Înmormântarea. — Curiozitatea satisfăcută. — Bănuieli asupra lui Huck. — Vânzări repezi și câștiguri mici.
M-am strecurat până la ușile odăilor lor și am tras cu urechea. Sforăiau. Am mers mai departe în vârful picioarelor, și am ajuns cu bine jos. Nu se auzea niciun zgomot, nicăieri. Uitându-mă printr-o crăpătură a ușii de la sufragerie, am văzut că oamenii care privegheau mortul dormeau duși în jilțurile lor. Ușa care dădea în salonul unde se afla mortul era deschisă și în amândouă încăperile ardea câte o lumânare. Am trecut mai departe; ușa salonului era deschisă, dar am văzut că nu era nimeni acolo, afară de rămășițele lui Peter. Am mers mai departe, însă ușa din față era încuiată și cheia nu era acolo. În clipa aceea am auzit zgomot de pași care coborau scara, drept în spatele meu. Am fugit în salon și, aruncând o privire în jur, am văzut că singura ascunzătoare potrivită pentru sac era sicriul. Capacul era tras cam un picior și prin deschizătură se putea vedea fața mortului, acoperită cu un ștergar ud, și trupul înfășurat în giulgiu. Am vârât sacul cu bani pe sub capac și l-am lăsat ceva mai jos de mâinile încrucișate ale răposatului. Brr! ce reci erau! Apoi am luat-o la fugă înapoi și m-am tupilat după ușă.
Pașii care se apropiau erau ai lui Mary Jane. Veni încet până aproape de sicriu, îngenunche și se uită la mort, apoi își duse batista la ochi și-ncepu să plângă. N-o auzeam, și stătea cu spatele la mine. Mă furișai afară și, trecând pe lângă sufragerie, îmi veni în gând să mă încredințez că cei care privegheau mortul nu mă văzuseră. M-am uitat prin crăpătura ușii și-am văzut că totul rămăsese neschimbat. Ăia nu se clintiseră.
Ajuns sus, m-am culcat, ce-i drept cam necăjit de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, după ce mă canonisem atâta și mă vârâsem în atâtea primejdii. Ar fi bine dacă sacul ar rămâne acolo — îmi ziceam — fiindcă mai târziu, când o să fiu iar pe râu cu vreo sută-două de mile mai jos, o să-i scriu lui Mary Jane să dezgroape mortul și să-și ia banii. Dar, din păcate, n-o să se întâmple așa, ci dimpotrivă: banii au să fie găsiți când or să vină să înșurubeze capacul — și atunci regele o să pună gheara pe ei și-o să cam treacă multă vreme până ce-o să mai dea el cuiva prilejul să i-i ia din mână.
Tare-aș fi vrut să cobor și să-i scot de-acolo, dar nu îndrăzneam. Noaptea era pe sfârșite și mă gândeam că în curând cei care privegheau mortul au să înceapă să se miște, și-atunci puteam să fiu prins ținând în mână șase mii de dolari pe care nu mi-i dăduse nimeni în grijă. N-are rost să fiu amestecat într-o treabă ca asta, îmi ziceam.
Dimineața, când m-am dus jos, salonul era închis și oamenii nu mai erau acolo. Plecase toată lumea, afară de mine, de cei din familie, de văduva Bartley și de cei doi potlogari. M-am uitat la mutrele lor ca să văd dacă prinseseră de veste, dar n-am băgat de seamă nimic deosebit.
Pe la prânz veni dricarul cu un om de-al lui și, după ce așezară coșciugul în mijlocul încăperii, pe două scaune, puseră în jurul lui toate celelalte scaune, bașca alte câteva împrumutate de prin vecini, încât acum holul, salonul și sufrageria erau pline.
Capacul coșciugului era întocmai cum îl văzusem mai înainte, dar nu-mi venea să mă uit înăuntru de față cu alții.
În curând începu să sosească lumea. Cei doi coțcari și fetele se așezară în rândul din față, lângă coșciug. Vreme de o jumătate de ceas oamenii se perindară unul câte unul prin fața sicriului, oprindu-se o clipă să privească chipul mortului. Câte unii vărsau și-o lacrimă.
