Blazonul. — Un supraveghetor priceput. — Glorie neplăcută. — Un subiect lacrimogen.
Ne-a fost greu din cale-afară să meșterim penele alea și ferăstrăul. Jim spunea însă că ăl mai greu lucru o să fie inscripția, adică pisania pe care trebuie s-o mâzgălească pe zid orice prizonier. Tom zicea că fără asta nu se poate. Căci nu s-a mai văzut în toată istoria ca un prizonier de stat să nu lase în urmă o inscripție și-un blazon.
— Uită-te la lady Jane Grey[53] sau la Gilford Dudley[54], sau la bătrânul Northumberland[55]! Să zicem c-o să fie prea greu, Huck. Dar tu ce-ai vrea? Ce propui? Jim trebuie să-și lase inscripția și blazonul, ca toată lumea.
— Domnu’ Tom — spuse Jim — da’ eu n-am niciun blazon, am doar bluza asta veche, pe care știi că trebuie să țin un jurnal.
— Mă Jim, n-ai priceput! Un blazon e cu totul altceva.
— Oricum — spusei eu — Jim are dreptate când zice că n-are niciun blazon, fiin’că n-are.
— Hop și tu! mă repezi Tom. Parcă eu nu știu? Dar pe ce te prinzi c-o să aibă un blazon înainte de-a ieși de-aici? O să facă totul cum scrie la carte, fără nicio abatere.
În vreme ce eu și Jim ascuțeam penele, fiecare pe câte o bucată de cărămidă (Jim meșterea o pană din sfeșnicul de alamă, iar eu făceam alta din lingură), Tom se gândea la blazon. Nu trecu mult și ne spuse că se gândise la atâtea blazoane bune, că nu mai știa pe care să-l aleagă. E drept că era unul care-i făcea cel mai mult cu ochiul.
— Pe scut — spuse el — o să avem o bandă de aur în baza dextră, o cruce în X vișinie la fascie, cu un câine culcat drept însemn comun, și sub laba lui un lanț încrenelat, pentru robie, cu un șevron verde într-un șef cu marginea scobită și trei linii cu marginea lobată în afară pe un câmp de azur, cu punctele ombilicale rampante pe o dansetă dințată; în creștet, un negru fugar, negru heraldic, cu desaga pe umăr pe o bară senestră; și-o pereche de gules drept suporți, adică tu și cu mine. Deviza: Maggiore fretta, minore atto. Am citit-o într-o carte și înseamnă: cu cât te grăbești, cu atât mai încet mergi.
— Ei, comedie! Da’ ce dracu înseamnă toate celelalte?
— N-avem timp de pierdut cu chestia asta, trebuie să ne zorim cu inscripția.
— Stai nițel, spune-mi măcar o parte! Ce-i aia o fascie?
— O fascie, hm! O fascie este… nu-i nevoie să știi ce e. Am să-i arăt eu cum devine cazu’, când o ajunge acolo.
— Dă-o-ncolo, Tom, zi și mie, dacă te rog! Ce-i aia o bară senestră?
— Nu știu, dar trebuie s-o aibă. Toți nobilii au așa ceva.
Uite-așa era Tom: dacă nu-i convenea lui să-ți lămurească un lucru, nu ți-l lămurea nici mort. Puteai să-l pisezi o săptămână și tot degeaba era.
Acum, că isprăvise cu blazonul, se apucă de cealaltă treabă, întocmirea unei inscripții funerare. Zicea că Jim trebuie neapărat să aibă o inscripție, ca toată lumea. Scrise câteva pe o bucată de hârtie și ni le citi:
1. Aici a fost zdrobită o inimă captivă.
2. Aici și-a măcinat viața chinuită un biet prizonier, părăsit de lume și de prieteni.
3. Aici s-a sfărâmat o inimă singuratică și un suflet ostenit și-a găsit hodina, după treizeci și șapte de ani de captivitate solitară.
4. Aici s-a stins, după treizeci și șapte de ani de amară captivitate, departe de casă și de prieteni, un nobil străin, fiul natural al lui Ludovic al XIV-lea.
