Somnul în pădure. — Învierea morților. — Cercetarea insulei. — Găsirea lui Jim. — Fuga lui Jim. — Semne. — Balam.
Când m-am deșteptat, soarele se înălțase atât de sus pe cer, încât am socotit că era trecut de opt. Tolănit pe iarbă, la umbră, m-am lăsat în voia gândurilor. Huzuream de bine și eram mulțumit. Jur-împrejur erau niște copaci uriași, sub care domnea întunericul, nu vedeam soarele decât prin una-două crăpături. Pe pământ, în locurile unde se cernea lumina prin frunziș, străluceau bănuți de soare și bănuții se mișcau ușor — va să zică pe sus adia un vânticel. Două veverițe se așezară pe o cracă și începură să turuie la mine, prietenoase.
Mă simțeam strașnic de bine și mi-era lene să mă scol ca să-mi pregătesc ceva de mâncare. Eram cât pe ce să ațipesc din nou, când deodată mi s-a părut că aud un bubuit undeva, în susul apei. M-am proptit în coate și-am tras cu urechea. N-a trecut mult și-am auzit iar bubuitul. Într-o clipă eram în picioare și priveam printr-o bortă din frunziș. Și, ce să vezi? Pe apă, cam în dreptul debarcaderului, plutea un nor de fum. Era acolo și vaporul, plin de oameni. Am priceput ce se-ntâmplă. Bum! Fumul alb țâșni din coasta vasului. Pasămite, trăgeau cu tunul în apă, încercând să-mi aducă hoitul la suprafață.
Mi-era o foame de lup, dar m-am gândit că n-are rost să aprind focul, fiindcă ăia ar fi putut să vadă fumul. Am rămas pe loc, privind norii de fum și ascultând bubuiturile tunului. Fluviul, lat de o milă în locul acela, e grozav de frumos într-o dimineață de vară, așa încât mă gândeam c-o să petrec destul de bine, privindu-i cum îmi caută rămășițele pământești. Numai de-aș fi avut și ceva de mâncare! Deodată mi-am amintit că oamenii de prin partea locului aveau obiceiul să umple cu argint viu bucăți de pâine și să le arunce în apă, fiindcă ele se duc de-a dreptul la hoiturile ălor înecați, și-acolo rămân. Ce mi-am zis eu? Ia să mă uit cu băgare de seamă; de-oi vedea vreo bucată de pâine plutind pe-aproape, le dau eu o șansă. M-am dus pe malul dinspre Illinois, ca să-mi încerc norocul, și nu mi-a părut rău: pe apă plutea o pâine dublă, mare. Era cât pe ce s-o prind cu un băț, dar mi-a alunecat piciorul și pâinea și-a văzut de drum. În locul acela curentul apei se apropia cel mai mult de mal. Nu trecu mult și se ivi o altă bucată. De data asta am avut noroc. Am pescuit-o, i-am scos dopul și am scuturat puținul argint viu dinăuntru și mi-am înfipt dinții în ea. Era o franzelă din alea pe care le mănâncă bogătașii, nu vreo turtă de mălai oarecare.
Mi-am ales un locșor printre copaci și m-am așezat pe un buștean, mușcând din bucata de pâine și uitându-mă plin de mulțumire la vaporaș. Deodată îmi trecu prin minte că văduva, pastorul sau mai știu eu cine s-au rugat ca bucata asta de pâine să ajungă la mine, și uite c-a venit și m-a găsit. „O fi ceva adevărat în chestia asta — îmi ziceam. Când se roagă un om ca văduva sau ca pastorul, trucul se prinde, fiin’că-s oameni cumsecade, dar cu unul ca mine nu merge…”
Mi-am aprins o pipă și am fumat cu poftă, stând mai departe la pândă. Vaporașul plutea în voia apei și mă gândeam c-o să am prilejul să văd cine e pe bord, când o să ajungă în dreptul meu, pe urmele bucății de pâine. Cum am văzut că se apropie, am stins pipa și, ducându-mă pe mal, în locul unde pescuisem pâinea, m-am așezat în spatele unei buturugi, într-un mic luminiș. Prin crăcana buturugii se vedea bine.
