Ei să fie? — Cântarea „doxologhiei”. — O cinste nemaipomenită. — Orgii funerare. — O investiție proastă.
În două minute vestea dădu ocol târgului. Din toate părțile vedeai alergând oameni, unii trăgându-și din mers haina pe ei. În curând, ne-am pomenit în mijlocul unei mulțimi, care tropăia ca un regiment în marș.
Vedeai la ferestre și în pragul caselor puzderie de oameni și nu trecea un minut făr’ să auzi pe câte unul spunând peste gard:
— Ei să fie?
— Sigur că-s ei — răspundea cineva din mulțime.
Când am ajuns în fața casei, ulița gemea de lume. Cele trei fete stăteau în prag. Mary Jane era într-adevăr roșcovană, dar cu toate astea era frumoasă foc. De bucurie că-i sosiseră unchii, ochii și obrajii îi străluceau ca soarele. Regele își desfăcu larg brațele, iar Mary Jane i se agăță de gât, în vreme ce fata cu buza de iepure sărea în brațele ducelui.
Și-atunci să fi văzut ce-a fost! Mai toți cei de față — în orice caz toate muierile — plângeau de bucurie văzându-i în sfârșit laolaltă și cuprinși de-o asemenea fericire.
Deodată, am băgat de seamă că regele-l împunge cu cotul pe duce și-și rotește privirile prin încăpere. Zărind coșciugul așezat într-un colț, pe două scaune, porniră amândoi într-acolo, ținându-se pe după umeri cu-o mână și ducându-și-o pe cealaltă streașină la ochi. Mergeau încet, cu pași apăsați, iar oamenii se dădeau înapoi, ca să le facă loc, și încremeneau fără să scoată o vorbă. Ici-colo se auzea câte un „sst!”. Bărbații își scoaseră pălăriile și rămaseră cu capetele plecate, într-o tăcere deplină. Când ajunseră lângă sicriu, cei doi se aplecară și priviră puțin, apoi izbucniră într-un hohot de plâns pe care puteai să-l auzi tocmai de la Orleans. Dup-aceea, se luară de gât și, proptindu-și fiecare bărbia în umărul celuilalt, bociră așa vreo trei-patru minute. În viața mea n-am văzut oameni să verse atâta apă pe ochi. Plângeau și ceilalți, făcând în odaie o igrasie nemaipomenită. Iar când cei doi trecură de o parte și de cealaltă a coșciugului și îngenuncheară acolo, rezemându-și frunțile de capacul lui și bolborosind fiecare câte o rugăciune, toată lumea începu să plângă cu sughițuri, topindu-se de atâta jale.
Plângeau și bietele fete, iar mai toate muierile veneau la ele și, fără să scoată o vorbă, le sărutau solemn pe frunte. Apoi, punându-le mâna pe creștet, își înălțau spre cer ochii șiroind de lacrimi și se depărtau suspinând și smiorcăind, ca să-i facă loc următoarei. Ți se-ntorceau mațele pe dos când le vedeai.
În cele din urmă, regele se ridică, înaintă câțiva pași și, scremându-se nițel, îi trase un discurs, plin de lacrimi și aiureli, zicând că ce încercare grea e pentru el și pentru sărmanul lui frate pierderea răpusatului pe care n-au mai apucat să-l vadă în viață, după o călătorie așa de lungă, de patru mii de mile.
— Dar binecuvântatele voastre lacrimi de compătimire — urmă el — ne alină și ne sfințesc durerea.
Le mai spuse că el și frate-su le mulțumesc din inimă, fiin’că din gură n-ar fi în stare, vorbele fiind prea palide și prea reci ca să dea glas acestei recunoștințe, și tot felul de nerozii de-astea, de ți se făcea și silă să le-asculți. La urmă bolborosi un prea cucernic: amin! și iar se porni pe plâns, de-ți venea să crezi c-o să se prăpădească de-atâta durere.
Abia apucase să-și închidă pliscul, că unul din mulțime începu cântarea de slavă, pe care-o îngânară cu toții în cor. Te-ncălzea să-i auzi și te simțeai așa de bine ca atunci când se termină slujba la biserică. Mare lucru-i și muzica asta! După toate dulcegăriile și lăturile alea grețoase, zău că împrospăta aerul și suna frumos și cinstit.
Dar regele începu din nou să dea din fălci, zicând că el și nepoatele sale s-ar bucura nespus dacă cei mai apropiați prieteni ai familiei ar binevoi să rămâie la cină cu ei, ca să privegheze împreună cenușa răpusatului.