În timp ce citea, îi tremura glasul și era cât pe ce să izbucnească în plâns. Nu se putea hotărî cu niciun chip pe care din inscripțiile astea s-o zgârie Jim pe perete, toate i se păreau atât de frumoase! În cele din urmă hotărî ca Jim să le scrie pe toate, dar Jim îi spuse că i-ar trebui un an până să zgârie cu un cui atâtea semne pe niște bârne, mai ales că nici nu cunoștea buchiile. Tom îi răspunse însă că o să i le deseneze și că n-o să aibă nimic altceva de făcut decât să le copieze întocmai.
— De fapt — adăugă el peste câteva clipe — mă gândesc că bârnele nu prea se potrivesc. Într-o temniță nu-s pereți de lemn. Trebuie să crestăm în stâncă inscripțiile. O să aducem o stâncă.
Jim își dădu cu părerea că o stâncă ar încurca și mai mult lucrurile, fiindcă i-ar lua atâta vreme ca să cresteze inscripțiile în ea, încât n-ar mai ieși niciodată afară. După ce-l liniști, spunându-i c-o să-mi îngăduie mie să-i dau o mână de ajutor, Tom aruncă o privire să vadă cum merge treaba cu penele. Era al dracului de greu și de plicticos, iar mâinile mi-erau numai răni. Pe deasupra, n-aveam deloc spor.
— Uite ce-o să facem — spuse Tom. Ne trebuie o stâncă și pentru blazon, și pentru inscripțiile funerare. În felul ăsta împușcăm doi iepuri deodată. Colo, lângă moară, e o piatră mare de ascuțit, grozavă. O s-o șterpelim, o s-o crestăm și, în afară de asta, o s-o folosim la ascuțirea penelor și a ferăstrăului.
Era o idee, nu glumă! Și nici cu pietroiul nu era de glumit, dar ne-am hotărât să încercăm. Nu bătuse încă de miezul nopții, așa că ne-am dus spre moară, lăsându-l pe Jim să-și vadă de lucru.
Am șterpelit piatra de ascuțit și am început s-o dăm de-a dura, dar mergea tare greu. Uneori ne scăpa din mâini și era gata-gata să ne zdrobească. Tom zise că până s-ajungem cu ea acasă, piatra o să-i vie de hac unuia din noi. Când am ajuns la jumătatea drumului, nu mai puteam de oboseală și eram leoarcă de sudoare. Văzând că singuri n-o s-o scoatem la capăt, ne-am gândit să-l aducem și pe Jim. Jim ridică patul, își desfăcu lanțul prins de piciorul patului și și-l trecu în jurul gâtului. Am ieșit unul câte unul pe brânci prin tunel și am pornit spre moară. Când am ajuns, eu și Jim ne-am apucat să-mpingem pietroiul; acum se rostogolea ca o minge. Tom ne supraveghea. N-am pomenit băgător de seamă mai grozav ca el. La toate se pricepea băiatul ăsta!
Tunelul săpat de noi era măricel, dar nu destul de mare pentru piatra de ascuțit. Jim apucă târnăcopul și lărgi repede trecerea. Apoi Tom însemnă cu cuiul toate lucrurile alea și-l puse pe Jim să le scrijelească în piatră cu cuiul în chip de daltă și c-un bulon de fier, găsit printre vechiturile din șopron, în chip de ciocan. Îi porunci să muncească până ce lumânarea o să se mistuie toată. După aceea, avea voie să se culce, dar mai întâi trebuia să ascundă piatra sub mindirul de paie și să doarmă pe ea. L-am ajutat apoi să-și lege lanțul la loc de piciorul patului și eram gata să ne ducem și noi la culcare, când lui Tom îi mai trecu prin minte ceva:
— Ia zi, Jim, ai niscaiva păianjeni pe-aici?
— Nu, dom’ Tom, mulțumesc lu’ Dumnezeu, n-am.
— Bine, o să-ți facem noi rost de câțiva.