Acum vaporașul era atât de aproape de mal, încât oamenii ar fi putut să coboare aruncând o punte de scânduri.
Pe bord se aflau mai toți cunoscuții: babacu’, judele Thatcher, Bessie Thatcher, Joe Harper, Tom Sawyer și mătușă-sa Polly, bătrâna, cu Sid și cu Mary, și mulți alții. Toți vorbeau despre omor, dar căpitanul le tăie vorba:
— Acum fiți cu ochii în patru. Curentul se apropie cel mai mult de insulă în locul ăsta și s-ar putea ca trupul să i se fi încurcat printre ierburi, lângă mal. Cel puțin așa nădăjduiesc.
Eu unul eram de altă părere. Se înghesuiau cu toții, aplecându-se peste parapet, drept în fața mea, fără să scoată o vorbă și cu ochii la pândă. Îi vedeam cât se poate de bine, însă ei n-aveau cum să mă vadă.
Căpitanul strigă: „Păzea!” și tunul slobozi o bubuitură drept în fața mea, de mă asurzi cu detunătura și aproape că mă orbi cu fumul. Credeam că s-a zis cu mine. Să fi avut și gloanțe în el, socot că oamenii ar fi găsit hoitul pe care-l căutau. Dar, slavă Domnului, am scăpat nevătămat. Vaporașul își urmă drumul, pierind după un cot al insulei. Din când în când auzeam bubuiturile tunului, din ce în ce mai depărtate, până ce după vreo oră nu le-am mai auzit. Insula era lungă de vreo trei mile. Îmi închipuiam că, ajungând la capătul ei, se lăsaseră păgubași. Dar n-a fost așa. Au ocolit piciorul insulei și au luat-o în sus, pe brațul dinspre Missouri, cu puterea aburului și trăgând cu tunul din când în când. M-am dus în cealaltă parte a insulei, ca să-i pot privi. Când au ajuns în fața capului insulei, au încetat să tragă. Vaporașul s-a îndreptat spre malul dinspre Missouri, unde oamenii au debarcat și s-au risipit pe la vetrele lor.
Ei, acum eram sigur c-am scăpat. Puteam să jur că n-o să mai vină nimeni să mă caute. Mi-am scos catrafusele din barcă și mi-am înjghebat o tabără pe cinste în inima pădurii. Am luat păturile și mi-am întocmit din ele un fel de cort, sub care să-mi pot pune lucrurile, ca să nu le ude ploaia. Am pescuit un somn și l-am despicat cu ferăstrăul. Spre seară, am aprins focul, ca să-mi pregătesc cina. Apoi am pus o undiță, ca să prind niscaiva pește pentru a doua zi dimineața.
Când s-a întunecat, m-am așezat lângă foc și mi-am aprins luleaua. Eram mulțumit. Dar în curând m-am simțit tare singur și, ca să-mi alung urâtul, m-am dus pe mal și m-am așezat acolo ascultând clipocitul apei și numărând stelele, buștenii și plutele care veneau la vale. Apoi m-am dus la culcare. Nu se află mijloc mai bun ca să-ți omori timpul când ți-e urât. Nu poți rămâne așa, îți trece curând.
Trecură așa trei zile și trei nopți, una la fel cu cealaltă, fără nicio schimbare. A patra zi m-am dus să cercetez insula. Eram stăpânul ei, era a mea, ca să zic așa, și voiam s-o cunosc pe de-a-ntregul; dar mai cu seamă voiam să-mi treacă timpul. Am găsit o sumedenie de fragi copți, fragezi, și aguridă, și zmeură verde, ba chiar mure verzi care abia se iviseră. Toate au să fie în curând bune de mâncat, îmi ziceam.
