să fure. Ne-am hotărât așadar să furăm tot ce ne-o cădea sub mână. Și cu toate astea, într-o zi, după aceea, mi-a tras un perdaf număru’ unu, când am șterpelit un pepene din grădina negrilor și l-am mâncat. Nu s-a lăsat până nu m-a silit să mă duc la negri și să le dau zece cenți, fără să le spun pentru ce. Tom zicea că n-avem dreptul să furăm decât ceea ce ne trebuie. Și când i-am spus că mie-mi trebuia pepenele, mi-a răspuns că n-aveam nevoie de el pentru evadarea din temniță.
— Asta-i deosebirea — adăugă el. Dac-ai fi vrut să-l iei ca să ascunzi în el un pumnal și să i-l strecori în taină lui Jim, ca să aibă cu ce să-l omoare pe seneșal, totul ar fi fost în regulă.
N-am mai zis nimic, cu toate că mă-ntrebam la ce-mi folosește că joc rolul unui prizonier, dacă-s nevoit să-mi frământ creierii cu o sumedenie de deosebiri subțiri ca foița de aur ori de câte ori mi se ivește ocazia să șterpelesc un pepene!
Ei, și cum spuneam, în dimineața aceea am așteptat până ce s-a dus fiecare la treaba lui și ograda s-a golit de oameni. Atunci Tom a dus sacul în șopron, iar eu am stat de caraulă ceva mai încolo. N-a zăbovit mult și, când s-a întors, ne-am așezat amândoi pe stiva de lemne, să mai vorbim de una, de alta.
— Acum avem tot ce ne trebuie, afară de unelte — zise el. Da’ n-o să fie greu nici cu ele.
— Unelte?! zic eu.
— Da.
— La ce ne trebuie?
— Ca să săpăm. Doar n-o să scoatem pământul cu dinții!
— Da’ ce, gioarsele alea de târnăcoape și sape din șopron nu-s de ajuns de bune, când e vorba de scos afară un negru?
Se întoarse spre mine și-mi aruncă o privire plină de compătimire, să-ți dea lacrimile, nu alta.
— Huck Finn, ai auzit tu vreodată ca un prizonier să aibă în garderoba lui târnăcoape, sape și toate aparatele moderne, ca să-și poată săpa singur un tunel pân-afară? Ia zi, dacă ai în devlă măcar un dram de minte, ce fel de erou ar fi prizonierul ăla? Spune și tu! Atunci mai bine dă-i cheia, și gata! Auzi! … Târnăcoape, sape… Păi, lucruri d-astea nu se dau nici măcar unui rege!
— Da’ dacă n-avem nevoie de târnăcoape și de sape, ce naiba ne trebuie?
— Două cuțite de masă.
— Ca să săpăm la temelia colibei?
— Da.
— Asta-i curată prostie, Tom!
— Prostie, neprostie, așa se cuvine să facem, așa scrie la carte! Altă cale nu știu să fie și am cam citit toate cărțile în care e vorba de lucrurile astea. Prizonierii sapă totdeauna cu un cuțit de masă și, bagă de seamă, de multe ori nu ca să sape pământul, ci ca să taie în stâncă tare. Și asta le ia săptămâni întregi, de nu se mai termină. Gândește-te, de pildă, la unul din prizonierii închiși în carcera a mai din fund a castelului If, în portul Marsilia[49]. Cât crezi că i-a trebuit pân’ să iasă afară?
— Habar n-am.
— Ghici!
— Nu știu… o lună jum’ate?
— Treizeci și șapte de ani! Și a ieșit taman în China. Așa se lucrează! Ce bine era să fi fost din stâncă tare și temelia fortăreței noastre!
— Bine, dar Jim nu cunoaște pe nimeni în China!
— Ce legătură are una cu alta? Nici tipul ăla nu cunoștea pe nimeni. Ei, dar văd că nu ți-e capul decât la fleacuri! De ce nu te gândești la lucrul ăl mai important?
— Bine, fie. Nu-mi pasă unde o să iasă, totul e să iasă, și cred că nici Jim nu se sinchisește. Dar, ia zi, nu crezi că Jim e prea bătrân ca să-l scoatem afară săpând c-un cuțit de masă? N-o să mai apuce ziua a mare, săracu’!
— Ba da. Ce, crezi că o să ne ia treizeci și șapte de ani ca să săpăm la niște temelii de lut?
— Da’ cât o să ne ia, Tom?
— Din păcate, nu ne dă mâna să zăbovim cât s-ar cuveni la treaba asta, fiindcă s-ar putea ca-n curând nenea Silas să afle de la ăi din New Orleans că Jim nu-i de prin părțile alea și-atunci o să se grăbească să dea sfoară-n țară, prin afișe sau mai știu eu cum. Așa că trebuie să ne cam grăbim cu săpatul. Normal, ar trebui să ne ia vreo doi ani, dar ar fi periculos. Având în vedere că situația e atât de nesigură, uite ce propun: să ne punem pe săpat de-a binelea, cât mai repede cu putință. După aia, n-avem decât să zicem c-am muncit treizeci și șapte de ani. Pe Jim îl scoatem de-acolo la prima alarmă. Cred că așa-i cel mai bine.
— Da, așa mai merge. Dacă-i vorba numai să zicem așa, nu ne costă nimic. Din partea mea, dacă n-ai nimic împotrivă, n-avem decât să zicem c-am muncit la treaba asta și-o sută cincizeci de ani, că vorba aia, tot n-o să ne doară palmele. Mă duc să șterpelesc două cuțite de masă.
— Fă rost de trei — spuse Tom. Dintr-unul o să meșterim un ferăstrău.
— Tom, dacă-mi dai voie și nu-i cumva contra regulamentului și-a religiei, eu zic să ne folosim de pânza aia veche și ruginită de ferăstrău, vârâtă colo sub scândurile peretelui, în spatele afumătoarei.
Tom se uită la mine, cu jale și deznădejde:
— Ei, Huck, Huck, degeaba se ostenește omul cu tine să te-nvețe ceva! Hai, du-te și șterpelește cuțitele, trei să fie!
L-am ascultat fără să crâcnesc.