— Ah, dacă bietul meu frate din coșciug ar putea vorbi, eu știu pe cine-ar numi, fiindcă numele astea îi erau dragi și le pomenea ades în scrisorile sale!
Și zicând acestea, pomeni pe pastorul Hobson, pe diaconul Lot Hovey, pe Ben Rucker, pe Abner Shackleford, pe Levi Bell, pe doctorul Robinson și pe nevestele lor, precum și pe văduva Bartley. Sfinția sa pastorul Hobson și doctorul Robinson se aflau împreună tocmai în celălalt capăt al târgușorului, „la vânătoare”, adicătelea doctorul trimitea un bolnav pe lumea ailaltă, iar popa îi arăta încotro s-o ia. Avocatul Bell era plecat la Louisville, după nu știu ce daraveri. Dar toți ceilalți erau de față, așa că veniră și-i strânseră regelui mâna, mulțumindu-i și stând oleacă de vorbă cu el. Apoi îi strânseră și ducelui mâna, însă în tăcere, zâmbindu-i și dând din cap ca niște smintiți, în vreme ce el le făcea tot felul de semne cu mâinile, gângurind într-una ca un prunc care încă nu poate vorbi.
Cât despre rege, îi dădea înainte cu gura; întreba de fiecare om și de fiece câine din târg, spunându-le pe nume și amintind de tot felul de istorii petrecute cândva în localitate, în familia lui George sau în cea a lui Peter, fără să uite, bineînțeles, să spună că toate astea i le scrisese chiar răposatul. Mințea cu nerușinare, fiindcă aflase toate istoriile astea de la zevzecul ăla pe care-l dusesem cu barca pân’ la vapor.
Apoi Mary Jane aduse scrisoarea lăsată de tatăl ei, iar regele o citi cu glas tare, aghezmuind-o cu lacrimi. Răposatul lăsa fetelor casa și trei mii de dolari aur; tăbăcăria (care aducea un venit bunicel) o dădea lui Harvey și William, împreună cu alte case și pământuri (în valoare de aproape șapte mii de dolari), bașca trei mii de dolari aur. Scrisoarea mai arăta că cei șase mii de dolari erau ascunși în pivniță. Cei doi potlogari spuseră că se duc să aducă banii ca să facă împărțeala în văzul tuturor, iar mie îmi porunciră să vin după ei c-o lumânare. Când am ajuns în pivniță, am închis bine ușa după noi. Dibuind sacul, ăi doi îl deșertară pe podea. Ți-era mai mare dragul să vezi atâția galbeni. Tii, ce-i mai străluceau ochii regelui! Bătându-l pe umăr pe duce, îi spuse:
— Zi că nu-i grozav! Pe legea mea, Bilge, e mai abitir ca „Minunea regească”!
Ducele încuviință. Își vârâră amândoi mâinile în grămada de galbeni, care-ncepură să le curgă printre degete și să cadă zornăind pe podea.
— Ce să mai vorbim — zise regele — e taman ce ne trebuia, mie și ție, Bilge, să fim frații unui mare bogătaș mort și împuterniciții moștenitorilor din străinătățuri care-au rămas de izbeliște. Vezi ce-nseamnă să te-ncrezi în pronie? E ăl mai bun mijloc, zău. Le-am încercat pe toate, așa că știu.
Alții s-ar fi mulțumit să pună mâna pe-o comoară ca asta și s-o ia pe încredere. Da’ ei nu, zor nevoie să numere banii! Se apucară așadar să-i numere, dar ce să vezi, lipseau patru sute cincisprezece dolari.
— Să-l ia dracu’! zise regele. Mă-ntreb ce-o fi făcut cu ăi patru sute cin’șpe dolari?
Se zbuciumară nițel din pricina asta și scotociră peste tot, dar degeaba. Pân’ la urmă ducele spuse:
— Ei, săracu’, era cam bolnav, se vede c-o fi greșit socoteala. Asta trebuie să fie. Mai bine să lăsăm lucrurile așa cum sunt și să nu suflăm o vorbă despre asta. Avem destul, ne dă mâna să ne lipsim de câteva sutare.
— Sigur că ne dă mâna. Nu la bani mă gândesc, e vorba de socoteală. Aici trebuie să lucrăm pe față, cinstit, pricepi?
O să cărăm bănetul sus și-o să-l numărăm în fața tuturor, ca să nu bată la ochi. Da’ dacă mortul zice că-s șase mii de dolari, n-ar trebui să…
— Ascultă! îi tăie vorba ducele. Ce-ar fi să acoperim deficitul?
