Călătoria în Anglia. — „Bruta!” — Mary Jane se hotărăște să plece. — Despărțirea lui Huck de Mary Jane. — Oreionul. — Linia concurentă.
Veni și vremea să mă scol. Am coborât pe scăriță, ca să mă duc jos, dar trecând pe lângă odaia fetelor, am văzut-o prin ușa deschisă pe Mary Jane, care ședea lângă cufărul ei vechi îmbrăcat în piele cu păr și-ndesa în el tot felul de boarfe. Se pregătea, pasămite, să plece în Anglia.
Tocmai atunci se oprise, ținând pe genunchi o rochie împăturită, și plângea cu fața în palme. Mă durea inima s-o văd în starea asta — și cred că oricine ar fi simțit la fel.
— Duduie Mary Jane — i-am zis intrând în odaie — știu că nu poți răbda să vezi oameni care suferă. Ei bine, nici eu, mai totdeauna. Spune-mi, ce-i cu dumneata?
Îmi mărturisi că suferă din pricina negrilor. Bănuisem eu. Zicea că pentru ea călătoria în Anglia nu mai poate fi frumoasă, cum ar fi putut să fie. Știind că negresa aia a fost despărțită pentru totdeauna de copiii ei, se-ntreba cum ar mai putea fi fericită acolo. Și izbucnind într-un plâns și mai amarnic, ridică brațele spre cer:
— Doamne! Doamne! Când te gândești că n-au să se mai vadă niciodată!
— Ba da, au să se vadă… și încă până-n două săptămâni. Sunt sigur de-asta!
Hait! Mă luase gura pe dinainte, dar până să-mi vin în fire, ea mă și cuprinsese cu brațele pe după gât și mă ruga să-i mai spun o dată, încă o dată, încă o dată!
Era limpede că vorbisem prea mult, dar nu mai puteam da înapoi. Am rugat-o să mă lase câteva clipe să mă gândesc. Mă uitam la ea: era nespus de frumoasă în tulburarea ei și ardea de nerăbdare, dar arăta fericită și ușurată ca un om căruia tocmai i s-a scos o măsea stricată. Tot privind-o așa, mă zbuciumam să găsesc o ieșire. Mă gândeam că unul care spune tot adevărul când e strâns cu ușa, este pândit de multe primejdii. Mie așa mi se părea, dar n-aș fi băgat mâna-n foc că-i așa, fiindcă nu încercasem niciodată. Și totuși — îmi ziceam — iată un caz în care să mă ia naiba dacă adevărul nu-i mai bun, ba chiar mai sigur decât o minciună! Am să țin minte treaba asta și-am să cuget neapărat la ea mai târziu, că prea-i curioasă și neobișnuită. E ceva nemaipomenit. Da, am să-ncerc, de data asta am să spun adevărul, cu toate că e ca și cum m-aș așeza pe-un butoi cu pulbere și i-aș da foc ca să văd cât de sus am să zbor.
— Duduie Mary Jane — i-am zis — știi cumva vreun loc afară din orășel, unde să poți sta vreo trei-patru zile?
— Da. La domnul Lothrop. Dar de ce mă întrebi?
— Ai să vezi mai p-ormă. Ia spune, dacă am să-ți dovedesc că știu că negrii au să fie iar împreună până-n două săptămâni aici, în casa asta, ai să te duci să stai vreo patru zile la domnul Lothrop?
— Patru zile? strigă ea. Aș sta și-un an!
— Bine, nu-ți cer decât cuvântul de onoare; pun mai mult preț pe el decât pe jurământul altuia care sărută Biblia.
Fata zâmbi și obrajii i se îmbujorară ușor.
— Dă-mi voie să-nchid ușa cu zăvorul — i-am zis și, întorcându-mă, m-am așezat la loc. Să nu țipi. Stai liniștită și ascultă bărbătește ce-am să-ți spun. Am să-ți destăinui adevărul și trebuie să ai curaj, duduie Mary, fiindcă-i ceva urât și cam greu de înghițit, dar asta e, n-ai ce-i face. Unchii ăștia ai dumitale nu sunt deloc unchi, ci niște potlogari, niște borfași de rând. Ei, asta-i, ce-a fost mai greu a trecut, ce-o să urmeze e mai ușor de îndurat.
