Tom Sawyer rănit. — Povestirea doctorului. — Mărturisirea lui Tom. — Sosirea mătușii Polly. — Dă încoace scrisorile alea.
Bătrânul se mai duse o dată în târg, înainte de masa de dimineață, dar nici de data asta nu-i dădu de urmă lui Tom. Se așezară la masă, abătuți și fără să scoată o vorbă, dar nici nu se atinseră de mâncare. Cafeaua li se răci în cești.
— Ți-am dat scrisoarea? o întrebă el într-un târziu.
— Ce scrisoare?
— Scrisoarea pe care am ridicat-o ieri de la poștă.
— Nu, nu mi-ai dat nicio scrisoare.
— Atunci se vede c-am uitat.
După ce se scotoci prin buzunare, se duse s-o caute pe undeva și i-o aduse.
— Ia te uită — spuse ea — e din St. Petersburg, de la soră-mea!
M-am gândit atunci că nu mi-ar strica să mai fac o plimbare, dar nu era chip să mă mișc. Din fericire, nu apucă să desfacă plicul și îl și aruncă, luând-o la fugă; văzuse ceva. Și eu văzusem. Era Tom Sawyer, întins pe un mindir și însoțit de doctorul ăla bătrân și de Jim, care era îmbrăcat în rochia de stambă a mătușii Sally și cu mâinile legate la spate. Mai era cu ei o mulțime de oameni. Am ascuns scrisoarea unde s-a nimerit și am luat-o la goană. Tușa Sally se aruncă asupra lui Tom, bocind:
— Văleu, e mort, e mort, sunt sigură că e mort!
Tom își întoarse puțin capul și bolborosi ceva, care dovedea că nu-i în toate mințile.
— Domnul fie lăudat, trăiește! Bine că n-a murit! izbucni ea, ridicând brațele spre cer. Apoi îl sărută cu foc și se repezi spre casă ca să-i pregătească patul, împărțind porunci în dreapta și-n stânga, negrilor și tuturor care-i ieșeau în cale. Tii, ce-i mai turuia gurița! M-am luat după oameni, ca să văd ce-au de gând cu Jim. Doctorul ăl bătrân și unchiul Silas intrară după Tom în casă. Oamenii erau foarte întărâtați și unii din ei voiau să-l spânzure pe Jim, ca să dea, cică, o lecție tuturor negrilor din împrejurimi, să le treacă pofta de a mai evada ca Jim, care băgase-n sperieți o familie întreagă și le dăduse atâta de furcă zile și nopți în șir. Alții însă erau de părere că n-ar avea niciun rost: nu era negrul lor, iar stăpânul negrului va veni negreșit și-i va pune să plătească. Oamenii se mai potoliră, fiindcă, de! ăi care se grăbesc cel mai mult să spânzure un negru care n-a făcut chiar ce trebuia sunt totdeauna cei mai puțin dornici să plătească pentru el după ce și-au făcut cheful.
În schimb, îl înjurau pe Jim de mama focului și-l atingeau din când în când la mir, dar Jim nu scotea o vorbă și nu lăsa să se vadă că mă cunoaște. Îl duseră în coliba aia, îl îmbrăcară în straiele lui și-l legară din nou în lanțuri, dar nu de piciorul patului, ci de o scoabă mare, bătută în bârna de jos. Îi puseră cătușe la mâini și la picioare și-i spuseră că până la venirea stăpânului lui n-o să primească decât pâine și apă, iar dacă stăpânul n-o să vină până la o anumită zi, au să-l scoată la mezat. Apoi oamenii astupară tunelul nostru, zicând că în fiecare noapte doi fermieri înarmați cu puști vor sta de pază lângă colibă, iar ziua va fi legat de ușă un buldog. După ce isprăviră treaba, mai traseră o porție de înjurături ca de adio. Taman atunci sosi doctorul și, după ce aruncă o privire în jur, spuse:
— Nu fiți mai aspri cu el decât e neapărat nevoie, fiindcă nu-i un negru rău. Când am ajuns la locul unde l-am găsit pe băiat, mi-am dat seama că fără ajutorul cuiva n-am să pot scoate glonțul, și nici să-l las pe băiat, ca să mă duc după ajutor, nu puteam, fiindcă starea lui era din ce în ce mai îngrijorătoare. La un moment dat, băiatul începuse chiar să bată câmpii și nu mă lăsa să mă apropii de el, spunându-mi că mă omoară dacă-i însemn pluta cu cretă, și tot felul de bazaconii de-astea. Vedeam eu că singur n-am s-o scot la capăt cu el, așa că-mi trebuia neapărat ajutorul cuiva. În clipa aceea, negrul acesta a ieșit de nu știu unde și mi-a spus că el o să mă ajute. Și m-a ajutat cât se poate de bine. Îmi închipuiam eu că-i un