Am hoinărit așa prin pădure, până am ajuns într-un loc care nu mi se părea a fi prea departe de piciorul insulei. Luasem cu mine pușca, dar numai ca să mă apăr, nu ca să vânez; aveam de gând să vânez ceva când m-oi întoarce. Și cum mergeam eu așa, odată-mi iese în cale un șarpe mare, de era cât pe ce să calc pe el. Dihania se strecură printre ierburi și flori — eu după ea, ca s-o împușc. Alergam prin pădure, când deodată am dat peste cenușa unui foc care mai fumega încă.
Am simțit că-mi sare inima din piept. N-am mai pierdut vremea să mă uit în jurul meu: am coborât cocoșul puștii și m-am întors tiptil, în vârful picioarelor, cât de repede am putut. Din când în când mă opream o clipă în desiș și trăgeam cu urechea, dar gâfâiam așa de tare, că nu mai puteam auzi nimic altceva. Fugeam puțin și iar mă opream s-ascult, și uite-așa, de nu știu câte ori. Când zăream o buturugă, mi se părea că-i un om. Când vreun vreasc trosnea sub picioarele mele, mi se părea că cineva mi-a tăiat o răsuflare în două și că nu mi-a rămas decât jumătate, și încă jumătatea cea scurtă.
Am ajuns înapoi la tabără, cam plouat și cu inima cât un purice. Da’ îmi spuneam că nu-i vreme de pierdut, așa că mi-am cărat iar tot calabalâcul în luntre ca să-l ascund, apoi am stins focul și-am împrăștiat cenușa, ca să pară că-i rămasă de la un foc de tabără de acum un an. Când am isprăvit, m-am cățărat într-un copac. Cred c-am stat acolo vreo două ceasuri, da’ n-am văzut și n-am auzit nimic, măcar că mi se părea că aud și văd câte și mai câte. Cum nu puteam rămâne toată viața în copac, m-am dat jos, dar n-am ieșit din desișul pădurii și am stat tot timpul cu ochii în patru. Cât despre mâncare, n-am găsit decât niște fragi și rămășițele mesei din dimineața aceea.
Spre seară m-a apucat o foame grozavă. Când s-a întunecat de-a binelea, înainte să răsară luna, am pornit cu barca spre malul dinspre Illinois. Am vâslit așa ca la vreun sfert de milă, am tras la mal, am intrat în pădure și mi-am pregătit cina. Mă hotărâsem să rămân toată noaptea acolo, când, deodată, am auzit tropot de copite și glasuri omenești. Mi-am cărat la iuțeală toate boarfele în luntre, apoi m-am târât prin pădure să văd ce se-ntâmplă. Nu trecu mult și auzii pe cineva spunând:
— Ar fi mai bine să poposim aici, numai să găsim un loc bun. Caii sunt istoviți. Hai să vedem.
N-am mai așteptat. Am sărit în barcă și-am vâslit până la vechiul loc. Am legat barca și m-am lungit în ea, ca să dorm.