Bineînțeles, a sărit ca arsă, dar trecusem hopul ăl mare, așa că nu m-am mai oprit. Să fi văzut cum îi străluceau ochii în timp ce-i istoriseam în amănunt toată povestea, de la întâlnirea cu flăcăul ăla nătâng care se ducea la vapor, și până în clipa când ea se aruncase la pieptul regelui, iar el o sărutase de șaisprezece-șaptesprezece ori. Deodată, fata sări în picioare și spuse, cu obrajii roșii ca focul:
— Ticălosul! Hai, vino, n-avem nicio clipă de pierdut, o să-i tăvălim în catran și-n fulgi și-o să-i azvârlim în fluviu!
— Sigur — i-am zis. Da’ parcă era vorba că te duci mai întâi la domnu’ Lothrop, sau…
— Vai! Ce-mi trecu prin cap? izbucni ea și se așeză repede la loc. Uită ce-am spus, uită, te rog! Ai să uiți, nu-i așa?
Și-și puse palma catifelată pe mâna mea, încât am jurat că mai bine mor decât să nu-i fac pe plac.
— Eram atât de tulburată, încât am uitat făgăduiala. Spune mai departe și-ți jur că n-am să mai uit. Spune-mi ce să fac, și-o să mă supun, orice mi-ai cere.
— Bine. Uite ce e: potlogarii ăștia sunt dați dracului și vrând-nevrând trebuie să mai merg o bucată de vreme cu ei, mai bine să nu afli de ce. Și dacă te-ai apuca să-i dai în vileag, știu că oamenii m-ar scăpa din ghearele lor, dar mi-e de altcineva, de unul pe care nu-l cunoști și care-ar fi în mare primejdie. Trebuie să-l salvăm și pe-ăsta, nu-i așa? Așa că deocamdată nu-i putem da în vileag.
Vorbindu-i astfel, mi-a venit o idee grozavă: Jim și cu mine am putea scăpa de tâlharii ăia doi, dac-ar fi băgați la pușcărie chiar în târgul ăsta, însă n-avea rost să pornim cu pluta pe lumină, fără să mai fie cineva în afară de mine, care la o adică să poată răspunde la întrebări. Așa încât nu-mi convenea să-mi pun planul în aplicare decât noaptea târziu.
— Uite ce e, duduie Mary Jane — i-am zis. N-o să mai fie nevoie să rămâi așa de mult la domnu’ Lothrop. Stă departe?
— Ceva mai puțin de patru mile, în partea asta, la țară.
— Nu-i rău. Te duci și stai acolo până la nouă, nouă și jumătate seara, pe-urmă îi rogi să te-aducă înapoi acasă, spunându-le că ți-ai amintit de ceva; dac-ajungi înainte de unsprezece, aprinde o lumânare la fereastra asta. Așteaptă până la unsprezece și dacă vezi că eu nu m-arăt, înseamnă c-am plecat și că-s departe de orice primejdie. Te duci apoi și dai sfoară-n țară și-i pui pe ticăloși la popreală.
— Bine — zise ea. Așa am să fac.
— Și dacă se-ntâmplă să nu pot fugi și să fiu prins o dată cu ei, spune-le oamenilor că eu ți-am dezvăluit totul dinainte și ia-mi apărarea.
— Mai e vorbă? Sigur c-o să te apăr. N-au să se-atingă nici de-un fir de păr din capul tău — spuse ea, cu nările fremătând și cu ochii strălucitori.
— Dacă izbutesc să plec, n-am să fiu de față ca să dovedesc că ticăloșii ăștia nu-s unchii voștri, și chiar de-aș fi aici, tot n-aș fi în stare. Aș putea doar să jur că-s niște pungași și niște trântori. Atâta tot, măcar că nu-i de lepădat nici asta. Dar sunt alții care pot face mai mult și pe care lumea o să-i creadă mai degrabă decât pe mine. Am să-ți spun unde-i găsești. Dă-mi un plaivaz și o bucățică de hârtie. Uite: „Minunea regească, Bricksville”. Pune-o bine, vezi să n-o pierzi. Dacă judecătorii vor voi să știe ceva despre ăi doi, să trimită pe careva la Bricksville ca să spună că tâlharii care-au jucat „Minunea regească” au fost prinși și să aducă vreo câțiva martori. Până să zici pis, tot târgul ăla are să fie aici, domnișoară Mary. Cu o falcă-n cer și cu una-n pământ au să vie, zău așa!
Socotind că acum totul e-n regulă, i-am zis:
— Să nu-ți pese de licitație, lasă-i s-o țină. Nimeni nu trebuie să plătească lucrurile cumpărate decât la o zi întreagă după licitație, fiindcă s-a anunțat așa din scurt, și n-au să se care ei de-aici fără bani, fii pe pace! Și după cum am brodit noi lucrurile, vânzarea nu face două parale, iar ăia n-au să pună mâna pe niciun gologan. La fel și vânzarea negrilor, nu-i o vânzare după lege, iar negrii au să se-ntoarcă în curând, iar până una alta, pungașii n-au să poată încasa banii. Zău, domnișoară Mary, au intrat rău de tot la apă, tâlharii!