— Dar, dom’ Tom, nu vreau păianjeni! Mi-e frică de ei. Mai bine-un șarpe cu clopoței decât un păianjen!
După ce se gândi vreo două minute, Tom spuse:
— Bună idee! Cred că s-a mai făcut. Trebuie să se fi făcut, de bună seamă. Tii! E-o idee grozavă! Unde-o să-l ții?
— Ce să țin, dom’ Tom?
— Păi, șarpele cu clopoței!
— Sfinte Dumnezeule, dom’ Tom, dacă văd un șarpe cu clopoței aici, sparg cu capu’ peretele și fug, zău așa!
— Lasă, Jim, cu timpul n-o să-ți mai fie teamă, ai să te obișnuiești cu el. Ai să-l îmblânzești!
— Să-l îmblânzesc?!
— Da, nu-i deloc greu. Orice animal e bucuros să-l mângâi și să-l alinți și nu i-ar trece prin cap să facă rău unuia care-l alintă. Așa scrie în toate cărțile. Încearcă și-ai să-ți dai seama, încearcă măcar două-trei zile. N-o să treacă mult și-o să te placă, o să doarmă cu tine-n pat și n-o să te mai părăsească nicio clipă. Ba chiar o să te și lase să-l înfășori pe după gât și să-i pui capul în gura ta.
— Dom’ Tom, nu mai vorbi așa! Simt că mor! Să mă lase pe mine să pun capul lui în gura mea, grozav hatâr! Poa’ s-aștepte mult pân’ să-i cer așa ceva! Și-apoi, nu vreau să dorm cu el în pat.
— Jim, nu fi prost! Un prizonier trebuie să aibă neapărat un animal care să-i țină de urât, și dacă un șarpe cu clopoței n-a mai fost încercat până acum, cu atât mai mare o să-ți fie gloria dac-ai să-l încerci tu ăl dintâi. O să fie ceva colosal, zău așa!
— Dar, dom’ Tom, nu-mi trebuie așa glorie. Dacă șarpele-i retează lui Jim bărbia cu mușcătura, ce fel de glorie-i asta? Nu, dom’le, eu nici nu vreau s-aud de-așa ceva.
— La dracu’, ce, ți-e greu să-ncerci? Asta-i tot ce-ți cer. Nu te silesc să-l ții dacă vezi că nu merge.
— Dar dacă șarpele mă mușcă atunci când încerc, s-a zis cu mine! Dom’ Tom, sunt gata să-ncerc mai orice nu-i nesocotit, da’ dacă dumneata și Huck aduceți aici un șarpe cu clopoței ca să-l îmblânzesc, îmi iau tălpășița, așa să știți!
— Bine, fie, dacă ești așa de încăpățânat. O să-ți aducem câțiva șerpi-jartieră și-ai să le prinzi niscaiva nasturi pe cozi, ca să pară că-s șerpi cu clopoței. Asta-i povestea.
— Așa da, dom’ Tom, da’ zău că merge și fără ei! Nu știam că-i așa bătaie de cap să fii prizonier.
— Așa e, dacă faci totul cum scrie la carte. Spune, ai ceva șobolani pe-aici?
— Nu, n-am văzut nici unu’!
— Atunci o să-ți aducem noi câțiva.
— Dar, dom’ Tom, mie nu-mi trebuie șobolani. Șobolanu’ ăsta afurisit nu lasă omu’ în pace, trece peste tine și te mușcă de picior când vrei să dormi. Nu, dom’le, mai bine șerpi-jartieră, dacă-i musai, dar șobolani nu! Nu-mi trebuie!
— Bine, Jim, dar nu se poate fără șobolani! Toată lumea are. Ia nu mai face atâta gălăgie. Unde s-a mai văzut prizonier fără șobolani? Eu unul nu cunosc niciun caz. Prizonierii îi dresează, îi răzgâie și-i învață fel de fel de trucuri, până ajung să se simtă bine printre oameni, întocmai ca muștele. Numai că trebuie să le faci nițică muzică. Ai ceva la care să cânți?