N-am dormit cine știe ce, mă munceau tot felul de gânduri. De câte ori mă trezeam, mi se părea că mă strânge cineva de gât. Somnul nu mi-a priit deloc. În gândul meu îmi ziceam: „Nu mai merge așa. Trebuie să aflu cine mai e pe insulă afară de mine. Am să aflu, ori crăp încercând.” M-am simțit ceva mai bine după ce-am luat hotărârea asta. Am pus mâna pe vâslă și-am desprins luntrea de țărm, lăsând-o să plutească la vale, printre umbre. Luna strălucea și dincolo de umbre era lumină ca ziua. Aproape o oră am plutit așa, într-o tăcere deplină. Totul dormea. Ajunsesem aproape de piciorul insulei, când începu să bată un vânticel rece care încrețea apa — semn că noaptea era pe sfârșite. Am cârmit luntrea spre țărm. Cu pușca la umăr m-am furișat apoi în pădure. M-am așezat pe un buștean și m-am uitat prin frunziș. Vedeam cum scapătă luna și cum întunericul învăluie fluviul, ca o pătură. O fâșie albă de lumină se ivi în curând deasupra copacilor: se crăpa de ziuă. Mi-am luat pușca și am pornit tiptil spre locul de tabără pe care-l văzusem în ajun, oprindu-mă din două în două minute ca să trag cu urechea. Dar nu găseam locul. Tot căutând așa, mi s-a părut că zăresc în depărtare, printre copaci, un foc. Am pornit într-acolo cu băgare de seamă. M-am apropiat fără zgomot și, ce-mi văzură ochii? Un om stătea tolănit pe pământ, aproape de foc, cu capul învelit într-o pătură. Mie, să mi se facă rău, nu alta! M-am pitit înapoia unui tufiș, ca la vreo șase picioare de el, fără să-l slăbesc din ochi o clipă. Se lumina de ziuă de-a binelea. În curând omul începu să caște și să se întindă, dând la o parte pătura: ei bine, era Jim, negrul domnișoarei Watson! Vă-nchipuiți ce bine mi-a părut că-l văd!
— Hei, Jim! am strigat eu, și țuști! afară din tufiș.
Jim sări în picioare și se boldi la mine, buimac. Apoi căzu în genunchi, își împreună mâinile și bolborosi:
— Nu mă oropsi, nu! N-am făcut niciodată niciun rău vreunui strigoi! Morții mi-au fost dragi totdeauna și-am făcut tot ce-am putut pentru ei. Întoarce-te în apa de unde-ai venit și nu-l nenoroci pe bietul Jim, care ți-a fost totdeauna prieten!
Nu mi-a trebuit multă vreme ca să-l fac să priceapă că nu murisem. Eram nespus de bucuros să-l văd pe Jim. Acum nu mai eram singur.
— Nu mi-e teamă c-o să te duci să spui unde mă aflu — i-am zis.
În timp ce-i vorbeam, el stătea și se holba la mine, fără să scoată o vorbă.
— Acu’ s-a luminat de ziuă — îi zic. Hai să mâncăm. Aprinde focul!
— La ce bun să faci focul, când n-ai de gătit decât fragi și alte uscături? Dar văd că tu ai o pușcă. Poate găsim ceva mai bun decât fragii.
— Cum așa, tu nu mâncai decât fragi și uscături?
— Altceva n-am găsit.
— De când ești tu pe insulă, Jim?
— Am sosit aici în noaptea de după aia când ai fost omorât tu.
— Cum, de-atâta vreme?
— Da, zău.
— Și de-atunci n-ai avut nimic de mâncat decât uscăturile astea?
— Nu, domnule, nimic altceva.
— Și ești lihnit, așa-i?
— Cred c-aș fi în stare să mănânc un cal întreg. Da’ tu de când ești pe insulă?
— Din noaptea în care-am fost omorât.
— Nu se poate! Da’ din ce-ai trăit? A, da, tu ai o pușcă. Bun lucru o pușcă. Vânează tu ceva, și fac eu focul.
Ne-am dus împreună la locul unde lăsasem luntrea și, în vreme ce el făcea focul într-o rariște năpădită de iarbă, eu am adus din luntre mălaiul, halca de slănină, cafeaua, ibricul, tigaia, zahărul și cănile de tinichea.
Jim nu-și mai venea în fire văzând toate astea: era sigur că la mijloc e o vrăjitorie.
Am pescuit un somn zdravăn, pe care Jim l-a curățat cu cuțitul lui și l-a prăjit.
Când masa a fost gata, ne-am așezat pe iarbă și-am început să mâncăm bucatele calde de la foc. Jim înfuleca de zor, fiind lihnit de foame. După ce ne-am îndopat bine, ne-am tolănit pe iarbă, cu burta la soare. După un timp, Jim mă întrebă:
— Ascultă, Huck, spune-mi tu mie, cine-a fost omorât în colibă, dacă nu tu?