negru fugar, dar ce era să fac? Trebuia să rămân acolo tot restul zilei și toată noaptea. Mare belea pe capul meu! Pe deasupra, în târg aveam doi bolnavi cu friguri și tare-aș fi vrut să dau o fugă să-i văd, dar am rămas, fiindcă mi-era teamă că negrul o s-o șteargă și pe urmă vina o să cadă asupra mea. N-am avut norocul să zăresc nicio barcă pe-aproape ca să-i pot face semn. De aceea am fost nevoit să stau acolo până azi-dimineață în zori. N-am văzut negru mai devotat și mai grijuliu ca ăsta. Își primejduia libertatea și pe deasupra era obosit mort, se vedea limpede că muncise din greu în ultima vreme. Vedeți, de-aia îmi place de el. Un negru ca ăsta face o mie de dolari, bașca o purtare bună cu el. Aveam tot ce-mi trebuia și băiatul a fost la fel de bine îngrijit ca acasă, poate chiar mai bine, fiindcă a avut mai multă liniște. Cum trebuia să am grijă de amândoi, am rămas acolo până azi-dimineață în zori, când am văzut o barcă. Din fericire, negrul dormea tun lângă mindir, cu capul pe genunchi. Le-am făcut semn oamenilor să se apropie fără zgomot cu barca, iar ei l-au înhățat și l-au legat înainte ca el să-și dea seama ce i se întâmplă. Nici nu s-a zbătut măcar. Băiatul avea și el un somn neliniștit, așa că am învelit vâslele în cârpe, ca să nu facă zgomot, și legând pluta de barcă, am tras-o încetișor până la mal. Negrul a stat liniștit și n-a scos o vorbă tot timpul. Domnilor, să știți de la mine că nu-i un negru rău.
— Da, văd și eu că s-a purtat bine, doctore — zise cineva.
Ceilalți se mai muiară și ei. Îmi venea să-i mulțumesc din inimă doctorului pentru vorbele rostite în apărarea lui Jim, și mă bucuram că eu, unul, mă așteptasem la asta din parte-i: din clipa în care-l văzusem, știusem că-i un om de treabă și inimos.
După ce oamenii se învoiră cu toții că Jim se purtase foarte bine și că merita să fie răsplătit pentru asta, făgăduiră să nu-l mai înjure. Apoi ieșiră din colibă, încuindu-l înăuntru. Nădăjduisem c-au să-i scoată o parte din lanțuri, fiindcă tare mai erau grele, și c-au să-i dea ceva carne și verdețuri, pe lângă pâine și apă. Nici prin gând nu le trecu așa ceva, dar mi-am zis că-i mai bine să nu m-amestec. Mă gândeam totuși să-i spun și tușii Sally ce povestise doctorul, de îndată ce voi trece hopurile care mă mai așteptau, adică de îndată ce-i voi lămuri de ce uitasem să-i pomenesc de rana lui Sid, când i-am povestit ce făcusem eu și cu Sid în noaptea aia blestemată, când am pornit și noi pe urmele negrului fugar.
Timp aveam berechet. Tușa Sally rămase toată ziua și toată noaptea în odaia bolnavului; de câte ori îl vedeam pe unchiul Silas învârtindu-se pe-acolo, o ștergeam repede.
A doua zi dimineața, auzind că lui Tom îi merge ceva mai bine și că tușa Sally se dusese să tragă un pui de somn, m-am strecurat în odaia bolnavului; dacă-l găseam treaz, mă gândeam să ticluiesc împreună cu el o poveste pentru familie. Tom însă dormea, și încă foarte liniștit. Era palid, nu cu obrajii îmbujorați, ca atunci când sosise. M-am așezat și-am așteptat să se trezească. Peste o jumătate de oră, tușa Sally intră tiptil în odaie: na, iar o scrântisem! Ea îmi făcu semn să stau liniștit și se așeză lângă mine, spunându-mi la ureche că acum ne putem bucura, deoarece bolnavul părea să se înzdrăvenească: dormea de atâta vreme și arăta mult mai bine. Zece la unu că avea să se scoale întreg la minte!
Am stat de veghe așa, până ce deodată Tom începu să se miște și, deschizând ochii, ne aruncă o privire cât se poate de la locul ei.
— Ia te uită — spuse el — sunt acasă! Cum așa? Unde-i pluta?
— E la adăpost — i-am spus.
— Și Jim?
— La fel — i-am răspuns, fără prea multă convingere.
Tom însă nu băgă de seamă.
— Strașnic! Minunat! Acum suntem cu toții salvați! I-ai povestit mătușii?
Era cât pe ce să zic da, însă ea mi-o luă înainte:
— Ce să-mi povestească, Sid?
— Păi, cum s-a petrecut toată povestea.
— Care poveste?