Totul era tăcut și solemn. Numai fetele și ăia doi stăteau cu batistele la ochi și gemeau înăbușit, cu capetele plecate. Nu se-auzea decât târșâitul picioarelor pe podea și, din când în când, smiorcăiala nasurilor suflate în batiste. Am băgat de seamă că nicăieri oamenii nu-și suflă nasul mai des ca la o înmormântare; poate doar la biserică să și-l mai sufle atâta.
Când nu mai încăpu nimeni în casă, dricarul își trase mănușile negre și începu să se foiască fără zgomot, cu mișcări mlădioase și ușoare, ca de pisică, punând rânduială în lucruri și așezându-i pe oameni așa fel ca să se simtă bine fiecare. Fără să scoată o vorbă, îi muta pe unii dintr-un loc într-altul, le găsea loc celor întârziați, își croia drum prin mulțime — și pentru toate astea îi ajungea doar să clatine capul sau să facă un semn cu mâna. În cele din urmă, se statornici și el, rezemându-se cu spatele de perete. N-am văzut în viața mea om mai tăcut și mai lunecos ca ăsta. Pe deasupra, nu se lipea surâsul de el, cum nu se lipește de-o halcă de slănină.
Împrumutaseră un armoniu, cam beteag, și când totul fu gata, o domnișoară se așeză și-ncepu să zdrăngăne și să scârțâie din el, de te-apuca la lingurică. Toată lumea se porni să cânte, încât singurul care cred că se distra era mortul.
Apoi reverendul Hobson începu să vorbească, domol și ceremonios. Deodată, dinspre pivniță se auzi un tărăboi grozav. Era un biet câine, dar făcea gălăgie, nu glumă, și nici gând să se potolească. Pastorul fu nevoit să-și întrerupă cuvântarea și rămase aplecat deasupra coșciugului, așteptând să contenească larma. Nu-ți mai auzeai nici gândurile! Toată lumea se simțea stânjenită și nimeni nu știa ce să facă. Dar curând lunganul ăla de dricar îi făcu preotului un semn ce părea a spune: „Nu te teme, las’ pe mine!” Și încovoindu-se nițel, o porni pâș-pâș de-a lungul peretelui; nu i se vedeau decât umerii, lunecând pe deasupra capetelor oamenilor. Între timp, gălăgia se întețise. Dricarul își urmă drumul și, după ce străbătu două laturi ale încăperii, dispăru pe scara ce ducea spre pivniță. Nici două secunde nu trecură și se auzi un pocnet, după care câinele își isprăvi concertul cu un schelălăit strașnic. Se așternu din nou o tăcere de moarte și pastorul își urmă cuvântarea solemnă.
Peste câteva clipe, spinarea și umerii dricarului se arătară din nou, lunecând pe lângă perete. Se strecură așa de-a lungul a trei laturi ale încăperii și deodată se opri, se îndreptă din spate, își duse mâinile pâlnie la gură și, lungindu-și gâtul înspre pastor, îi șuieră pe deasupra capetelor celorlalți: „Avea un șobolan!” Zicând acestea, își îndoi iar spinarea și se strecură înapoi, de-a lungul peretelui, spre locul lui.
Oamenii se arătară încântați să afle ce se-ntâmplase, fiindcă erau curioși de felul lor.
Lunganul nu făcuse mare lucru, dar tocmai cu asemenea lucruri mărunte cucerești stima și simpatia celorlalți. Nu degeaba dricarul ăsta era omul cel mai iubit din tot târgușorul.
Pastorul a ținut o predică pe cinste, dar cam plicticoasă și lungă cât o zi de post. După aceea, regele a tras și el un discurs, cu obișnuitele-i aiureli, și cu asta basta. Dricarul se apropie, lunecând, de coșciug, cu șurubelnița lui. Mă uitam la el și mă treceau nădușelile de atâta încordare. Nu se-atinse însă de nimic, mulțumindu-se să închidă cu mare băgare de seamă capacul și să-l înșurubeze zdravăn.