I-am povestit atunci toată tărășenia și Jim o găsi grozavă, zicea că nici Tom Sawyer n-ar fi putut ticlui un plan mai strașnic ca al meu.
— Dar tu, Jim, cum de-ai ajuns aici, cum ai venit pe insulă?
O clipă tăcu, tulburat. Apoi zise:
— Mai bine nu spun.
— De ce, Jim?
— Sunt niște pricini. Da’ dacă-ți spun, Huck, tu nu mă pârăști?
— Să mă ia dracu’ dacă spun, Jim!
— Bine, te cred pe cuvânt, Huck. Eu… eu am fugit!
— Jim!
— Ai spus că nu mă pârăști, știi bine c-ai spus asta, Huck!
— I-adevărat, ți-am spus că n-am să te pârăsc și am să mă țin de cuvânt. Cuvânt de indian, că mă țin! O să zică lumea că-s un aboliționist[11] ticălos și-o să mă disprețuiască fiindcă n-am suflat o vorbă, da’ nu-mi pasă. N-am să spun nimănui și, oricum, tot nu mă mai întorc acolo. Hai, povestește-mi tot!
— Uite cum a fost. Stăpâna, va să zică domnișoara Watson, mă cicălea și mă canonea într-una, dar îmi zicea mereu că n-o să mă vânză la vale, la Orleans[12]. În ultima vreme însă am băgat de seamă că un negustor de sclavi cam dădea târcoale pe-acolo și am început să mă neliniștesc. Într-o noapte, târziu, mă furișez eu la ușă, care ușă nu era închisă de tot, și o aud pe stăpână că-i spune văduvei că o să mă vânză la Orleans, măcar că nu vrea, dar că ispita-i mare, căci ar căpăta pentru mine opt sute de dolari, o avere. Văduva a încercat s-o înduplece să nu mă vânză, dar eu n-am stat s-ascult ce mai spune. Am spălat repede putina.
Am coborât dealul în fuga mare, cu gândul să fur o barcă undeva, pe mal, mai sus de târg, da’ mai erau oameni pe-acolo și atunci m-am ascuns în dogăria dărăpănată de lângă râu, așteptând să plece toți. Am rămas acolo toată noaptea. Mereu trecea câte cineva. Pe la șase dimineața, bărcile au început să plece, iar la opt sau nouă toți care-au trecut cu barca povesteau cum babacu’ tău a venit în târg să spună că tu ai fost omorât. Bărcile erau pline de domni și doamne care se duceau să vază locul. Unii se opreau la mal, ca să se odihnească înainte de a trece dincolo. Din vorba lor, am aflat tot despre omor. Grozav de rău mi-a părut că tu ești mort, dar acu’ nu-mi mai pare. Ei, și-am stat toată ziua în dogărie, sub talaș. Eram flămând, dar nu mi-era frică, fiindcă știam că stăpâna și văduva trebuiau să meargă, după prânzișor, la o întrunire religioasă și-au să rămâie toată ziua acolo; știau că plec cu vitele cam în zori, așa că nu se așteptau să mă vază pe lângă casă și n-au să-mi simtă lipsa până seara, după ce se întunecă. Ăilalți servitori n-au să bage nici ei de seamă, fiindcă abia așteaptă ca bătrânele să plece de-acasă, ca s-o tulească și ei. Ei, și când s-a întunecat, am pornit-o în lungul malului și-am mers două mile și ceva, pân-acolo unde nu mai sunt case, și mi-am zis așa: „Dacă încerc să merg mai departe pe jos, câinii au să-mi adulmece urma; dacă fur o barcă și trec dincolo, au să vază că barca lipsește și-au să știe cam unde am ieșit pe malul celălalt și de unde să-mi ia urma.”
Așa că mi-am zis: O plută îmi trebuie mie. Pluta nu lasă urme.