— Bine — zise ea — acum mă duc la masă și numaidecât după aia plec la domnul Lothrop.
— Nu, așa nu-i bine, domnișoară Mary Jane. Trebuie să pleci înainte de masa de dimineață.
— De ce?
— Da’ de ce crezi că vreau să te duci acolo, domnișoară Mary?
— Păi nu știu, nu m-am gândit la asta. Ia spune, de ce?
— Pentru că n-ai obrazul de toval, ca alții. Pe chipul matale se poate citi ca-ntr-o carte și slovele-s așa de groase, că le poate citi oricine de la o poștă. Crezi cumva că ai putea da ochi cu unchii matale când vor veni să-ți spună bună dimineața și să te sărute, fără ca…
— Taci, taci! Bine, am să plec înainte de masa de dimineață, cu dragă inimă! Dar să-mi las surorile cu ăștia?!
— Lasă, nu te gândi la ele! Trebuie să mai rabde puțin. Dacă ați pleca tustrele, ăia ar intra la bănuială. Nu vreau să-ți vezi nici surorile, nici pe ăia, pe nimeni din târgușor. Dacă vreun vecin te-ar întreba ce mai fac unchii, ar vedea după fața matale că s-a-ntâmplat ceva. Du-te repede, domnișoară Mary Jane, și am să am eu grijă de tot. Domnișoarei Susan am să-i cer să le transmită unchilor dragostea dumitale și să le spună că te-ai dus să te odihnești câteva ceasuri și să mai schimbi aerul, sau să vezi o prietenă, și c-ai să te întorci acasă seara, sau mâine dimineață.
— N-am nimic împotrivă să le spună că m-am dus la o prietenă, da’ nu vreau să le trimită dragostea mea.
— Bine, fie și-așa — am liniștit-o eu, gândindu-mă că hatârul ăsta nu mă costă nimic. Era o nimica toată, dar tocmai nimicurile astea au darul de a-i liniști pe oameni și de a-i face să se simtă mai bine. Mai e ceva — adăugai — sacul ăla cu bani.
— Păi, e la ei. Ah, mor de necaz când mă gândesc cum au ajuns să pună mâna pe el!
— Aici te-nșeli. Nu-l mai au.
— Cum așa? Atunci la cine e?
— Tare-aș vrea să știu și eu! Într-o vreme, îl aveam chiar eu, după ce-l șterpelisem de la ei ca să ți-l dau matale. Știu unde l-am ascuns, dar mă tem că nu mai e acolo. Îmi pare nespus de rău, domnișoară Mary Jane, crede-mă, dar am făcut tot ce-am putut, îți jur. Erau cât pe ce să mă prindă și de-aia l-am ascuns unde s-a nimerit și-apoi am șters-o. Dar nu era o ascunzătoare bună.
— Ah, încetează, nu te mai învinovăți atâta, nu-ți dau voie! Nu ești tu de vină, n-aveai încotro. Dar spune-mi, unde l-ai ascuns?
Nu voiam să-i aduc iar aminte de durerea ei și nu mă răbda inima să rostesc o vorbă care i-ar fi amintit iarăși de mortul ăla așezat în coșciug, cu sacul de bani pe pântec.
— Domnișoară Mary Jane — i-am zis, după câteva clipe — mai bine nu-ți spun unde l-am ascuns. Dar am să-ți scriu pe o bucățică de hârtie și, dacă vrei, o poți citi în drum spre domnu’ Lothrop. Ce zici, e bine așa?
— Da, da.
M-am apucat și am scris cele ce urmează: „L-am ascuns în coșciug. Se afla acolo ieri noapte, când plângeai acolo. Eu eram după ușă și mi se rupea inima văzându-te, domnișoară Mary Jane”.
Mi s-au umezit ochii amintindu-mi cum plânsese acolo, singură în noapte, sub același acoperiș cu împielițații ăia care-și băteau joc de ea și o jefuiau. Când i-am dat hârtiuța împăturită, am văzut că și ochii ei erau plini de lacrimi. Îmi strânse mâna cu putere și-mi zise:
— La revedere! Am să fac întocmai cum mi-ai spus și dacă nu ne vom mai vedea niciodată, să știi că n-am să te uit. Mă voi gândi adesea la tine și mă voi ruga pentru tine!