Alta acum! Nu știam dacă banii mai sunt sau nu în coșciug. Ce mă fac dac-a șterpelit careva sacul? De unde să știu eu dacă e cazu’ să-i mai scriu sau nu lui Mary Jane? Dacă o să dezgroape sicriul și n-o să găsească nimic înăuntru, ce-o să zică de mine? La naiba, s-ar putea să fiu urmărit și băgat la răcoare! Mai bine tac mâlc și nu-i scriu nimic. Grozav s-au mai încurcat ițele! Căutând să le descurc, am stricat totul. Mai bine nu m-amestecam deloc în povestea asta afurisită!
După înmormântare ne-am întors cu toții acasă și m-am apucat din nou să cercetez fețele oamenilor. N-aveam astâmpăr și nu mă puteam liniști. Dar degeaba mă uitam la fețele oamenilor, fiindcă tot nu-mi spuneau nimic.
Seara, regele merse în vizită la vecini și cuceri inimile tuturor prin purtarea lui curtenitoare. Cu acest prilej le dădu a înțelege că enoriașii lui din Anglia trebuie să fie tare îngrijorați de el, așa încât trebuie să se grăbească să-și lichideze moștenirea, ca să poată pleca numaidecât acasă. Îi părea rău, cică, tare rău că trebuie să se grăbească; oamenii ar fi vrut, firește, să-i mai aibă printre ei, dar își dădeau seama că nu se poate.
Regele le mai spuse că, bineînțeles, el și William le vor lua și pe fete cu ei, ceea ce îi bucură nespus pe oameni, fiindcă în felul ăsta fetele aveau să scape de griji și să se simtă bine, în sânul familiei. Fetele se arătară la rându-le foarte bucuroase și, uitând de toate necazurile, îl rugară pe rege să vândă cât mai repede lucrurile, ca să poată pleca. Bietele fete erau așa de fericite, că mă durea inima să le văd duse de nas și batjocorite în felul ăsta, dar nu vedeam cum aș putea să mă amestec și să schimb ceva, fără s-o pățesc.
Pramatia de rege lipi numaidecât un afiș în care spunea că va scoate la mezat casa, negrii și celelalte lucruri, la două zile după înmormântare, adăugând că doritorii puteau cumpăra și înainte de această dată, prin bună învoială.
A doua zi după înmormântare, cam pe la amiază, bucuria fetelor primi cea dintâi lovitură. Doi negustori de sclavi se înfățișară și regele le vându negrii destul de ieftin, contra unei polițe plătibile în trei zile. Și duși au fost negrii — cei doi fii în susul râului, la Memphis, iar mama lor în josul râului, la Orleans. Credeam că bietele fete și nenorociții de negri au să se prăpădească de inima rea. Mă rupea la ficați văzându-i cum plâng și se căinează. Fetele ziceau că nu și-ar fi închipuit niciodată că familia ar putea fi despărțită sau vândută departe de oraș. N-am să uit în viața mea despărțirea dintre nenorocitele alea și negri: se îmbrățișau și plângeau de-ți era mai mare jalea și cred că mi-aș fi pierdut răbdarea și i-aș fi dat pe față pe ticăloși, dacă n-aș fi știut că vânzarea nu face doi bani și că într-o săptămână sau două negrii au să se întoarcă acasă.
Afacerea asta stârni mare vâlvă în târgușor și mulți veniră și le spuseră verde-n obraz că-i rușinos să desparți în felul ăsta o mamă de copiii ei. Potlogarii o cam băgaseră pe mânecă, dar prostul ăl bătrân îi dădu înainte cu încăpățânare, orice-ar fi zis ori făcut ducele, care era tare speriat, zău!
A doua zi urma să aibă loc scoaterea lucrurilor la mezat. Dimineața, nu prea devreme, regele și ducele veniră în chichineața mea și mă treziră. După mutrele lor, am ghicit că-i de rău.
— Ia ascultă — mă luă la rost regele — nu cumva ai fost în odaia mea alaltăieri seară?
— Nu, măria ta! (Așa-i spuneam totdeauna când eram între noi.)
— Dar ieri ori azi-noapte?
— Nu, măria ta!
— Pe onoarea ta că nu minți?
— Pe onoarea mea, măria ta, spun adevărul. Nici nu m-am apropiat de odaia matale din ziua când duduia Mary Jane v-a arătat-o matale și ducelui.