Deodată, văz eu că pe apă vine o lumină. Intru în apă, împingând un buștean în față, și înot mai mult de jum’ate drum spre malul celălalt, când mă pomenesc printre o sumedenie de bușteni. Am înotat ținând capu’ jos, contra curentului, ca s-ajung mai aproape de plută. Când pluta a fost lângă mine, am înotat pân’ la partea dindărăt și am agățat-o. Pe cer trecea tocmai un nor și era întuneric. M-am suit pe plută și m-am întins. Oamenii erau departe, în mijlocul plutei, unde era felinarul. Apele crescuseră și curentul era bun, așa că am socotit că pe la patru dimineața o s-ajung cu vreo douăzeci și cinci de mile mai la vale și-o să înot de-acolo până la malul dinspre Illinois, unde-o să mă ascund în pădure.
Da’ n-am avut noroc. Când eram aproape de capul insulei, un om a început să vină spre pupa cu felinarul. N-avea rost să-l aștept, așa că am sărit în apă și-am înotat spre insulă. Socoteam că pot trage oriunde la mal, dar malul era prea abrupt. Am înotat mai departe, pân-am găsit un loc bun, taman în cel’lalt capăt al insulei. Acolo am intrat în pădure, hotărât să nu mai pun niciodată piciorul pe o plută câtă vreme plutașii au să se fâțâie așa, cu felinarul, de colo până colo. Aveam la mine o pipă, o bucată de tabac răsucit și câteva chibrite uscate, ascunse în șapcă, așa că nu-mi păsa.
— Și-n tot timpul ăsta n-ai mâncat carne, nici pâine? De ce n-ai prins măcar niște broaște țestoase?
— Cum să le prind? Nu te poți furișa până lângă ele ca să le înhați; și cum să le nimerești cu o piatră? Și-apoi, cine-ar putea să le prinză noaptea? Că doar nu era să m-arăt pe mal ziua!
— Asta așa-i. Firește că trebuia să stai toată ziua ascuns în pădure. Ai auzit cum trăgeau cu tunul?
— Da, și știam că pe tine te caută. I-am zărit când treceau pe-aici. Stăteam la pândă în tufiș.
Niște păsărele tinere se apropiară de noi, zburând câte-un yard sau doi și așezându-se apoi pe pământ. Jim zicea că ăsta-i semn de ploaie.
Jim spunea că de obicei e semn de ploaie când zboară așa puii de găină, dar socotea că e la fel și cu păsărelele.
Tare-aș fi vrut să prind vreo câteva, dar Jim nu mă lăsă. Zicea c-ar aduce moarte. Cică taică-său zăcea odată bolnav și când unul dintr-ai lui a prins o pasăre, taică-său a murit, după cum prorocise bunică-sa.
Jim mai spunea că nu se cade să numeri bucatele pe care ai de gând să le gătești pentru masa de prânz, fiindcă și asta aduce belele. Tot așa, dacă scuturi fața de masă după asfințit. Iar dacă moare un prisăcar, toate albinele lui trebuie să fie înștiințate pân-a doua zi, înainte de răsăritul soarelui, altminteri se sfrijesc, nu mai pot munci și pier. Jim zicea că albinele nu-i înțeapă pe neghiobi, dar cum să-l cred, când eu însumi le sâcâisem de-atâtea ori și nu mă-mpunseseră niciodată?
De unele din poveștile astea auzisem și eu, da’ nu chiar de toate. Jim cunoștea fel de fel de semne. Zicea că le știe aproape pe toate. I-am spus că mie mi se pare că toate semnele sunt belalii și l-am întrebat dacă nu cumva sunt și semne bune.
— Foarte puține — mi-a răspuns el — și nu ajută la nimic. La ce bun să știi că ai noroc? Vrei cumva să-l alungi? Dar dacă ai păr pe brațe și pe piept, ăsta-i semn c-ajungi bogat. Un semn ca ăsta e bine să-l știi, fiindcă nu se-mplinește decât foarte târziu. Și fiind sărac multă vreme, s-ar putea să-ți pierzi curajul și să-ți faci seama, dacă n-ar fi semnul să-ți spună c-ai s-ajungi bogat odată și-odată.