Și plecă. Auzi, să se roage pentru mine! Dacă m-ar fi cunoscut cât de cât, și-ar fi ales o corvoadă mai pe măsura puterilor ei. Dar cred c-a făcut-o oricum, fiindcă așa-i era felul. Ar fi fost în stare să se roage și pentru Iuda; când își punea în gând ceva, s-a isprăvit, n-o mai puteai opri nici în ruptul capului. Orice-ați spune, eu unul zic c-avea mai mult coraj decât toate fetele pe care le-am văzut vreodată. Era plină de coraj! Ce spun eu miroase a tămâie, dar să știți că n-o tămâiez deloc. Cât despre frumusețe și bunătate, să nu mai vorbim… era cu un cap mai sus ca toate fetele. N-am mai văzut-o de-atunci, din clipa când a ieșit pe ușa aceea, dar cred că m-am gândit de milioane și milioane de ori la ea și la făgăduiala ei c-o să se roage pentru mine. Și, zău așa, dacă mi-ar fi dat vreodată prin gând că ar folosi la ceva să mă rog pentru ea, să mor că m-aș fi rugat!
Mary Jane a ieșit pesemne pe ușa din dos, nu sunt sigur, fiindcă nimeni n-a văzut-o când a plecat. Cum am dat ochii cu Susan și Buza de iepure, le-am zis:
— Cum îi cheamă pe ăia de peste râu, la care vă duceți uneori în vizită?
— Care din ei, că-s mai mulți? Dar mai des mergem la Proctori — răspunseră ele.
— Da, ăsta-i numele. Mai-mai să-l uit. Domnișoara Mary Jane m-a rugat să vă spun că s-a dus degrabă acolo, fiindcă unul din ei s-a îmbolnăvit.
— Care din ei?
— Nu știu, adică am uitat. Da’ cred că-i…
— Doamne păzește, nu cumva-i Hanna?
— Îmi pare rău, dar chiar despre ea e vorba.
— Dumnezeule! Și era sănătoasă tun săptămâna trecută! E rău bolnavă?
— Nici nu vă închipuiți. Domnișoara Mary Jane zicea c-au stat la căpătâiul ei toată noaptea și se crede că n-o mai duce decât vreo câteva ceasuri.
— Vai, ce groaznic! Da’ ce-are?
Nu mi-a dat prin gând nimic serios, așa că le-am spus:
— Gâlci.
— Să i-o spui lu’ mutu! Nu se stă la căpătâiul unuia bolnav de gâlci.
— Nu zău! Ce tot vorbiți? Aflați că se stă când e vorba de gâlci de-astea. Sunt gâlci de-un soi nou, așa zicea domnișoara Mary Jane.
— De ce-i un soi nou?
— Păi, fiindcă-s amestecate și cu alte socoteli.
— Ce socoteli?
— Păi, cu pojar, tuse măgărească, brâncă, oftică, gălbinare, febră la cap și câte și mai câte.
— Dumnezeule! Și asta se numește gâlci?
— Așa spunea domnișoara Mary Jane.
— Bine, da’ de ce-i zice gâlci, pentru numele lui Dumnezeu?
— Păi, fiin’că tocmai de gâlci e vorba. Cu asta și începe.
— Prostii! E ca și cum cineva s-ar lovi la un deget de la picior, ar lua otravă, ar cădea într-un puț, și-ar frânge gâtul și-apoi și-ar zdrobi creierii, iar altcineva, întrebând ce l-a omorât, ar afla de la un neghiob că omul a murit fiindcă s-a lovit la deget. Ar fi o nerozie. Tot așa și cu gâlcile astea. Ia zi, se ia?
— Dacă se ia? Auzi întrebare! Dar o grapă se ia de tine când dai peste ea noaptea? Dacă nu te-agăți de unul din dinții ei, te-agăți de altul, așa-i? Și nu poți scăpa de dintele ăla fără să tragi toată grapa după tine. Așa-i și cu gâlcile, și zău că-s o grapă parșivă de tot: când te-agăți de ea, nu mai scapi.
— E groaznic! oftă Buza de iepure. Mă duc la nenea Harvey și…
— Da, da, du-te repede! i-am spus. Să fiu în locul matale, n-aș mai zăbovi o clipă.
— De ce spui asta?