— Păi, povestea asta, nu-i decât una. E vorba de felul în care eu și cu Tom l-am slobozit pe negrul fugar.
— Dumnezeule! Slobozit pe ne… Ce tot îndrugă băiatul ăsta? Doamne, iar și-a pierdut mințile!
— Nu, nu mi-am pierdut mințile! Știu eu ce spun. Eu și cu Tom l-am slobozit. Ne-am pus în cap să-l slobozim, și-am făcut-o. Și încă fain de tot.
Își dădu drumul și ea nu-l opri; îl lăsă să vorbească, zgâindu-și ochii la el, iar eu îmi dădui seama că n-are niciun rost să mă bag.
— Știi, tușă, a fost o treabă tare grea. Am muncit săptămâni întregi, noapte de noapte, ceasuri în șir, în vreme ce voi toți dormeați. A trebuit să furăm lumânările, cearșaful, cămașa, rochia matale, lingurile, blidele de tinichea, cuțitele de masă, vasul de încălzit patul, piatra de ascuțit, făina și o sumedenie de alte lucruri. Nici nu-ți poți închipui ce greu ne-a fost să meșterim ferăstraiele, penele, inscripțiile și toate celelalte. Și nici n-ai idee ce grozav ne-am distrat. A trebuit să desenăm singuri coșciugul și celelalte poze, să scriem scrisorile nononime ale tâlharilor, să ne suim și să ne dăm jos pe paratrăsnet, să săpăm tunelul din colibă, să facem scara de frânghie și s-o trimitem coaptă într-o plăcintă, și p-ormă să trimitem lingurile și celelalte unelte în buzunarul șorțului matale…
— Dumnezeule!
— …și să umplem coliba cu șobolani, șerpi și alte jivine, ca să-i țină de urât lui Jim. Erai cât pe ce să ne strici toate socotelile, oprindu-l atâta vreme pe Tom cu untul în pălărie. Oamenii au dat buzna în colibă înainte de a fi ieșit noi de-acolo, și-a trebuit s-o tulim repede, și ei ne-au auzit și-au tras în noi, iar eu mi-am primit porția, n-am ce zice. Ne-am ascuns prin tufișuri și i-am lăsat să treacă, iar când s-au apropiat câinii, au văzut cine suntem și au șters-o numaidecât, fiindcă n-aveau nimic cu noi. Iar noi ne-am dus cu barca la plută și-am scăpat, iar Jim și-a dobândit libertatea. Unde mai pui că toată treaba am făcut-o noi singuri! Ce spui, nu-i grozav, tușă?
— De când sunt n-am mai pomenit una ca asta! Va să zică voi, împielițaților, ați scornit toată dandanaua asta, de ne-ați scos din minți și-ați băgat groază-n noi? Tare-aș vrea să ți-o plătesc chiar acum, cu vârf și îndesat! Când mă gândesc că seară de seară am fost… A, să te faci tu bine, netrebnicule, și-o să vezi cum mă pun cu sfântu’ Niculaie pe-amândoi!
Dar Tom era așa de mândru și de fericit, că nu se putu stăpâni și-i dădu zor cu-ale lui, în vreme ce ea tuna și scuipa foc pe nări, nu alta. Le mergea gura la amândoi, de-ai fi zis că-i un sobor de pisici.
— Bucură-te cât poți acum, că dacă te mai prind cu ăla vreodată…
— Cu cine? întrebă Tom cu mirare în glas și încetând să zâmbească.
— Cum cu cine? Cu negrul ăla fugar. Da’ cu cine credeai?
Tom mă privi lung și-mi spuse:
— Tom, da’ nu-mi spuseși adineauri că Jim e la adăpost? Ce, n-a fugit?
— El? zise tușa Sally. Negrul fugar? Fii pe pace. L-au adus înapoi și l-au vârât din nou în coliba aia, unde-o să stea cu pâine și apă, ferecat în lanțuri grele, până l-o cere careva sau l-om vinde!
Tom se ridică în capul oaselor, cu ochii aprinși și cu nările umflate, deschizându-se și închizându-se ca niște branhii, și-mi strigă:
— N-au niciun drept să-l închidă! Du-te repede, fără zăbavă, și dă-i drumul! Jim nu-i sclav, e la fel de slobod ca orice făptură de pe fața pământului!
— Iar aiurează băiatul…
— Nu aiurez deloc, tușă Sally, și dacă nu se duce nimeni, mă duc eu. De mic îl știu pe Jim, și Tom la fel. Bătrâna domnișoară Watson a murit acum două luni și-i era rușine că se gândise să-l vândă în josul fluviului. A spus-o chiar ea și a scris în testament că-l slobozește.
— Atunci de ce naiba mai voiai să-l slobozești, dacă era slobod?
— Auzi întrebare! întrebare de femeie, eh! … Păi, eram dornic de aventură, tușico, și-aș fi umblat prin sânge până la gât ca să… Sfinte Sisoe, uite-o pe tușa Polly!