— Da’ n-ai văzut pe altcineva intrând? mă descusu ducele.
— Nu, Luminăția Ta. Nu-mi amintesc să fi văzut pe cineva.
— Ia gândește-te nițel!
Am stat puțin pe gânduri și mi-a venit o idee:
— Da, mi se pare că i-am văzut pe negri intrând acolo de câteva ori.
Tresăriră amândoi, ca și cum nu s-ar fi așteptat la una ca asta, iar p-ormă păreau că se așteptaseră.
— Ce, toți? întrebă ducele.
— Nu toți, adică nu toți la un loc; cred că i-am văzut ieșind împreună numai o dată.
— Ia te uită! Când a fost asta?
— Păi, în ziua înmormântării, dimineața. Da’ nu prea devreme, fiindcă am dormit mai mult ca de obicei. Tocmai dădeam să cobor scara când i-am văzut ieșind din odaie.
— Ei, zi mai departe! Ce făceau? Ce mutre aveau?
— Nimic neobișnuit, pe cât mi-aduc aminte. Mergeau tiptil, așa că mi-am zis că intraseră acolo ca să vă deretice odaia, crezând că v-ați trezit, dar când au văzut că mai dormiți, au șters-o în vârful picioarelor, ca să nu vă tulbure somnul, dacă nu cumva v-au și trezit.
— Mii de draci, ne-au tras clapa! izbucni regele.
Amândoi păreau cam buimăciți, și aveau niște mutre plouate ca vai de lume. Rămaseră câteva clipe pe gânduri, scărpinându-se în cap, apoi ducele începu să chicotească, cam hârâit:
— Grozav ne-au mai dus de nas negrii ăia! S-au prefăcut că le pare rău că pleacă din locurile astea și i-am crezut și noi, și toți ceilalți. Să nu-mi mai spui al’dată că negrii nu se pricep să joace teatru. Păi ar fi putut duce de nas pe oricine cu purtarea lor! Ascultă-mă pe mine, oamenii ăștia sunt o comoară! De-aș avea capital și-o sală de teatru, nu mi-aș dori un plasament mai bun.
— Și când te gândești că i-am vândut pentru-o bagatelă, da, și nici măcar n-avem dreptul s-o cântăm deocamdată! Ia zi, unde-i bagatela… vreau să zic polița?
— La bancă, ne-așteaptă s-o încasăm, unde vrei să fie?
— Atunci e-n regulă, slavă Domnului.
— Da’ ce s-a întâmplat? am întrebat eu cam cu sfială.
Regele se repezi la mine furios:
— Nu te privește! Vezi-ți de treaba ta și ține-ți gura! Cât timp te afli în târgul ăsta, să nu uiți ce-ți spusei, ai priceput?
Apoi către duce:
— Trebuie să-nghițim gălușca și să nu suflăm o vorbă. Mormânt, asta să ne fie deviza acum.
În vreme ce coborau scara, ducele spuse chicotind:
— Vânzare rapidă și profit mititel! Bună afacere, n-am ce zice!
Regele mârâi la el:
— Am căutat să iasă cât mai bine, vânzându-i așa de repede. Dacă profitul ne-a ieșit zero, cu lipsă zdravănă și cu nimic de ținut minte, crezi că numai eu sunt de vină, și tu nu?
— Oricum, dacă sfaturile mele ar fi fost ascultate, negrii ar fi și acum în casa asta, iar noi n-am mai fi aici…
Regele se răsti nițel la el, atât cât să nu-l calce pe coadă, apoi schimbă vorba și-și vărsă iar năduful pe mine. Mă făcu cu ou și cu oțet, că de ce nu m-am dus să-i spun că-i văzusem pe negri ieșind așa din odaia lui. Și un tâmpit — spunea el — ar fi știut că-i ceva necurat la mijloc.
Apoi se luă singur în tărbacă, zicând că totul se-ntâmplase din pricină că în dimineața aceea se sculase prea devreme și nu se odihnise ca de obicei.
— Al dracului să fiu dacă mai fac așa altă dată!
Și plecară bodogănind, iar eu nu mai puteam de bucurie că ieșisem basma curată, dând vina pe negri fără să le cășunez totuși vreun rău.