Și începu să scoată galbeni din buzunar.
— Ai avut o idee grozavă, duce! Halal de tine, ce deștept ești! Al dracului să fiu dacă nu ne scapă tot „Minunea”! zise regele și începu să scoată și el bani și să-i strângă în fișicuri.
Își cam goliră buzunarele, dar împliniră suma de șase mii de dolari.
— Ascultă — zise ducele — mai am o idee. Mergem sus și numărăm banii, pe urmă-i luăm și-i dăm pe toți fetelor.
— Bravos! Vin’ să te pup, duce! E ceva colosal! Ai o devlă deșteaptă cum nu se mai află. E-o lovitură de maestru, pe onoarea mea, n-are niciun cusur. Dacă cumva mai au vreo bănuială în privința noastră, chestia asta o să-i curarisească.
Când ne-am întors sus, toată lumea se strânse în jurul mesei, iar regele numără banii și-i așeză pe masă în fișicuri de câte trei sute de dolari — la un loc douăzeci de fișicuri de toată frumusețea. Oamenii se uitau cu jind la ele, lingându-și buzele. Pe urmă regele puse banii la loc în sac și începu să se umfle-n pene — pasămite ca să mai țină o cuvântare.
— Dragii mei prieteni — începu el — bietul meu frate, care zace acolo, s-a gândit cu filotimie la cei pe care-i lasă după sine în această vale a plângerii. El nu le-a uitat pe aceste sărmane mioare pe care le-a iubit și le-a crescut sub acoperământul lui și care acum au rămas orfane de tată și de mamă. Da, da. Iar noi, care l-am cunoscut, știm că ar fi fost și mai mărinimos cu ele, dacă nu i-ar fi fost teamă să nu ne jignească pe mine și pe scumpul său William. Oare nu-i așa? Eu unul nu mă îndoiesc deloc c-așa a gândit el. Dar ce fel de frați ar fi cei care s-ar pune împotriva gândurilor sale, în asemenea clipe? Și ce fel de unchi ar fi ăi care într-o astfel de împrejurare ar jefui, da, ăsta-i cuvântul, aceste mioare la care el ținea așa de mult? Pe cât îl cunosc pe William, și cred că-l cunosc foarte bine, el… el… Stați nițel să-l întreb…
Și zicând acestea, se-ntoarse spre duce și-ncepu să-i facă tot felul de semne cu mâna; ducele se uită o clipă la el, c-o mutră neghioabă și năucă, apoi, deodată, păru că înțelege despre ce era vorba și-l strânse la piept de vreo cincisprezece ori, gângurind de bucurie.
— Eram sigur! zise regele, smulgându-se din îmbrățișarea lui. Cred că ați înțeles cu toții ce-i în sufletul lui. Hai, Mary Jane, Susan și Joanna, luați-vă banii, luați-i pe toți! Vi-i dăruiește cel care zace acolo, rece dar fericit.
Mary Jane îi sări de gât, iar Susan și fata cu buza de iepure îl îmbrățișară pe duce. De când sunt n-am văzut asemenea pupături și îmbrățișări.
Toți cei de față se înghesuiră, cu lacrimi în ochi, în jurul pungașilor și începură să le strângă mâinile, mai-mai să le smulgă din umeri.
— Ah! Ce suflete nobile! ziceau toți. Ce frumos! Ce minunat!
În curând se apucară iar să vorbească despre răpusatu’, că ce bun era, că ce pierdere grea e pentru ei, și-așa mai departe. Nu trecu mult și un vlăjgan cu niște fălci de fier își croi drum în încăpere și rămase locului, ascultându-i și privindu-i fără să scoată o vorbă. Nimeni nu-i dădu nicio atenție, pentru că toată lumea îl asculta pe rege, care se afla tocmai în mijlocul unei tirade:
— …erau prietenii ăi mai buni ai răpusatului. De-aia sunt poftiți aici astă-seară. Da’ mâine vrem să vină toată lumea, că el ținea la toți și avea respect pentru fiecare și de-aia se cuvine ca orgia funebră să fie obștească.
Și dă-i, și dă-i pe chestia asta, că tare-i mai plăcea să se-audă vorbind. Din când în când pomenea de „orgia funebră”, până ce ducele își pierdu răbdarea și-i scrise pe o bucățică de hârtie: „ceremonia, dobitocule!” Împături hârtiuța și i-o întinse peste capetele oamenilor, fără să se oprească din gângurit.