Aoleu, chiar ea era! Stătea în prag și zâmbea fericită, ca un înger sătul pe jumătate de plăcintă.
Tușa Sally i se aruncă de gât, mai-mai s-o înăbușe cu îmbrățișările, și începu să plângă pe umărul ei. Cât despre mine, mi-am găsit un locșor potrivit sub pat, gândindu-mă că-n curând n-o să se mai poată respira în casa asta. Din când în când, aruncam o privire afară; deodată mătușa Polly se smulse din brațele mătușii Sally și începu să se uite la Tom pe deasupra ochelarilor, ca și cum ar fi vrut să-l bage-n pământ.
— Da, da — îi spuse — mai bine ai întoarce capul. Să fiu în locul tău, eu așa aș face, Tom.
— Vai de mine — izbucni tușa Sally — așa de mult s-a schimbat?! Nu-i Tom, ci Sid. Tom e… Tom e… dar unde-i Tom? Parcă adineauri era aici.
— Vrei să zici unde-i Huck Finn, de bună seamă. De când îl tot cresc pe derbedeul ăsta de Tom, fii sigură că pot să-l recunosc și dintr-o mie. Altminteri frumos mi-ar sta! Hei, Huck Finn, ia ieși de sub patul ăla!
Ce era să fac? Am ieșit — ce-i drept, cu inima cât un purice. Să fi văzut ce ochi a căscat tușa Sally! Și nenea Silas la fel, când i s-a povestit totul. Ai fi zis că-i beat, nu alta. Toată ziua parc-ar fi fost pe altă lume, săracul, iar în seara aceea, la biserică, a ținut o predică de i s-a dus buhul, fiindcă nici ăl mai bătrân om din lume n-ar fi putut s-o priceapă.
Mătușa Polly a lui Tom le povesti tuturor cine și ce eram eu, și-a trebuit să le-arăt cum în ziua când doamna Phelps („Spune-mi tușa Sally, ca mai înainte — mă întrerupse ea — că așa m-am obișnuit!”) m-a luat drept Tom Sawyer, eram atât de strâns cu ușa, încât a trebuit s-o las așa; n-aveam altă ieșire, și-apoi eram sigur că Tom n-o să se supere, ba dimpotrivă, o să-i placă, fiind ceva misterios, ca o aventură. Și chiar așa s-a-ntâmplat; când a sosit Tom, s-a dat drept Sid și m-a ajutat cât a putut ca să ies din încurcătură.
Mătușa Polly adeveri spusele lui Tom, că în testamentul ei domnișoara Watson îi dăruise lui Jim libertatea. Va să zică Tom Sawyer se vârâse în atâtea belele ca să slobozească un negru slobod! Abia acum pricepeam de ce, în ciuda creșterii pe care-o primise acasă, se învoise totuși să mă ajute să slobozesc din robie un negru!
Mătușa Polly povesti cum după ce primise scrisoarea mătușii Sally, din care aflase că Tom și Sid sosiseră cu bine, își spusese:
— Alta acum! Dar trebuia să m-aștept la una ca asta din parte-i, de vreme ce i-am dat drumul să plece așa, de capul lui. Și iată-mă nevoită să bat tot drumul ăsta în josul fluviului de o mie și o sută de mile, ca să văd ce ispravă a mai făcut derbedeul, mai ales că nu primeam niciun răspuns de la tine.
— Dar n-am primit nicio scrisoare! se miră mătușa Sally.
— Cum așa? Doar ți-am scris de două ori! Te-ntrebam ce vrei să spui când zici că Sid e-acolo, la tine!
— Bine, dar n-am primit nimic, draga mea!
Atunci mătușa Polly se-ntoarse încet spre Tom și se răsti la el:
— Ascultă, Tom!
— Ce-i, tușă? întrebă el cam bosumflat.
— Nu-mi răspunde cu «Ce?», obraznicule! Adă-ncoa’ scrisorile!
— Care scrisori?
— Scrisorile mele. Ah, stai tu, că pun eu mâna pe tine, să vezi ce-o să-ți…
— Sunt în cufăr, poftim. Și-s la fel cum erau când le-am luat de la poștă, nu m-am uitat în ele, nici nu le-am atins. Dar știam c-au să se încurce socotelile și p-ormă mă gândeam că nu te grăbești și…
— Ei, fir-ai tu să fii, ne socotim noi, lasă… Am mai trimis o scrisoare, în care te înștiințam că sosesc. Te pomenești că și pe aia…
— Nu, aia a sosit ieri și n-am citit-o încă, dar o am aici, nu s-a pierdut — zise tușa Sally.
Aș fi pus rămășag pe doi dolari că n-o are, dar mi-am zis că-i mai sănătos să tac, așa că n-am scos o vorbă.