— N-am decât un pieptene cu dinții rari, o bucată de hârtie și o drâmbă. Da’ cred că drâmba nu le place.
— Ba cum de nu. Nu le pasă din ce le cânți, numai muzică să fie. O drâmbă e destul de bună pentr-un șobolan. Toate jivinele astea se dau în vânt după muzică, mai ales într-o închisoare. Muzica chinuitoare le place ăl mai mult, și dintr-o drâmbă nu scoți alt fel de muzică. Asta-i atrage totdeauna și vin să vadă ce-i cu tine. Da, da, e foarte bine, te-ai procopsit. Uite cum o să fie. Seara, înainte de culcare, și dimineața, devreme de tot, șezi pe pat și cânți din drâmbă. Cânți, de pildă, „Ultima legătură s-a rupt”, și cât ai bate din palme te și pomenești cu un șobolan. După ce cânți așa vreo două minute, ai să vezi că toți șobolanii, șerpii și păianjenii vin să ia parte la necazurile tale. O să mișune peste tot pe tine și-o să petreacă de minune.
— Cred și eu, dom’ Tom, da’ Jim n-o să petreacă bine deloc. Zău dacă pricep ce rost are! Da’ dacă așa trebuie, fie! Mai bine să fie mulțumite jivinele, decât să am ceartă în casă.
Tom stătu nițel pe gânduri, să vadă dacă nu cumva uitase ceva, apoi spuse:
— A, da, era să uit! Ia zi, ai putea să crești o floare în hruba asta?
— Nu știu, poate că da, dom’ Tom. Numai că aici e tare întuneric, și-apoi eu n-am nevoie de floare, ar încurca și mai mult lucrurile.
— Nu-i nimic, nu strică să încerci. Au mai făcut-o și alți prizonieri.
— Dom’ Tom, cred că una din tulpinile alea mari de lumânărică, de seamănă cu coada mâței, ar putea crește aici, da-i păcat de-atâta bătaie de cap.
— Să nu spui asta. O să-ți aducem una mică și-ai s-o sădești colo-n colț. Vezi să ai grijă de ea! Și știi, să nu-i mai zici lumânărică, zi-i Pitchiola, așa-i spune când crește-ntr-o temniță. Trebuie s-o stropești cu lacrimile tale.
— Da’ eu am destulă apă de izvor, dom’ Tom.
— Lasă apa de izvor, cu lacrimile tale trebuie s-o uzi, așa se obișnuiește.
— Păi, dom’ Tom, lasă-mă pe mine să stropesc lumânărica cu apă de izvor, și cresc două până apucă altul s-o pornească pe una cu lacrimi.
— Nu despre asta-i vorba. Trebuie s-o uzi cu lacrimi!
— Atunci, floarea se prăpădește în mâinile mele, dom’ Tom, zău așa, fiin’că eu mai niciodată nu plâng.
Tom păru încurcat. Se gândi ce se gândi, apoi spuse că în cazul ăsta Jim trebuie să se-ajute cu o ceapă. Îi făgădui c-o să fure o ceapă din colibele negrilor și o să i-o pună pe ascuns în cana cu cafea, a doua zi dimineața.
— La fel de bine-mi poți pune tutun în cafea — îi spuse Jim și adăugă că i s-a urât până peste cap de toate astea, de floarea pe care trebuia s-o crească, de muzica pe care trebuia s-o cânte șobolanilor, de dresatul și răzgâiatul șerpilor și păianjenilor, de truda cu penele, cu inscripțiile, cu jurnalul și de toate celelalte cazne, care făceau ca meseria de prizonier să i se pară mai grea și mai afurisită decât toate meseriile ce le încercase vreodată.
Auzindu-l, Tom își cam ieși din fire și-i răspunse că, după ce că niciun alt prizonier n-a avut un asemenea prilej strălucit de a ajunge celebru, nici măcar nu știe să-l prețuiască.
— Stricăm orzul pe gâște! izbucni el înciudat, iar lui Jim îi păru rău și-i făgădui că n-o să se mai poarte așa.
După aceea, eu și Tom ne-am dus la culcare.