Regele citi bilețelul, îl vârî în buzunar și spuse:
— Bietul William! Chiar cu beteșugul lui, inima lui tot bună rămâne! Mă roagă să invit toată lumea la ceremonia funebră, vrea ca nimeni să nu lipsească. Dar n-avea de ce să se teamă, tocmai asta voiam și eu să spun.
Și-i dădu înainte cu gura, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, strecurând pe ici, pe colo câte o „orgie funebră”, la fel ca până atunci. Și după ce o pomeni de vreo trei ori, spuse:
— Zic „orgie”, nu fiin’că e cuvântul obișnuit, tocmai că nu e (ceremonie e cuvântul obișnuit), ci pentru că orgie e cuvântul cel mai potrivit. În Anglia nu se mai spune ceremonie funebră, cuvântul s-a demodat. Noi englezii zicem acum orgie. E un cuvânt mai bun, fiin’că arată mai limpede despre ce e vorba. Cuvântul ăsta vine de la grecescul orgo, care-nseamnă: afară, deschis, peste hotare, și din ebraicul jeesum, a sădi, a acoperi, va să zică a înmormânta. Așa că, vedeți, orgie funebră înseamnă o înmormântare deschisă tuturor, sau obștească.
N-avea pereche potlogarul ăsta. Dar deodată vlăjganul cu fălci de fier îi râse în nas, spre uimirea întregii adunări.
— Ce-i asta, doctore? strigară câțiva, iar Abner Shackleford spuse:
— Ce-i cu tine, Robinson, n-ai auzit vestea? Dumnealui e Harvey Wilks.
Regele rânji și-i întinse laba:
— Dumneata ești doctorul și prietenul drag al bietului meu frate? Eu…
— Nu pune mâna pe mine! se burzului doctorul. Și zi, vorbești ca un englez, ai? În viața mea n-am pomenit maimuțăreală mai grosolană. Dumneata, fratele lui Peter Wilks? Ești un potlogar, asta ești!
Să fi văzut ce mutre au făcut toți! Se strânseră buluc în jurul doctorului și-ncercară să-l potolească, zicându-i că Harvey le dovedise în fel și chip că era Harvey, că știa numele fiecăruia dintre ei, ba chiar și pe-al câinilor, și-l rugară din tot sufletul să nu jignească simțămintele lui Harvey și ale bietelor fete.
Dar degeaba. Doctorul îi dădea înainte cu ale lui, zicând că cineva care se dă drept englez și nu-i în stare să vorbească englezește ca lumea e un șarlatan și un mincinos. Sărmanele fete plângeau, agățate de gâtul regelui.
Deodată, doctorul se întoarse spre ele:
— Am fost prietenul tatălui vostru și sunt prietenul vostru. Ca prieten sincer, care vrea să vă ocrotească și să vă ferească de rele și nenorociri, vă sfătuiesc să-i întoarceți spatele ticălosului ăstuia și să nu mai aveți nimic de-a face cu el, cu haimanaua asta ignorantă, cu neroziile lui pe care le numește greacă și ebraică! E limpede ca lumina zilei că nu-i decât un șarlatan, care ne-a venit aici cu o grămadă de nume și povești adunate de nu știu unde și pe care voi le luați drept dovezi, lăsându-vă amăgite, cu ajutorul acestor prieteni neghiobi, care s-ar cuveni să aibă mai multă minte. Mary Jane Wilks, mă știi că-ți sunt prieten și că n-am niciun interes să te mint. Ascultă-mă! Dă-l afară pe ticălosul ăsta, te rog din suflet! Ai s-o faci?
Mary Jane își îndreptă trupul (frumoasă mai era!).
— Iată răspunsul meu! zise ea ridicând sacul cu bani și punându-l în mâinile regelui.
— Ia, te rog, acești șase mii de dolari și investește-i pentru mine și surorile mele cum vei crede de cuviință. Și nu ne da nicio adeverință!
Apoi își petrecu brațul pe după mijlocul regelui, iar Susan și fata cu buza de iepure îl apucară de mijloc de partea ailaltă.
Toată lumea aplaudă și bătu din picioare, de-ai fi zis că-i furtună, iar regele își înălță capul, cu un zâmbet plin de trufie.
— Treaba voastră! spuse doctorul. Eu mă spăl pe mâini de treaba asta! Dar vă atrag atenția că o să vină o vreme când până și amintirea acestei zile o să vă întoarcă pe dos!
Și plecă.
— Prea bine, doctore — spuse regele, batjocoritor. O să încercăm să-i punem să trimită după dumneata!
Râseră cu toții, spunându-i că „i-a zis-o bine”.