— Gândește-te puțin și-ai să pricepi. Nu-i așa că unchii matale trebuie să se înapoieze cât mai degrabă în Anglia? Și crezi că sunt așa de hapsâni încât să plece, lăsându-vă să veniți singure dup-aceea? Doar știi c-au să v-aștepte. Pân-aici e bine. Unchiul Harvey e preot, nu-i așa? Foarte bine. Credeți oare că un preot ar fi în stare să-l mintă pe funcționarul unui vapor fluvial, pe funcționarul unei corăbii? Și pentru ce, mă rog? Ca să-l înduplece s-o primească pe bord pe domnișoara Mary Jane? Știți bine că n-ar fi în stare de așa ceva. Și atunci, ce-o să facă? O să spună: „Îmi pare rău, dar biserica mea va trebui să se descurce cum știe, căci nepoată-mea s-a molipsit poate de groaznicele gâlci pluribus-unum și sunt dator să rămân aci și s-aștept trei luni, până ce-o să se poată vedea dacă s-a molipsit sau nu cu adevărat”. Dar nu face nimic, dacă crezi că-i mai bine să te duci să-i spui lui nenea Harvey…
— Ce tot vorbești? Când am putea petrece de minune în Anglia, să ne pierdem vremea aici așteptând să vedem dacă Mary Jane s-a molipsit sau nu?! Da’ nerod mai ești!
— N-ar fi mai bine să dați de veste prin vecini?
— Alta acum! N-ai pereche de tont ce ești. Nu-ți dai seama că ar umple tot târgul? Ăl mai bine e să nu spunem nimănui nimic.
— S-ar putea s-aveți dreptate. Da, așa e.
— Cred totuși, c-ar trebui să-i spunem unchiului Harvey că Mary Jane a plecat pentru câteva ceasuri, nu de alta, dar s-ar putea să fie îngrijorat.
— Da, da, domnișoara Mary Jane mi-a zis: „Roagă-le pe fete să-i sărute pe nenea Harvey și pe nenea William și să le spună că m-am dus pe malu’ ălălalt la domnu…” cum naiba le zice bogătașilor ălora de care tot pomenea unchiul vostru Peter? E vorba de ăia care…
— Aha, poate familia Apthorp, așa-i?
— Da, da. Ce pacoste-i și cu numele astea, una-două îți ies din cap! Da, zicea să le spuneți că s-a dus să-i roage pe Apthorpi să vină la licitație și să cumpere ei casa, nu alții, fiindcă așa ar fi vrut și unchiul Peter. Și mai zicea că o să stăruie, până ce ăia au să primească să vină și p’ormă, dacă n-o să fie prea obosită, o să se-ntoarcă acasă. Iar dacă o să fie prea obosită, o să se-ntoarcă abia mâine dimineață. Și vă mai roagă să nu pomeniți nimic despre Proctori, ci numai despre Apthorpi; și n-o să fie nicio minciună, fiindcă tot o să se ducă acolo ca să le vorbească în legătură cu casa. Chiar ea mi-a spus-o, zău!
— Bine — ziseră ele și se duseră după unchii lor, ca să-i sărute și să le spună povestea.
Acum totul era în regulă. Știam că fetele n-au să sufle o vorbă, pentru că mureau să plece în Anglia, iar regelui și ducelui le convenea ca Mary Jane să fie cât mai departe și să se ocupe de vânzarea casei, decât să stea pe-aici, aproape de doctorul Robinson. Eram foarte mulțumit, gândindu-mă că potrivisem lucrurile cum se putea mai bine. Nici Tom Sawyer nu le-ar fi brodit mai strașnic. Firește că el ar fi pus ceva mai mult „stil”, dar eu unul nu prea mă pricep la asta, fiindcă-mi lipsește deprinderea.
Licitația a avut loc în piața târgului, spre sfârșitul după-amiezii, și s-a lungit, și s-a tot lungit. Bătrânul stătea lângă prețăluitor, mai smerit ca oricând, și din când în când trântea câte-un cuvințel din evanghelie sau câte o cugetare pioasă, în vreme ce ducele se foia pe lângă el și gângurea necontenit, ca să înduioșeze lumea. Se vedea că-și dă toată osteneala.
În curând nu mai rămase nimic de vânzare, afară de un petic de pământ din cimitir. Trebuiau să-l vândă și pe-acela. N-am pomenit căpcăun mai hulpav ca regele ăsta; voia să înghită totul. Încă nu isprăviseră vânzarea, când un vapor trase la mal și peste vreo două minute se apropie un cârd de oameni care urlau, chiuiau și râdeau.
— Iată și concurența! strigau ei. Bietul Peter Wilks are-acum două rânduri de moștenitori! Plătiți banii și alegeți!