— Tu ai păr pe brațe și pe piept, Jim?
— De ce întrebi, nu vezi că am?
— Ei, și ești bogat?
— Nu, dar am fost bogat odată și am să mai fiu. Odată am avut pai’șpe dolari, dar am făcut speculă și i-am topit pe toți.
— Cu ce-ai făcut speculă, Jim?
— Am început cu capitalu’.
— Ce fel de capital?
— Păi, capital viu — vite, știi tu. Am vârât zece dolari într-o vacă. Da’ nu mai bag eu bani în vite niciodată! Vaca aia s-a pomenit că moare și mă lasă cu buza umflată.
— Și-ai pierdut ăi zece dolari?
— Nu, nu pe toți. Am pierdut numa’ nouă. Am vândut pielea și seul vacii pentru un dolar și zece cenți.
— Va să zică, ți-au rămas cinci dolari și zece cenți. Ai mai făcut afaceri cu ei?
— Da. Îl știi pe negru’ ăla cu-un singur picior, al lu’ bătrânu’ Bradish? Ei bine, și-a înjghebat o bancă zicând că cine pune un dolar, primește încă patru la sfârșitul anului. Toți negrii s-au prins, da’ n-aveau cine știe ce capital. Numai eu aveam ceva mai mulți bani, așa că i-am cerut să-mi dea mai mult de patru dolari dobândă; dacă nu, deschid și eu o bancă. Negru’ ăla voia, firește, să facă numa’ el afaceri. Zicea că două bănci e prea mult și că dacă aș primi să-i dau cinci dolari, o să-mi plătească trei’ș’cinci la sfârșitul anului. Am primit. P-ormă m-am gândit să bag îndată ăi trei’ș’cinci de dolari într-o afacere, ca să se miște treaba mai departe. Mai era pe-acolo un negru, pe nume Bob, care pusese mâna pe-o plută fără știrea lu’ stăpânu-său. Am cumpărat pluta de la el, făgăduindu-i să-i dau trei’ș’cinci de dolari la sfârșitul anului. Dar cineva a furat pluta chiar în noaptea aia și a doua zi negru’ cu un picior mi-a zis că banca a dat faliment. Așa că nimeni n-a mai văzut vreun ban.
— Dar cu ăi zece cenți ce-ai făcut, Jim?
— Aș fi vrut să-i cheltuiesc, dar am visat că trebuie să-i dau unui negru, pe nume Balam, căruia îi zic pe scurt Măgaru’ lu’ Balam, un prost de n-are pereche, însă norocos din fire, nu ca mine. Visul mi-a zis să-i dau lui Balam ăla cei zece cenți, iar el o să mi-i sporească. Balam a luat banii și când s-a dus la biserică, l-a auzit pe pastor spunând că cine dă bani la săraci, dă cu împrumut lu’ Dumnezeu și capătă înapoi de o sută de ori mai mult. Balam a dat atunci ăi zece cenți la săraci și a așteptat să vadă ce iese.
— Și ce-a ieșit, Jim?
— N-a ieșit nimic. N-a fost chip să-mi recapăt banii, și nici Balam ăla n-a fost în stare. De-aci-nainte nu mai dau niciun ban cu împrumut, fără zălog. Pastoru’ zicea că o să căpătăm de-o sută de ori mai mult! Dacă aș căpăta înapoi măcar ăi zece cenți, aș zice bogdaproste și-aș fi mulțumit.
— Lasă, Jim, nu te necăji, fiindcă tot ai să fii tu bogat odată și odată!
— Da. Și-apoi chiar și-acum sunt bogat, când stau să mă gândesc: sunt stăpân pe mine însumi, și prețuiesc opt sute de dolari. Bine-ar fi să am atâția bani, nici nu mi-aș dori mai mulți!