Scăparea de pe epavă. — Paznicul. — Scufundarea.
Mi s-a tăiat răsuflarea și era cât pe ce să leșin. Să fii prizonier pe-o epavă, cu o bandă ca asta! Dar nu era vreme să mă las dus de simțăminte. Trebuia găsită barca, acum aveam și noi nevoie de ea. Tremurând și clănțănind din dinți, am luat-o în jos pe partea de tribord, și de acolo parcă a trecut o săptămână pân’ ce-am ajuns la pupa. Acolo, nici urmă de barcă. Jim îmi zise că nu poate să meargă mai departe, fiindcă i s-au muiat picioarele de frică.
— Haide, mișcă-te! i-am răspuns. Dacă rămânem pe epavă, s-a zis cu noi!
Ne-am târât mai departe, pe întuneric. Am căutat capătul dinspre pupa al corpului de cabine de pe puntea de sus și l-am găsit; apoi ne-am târât înainte de-a lungul luminatorului, ținându-ne din oblon în oblon, fiindcă marginea luminatorului era în apă. Când am ajuns lângă ușa coridorului transversal, am văzut barca. Abia se zărea, dar era acolo. Am răsuflat ușurat. Într-o clipă aș fi fost în barcă, dar deodată ușa se deschise. Unul din tâlhari își scoase capul, la vreo două picioare de mine. Credeam că mi-a sunat ceasul. Dar ăla și-a vârât înapoi capul, strigând:
— Bill, ascunde felinaru’ ăla afurisit!
Azvârli un sac în barcă, apoi sări și el în ea și se așeză. Era Packard. Apoi ieși Bill și sări și el în barcă. Packard spuse cu glas șoptit:
— Gata! Dă-i drumul!
De istovit ce eram, abia mă mai puteam ține de obloanele luminatorului.
— Stai nițel! zise Bill. L-ai căutat prin buzunare?
— Nu. Tu nu l-ai căutat?
— Nu. Atunci mai are încă-n buzunar partea lui de bani.
— Hai înapoi! N-are niciun rost să luăm prada și să lăsăm banii.
— Ce zici, n-o să miroasă ce punem la cale?
— Poate că nu. În tot căzu’, trebuie să-i luăm banii. Hai!
Ieșiră din barcă și intrară în cabină. Ușa se închise cu zgomot, de la sine, căci vasul era înclinat în partea aia. Într-o jumătate de secundă eram în barcă, iar Jim se prăvăli după mine. Am tăiat parâma cu cuțitul și duși am fost!
Fără să ne atingem de vâsle și fără să scoatem o vorbă sau măcar o șoaptă, abia răsuflând, am plutit repede, într-o tăcere de moarte, până ce-am trecut de capătul carcasei roții cu zbaturi și de pupa vasului. Peste câteva secunde eram cu vreo sută de yarzi mai jos de epavă, care, în curând, se mistui cu totul în beznă. Eram salvați și știam asta.
După ce ne-am depărtat cu vreo trei-patru sute de yarzi, am zărit un felinar licărind o clipă la ușa corpului de cabine de sus și ne-am dat seama că bandiții văzuseră că barca lipsește și începuseră să priceapă că erau acum în aceeași oală cu Jim Turner.
Jim s-a așezat la vâsle și am pornit în căutarea plutei noastre. Abia atunci am început să mă gândesc la indivizii ăia — înainte nu avusesem timp. Mă gândeam cât de groaznic trebuie să fie, chiar pentru niște ucigași, să se pomenească într-o asemenea dandana. Dacă ajung și eu ucigaș într-o bună zi — ce-aș zice atunci să pățesc la fel? I-am spus lui Jim:
— La cea dintâi lumină pe care-o zărim, tragem la mal cu o sută de yarzi mai jos sau mai sus de ea, într-un loc unde să te poți ascunde cu barca, iar eu mă duc să le dau de veste oamenilor, o să scornesc eu ceva, ca să pornească după bandiții ăia și să-i scape de belea. După aia, n-au decât să-i și spânzure, dac-așa li-e scris.
Din păcate, totul a căzut baltă, fiindcă în curând s-a pornit iar furtuna, mai avan ca oricând. Ploua cu găleata, și nu se zărea nicio lumină, nicăieri. Pesemne că toată lumea dormea. Lunecam la vale, cu ochii după lumini și după pluta noastră. După nu știu câtă vreme ploaia conteni, dar norii rămăseseră pe cer și fulgerele mai pâlpâiau din când în când. La lumina lor, am zărit deodată în fața noastră o mogâldeață neagră, și am pornit într-acolo. Era pluta. Tii, ce ne-am mai bucurat când ne-am văzut iarăși pe bordul ei! În aceeași clipă, am zărit o lumină pe malul drept, ceva mai încolo. I-am zis lui Jim că mă duc să văd ce e. Barca era pe jumătate plină cu prada luată de bandiți de pe epavă. Am grămădit totul pe plută și i-am spus lui Jim să meargă la vale vreo două mile și abia după aia să aprindă felinarul, și să nu-l stingă până mă-ntorc. Apoi am pus mâna pe vâsle și-am pornit cu barca spre lumina aia. Apropiindu-mă, am zărit alte lumini, vreo trei-patru, pe o coastă de deal. Se vede că era un sat. M-am apropiat de mal, puțin mai sus de lumina de pe mal, și am lăsat barca să lunece fără să mai vâslesc. Deodată am zărit un felinar agățat de catargul de pavilion de la prova unui bac cu două corpuri. M-am învârtit în jurul lui ca să-l descopăr pe paznic. Mă-ntrebam pe unde-o fi dormind. Pân’ la urmă l-am găsit: moțăia pe babalele de la prova, cu capul între genunchi. M-am suit pe punte, l-am împins ușurel de două-trei ori de umăr și-am început să mă smiorcăi.
A tresărit speriat, dar văzându-mă, a început să caște, s-a întins și-apoi m-a întrebat:
— Ei, ce-i cu tine? Nu mai plânge, puiule! Ce-ai pățit?
— Tata, mama, surioara și…
Am izbucnit în plâns.
— Haide, lasă, nu-ți mai pune atâta la inimă. Toți avem necazuri, da’ ai să vezi c-o să fie bine pân’ la urmă. Dar ce-au pățit?
— Sunt… sunt… sunteți paznicul bacului?
— Da — răspunse el, încântat. Eu sunt căpitanul și patronul, secundul și pilotul, paznicul și șeful de echipaj. Câteodată sunt și încărcătura, și pasagerii. Nu-s eu așa bogat ca Jim Hornback, bătrânul, și nici așa de galanton cu toată lumea, ca s-arunc banii în dreapta și-n stânga, cum face el. Da’ i-am spus-o de-o mie de ori: nu mi-aș schimba locul cu al lui pentru nimic în lume, fiindcă pentru mine viața adevărată e viața de marinar. Nici să m-aurească n-aș sta ca el la două mile de oraș, unde nu se-ntâmplă niciodată nimic. Nu, n-aș schimba cu el nici pentru toți biștarii lui, ba chiar de-ar mai pune încă pe-atât deasupra. I-am zis…
L-am întrerupt:
— Li s-a întâmplat o nenorocire și…
— Cui?
— Tatii, mamei, soră-mi și domnișoarei Hooker. Dacă ați vrea să vă duceți cu bacul pân-acolo…
— Pân-acolo? Da’ unde sunt?
— Pe epavă.
— Care epavă?
— Nu-i decât una.
— Nu cumva e vorba de „Walter Scott”?
— Da.
— Dumnezeule! Dar ce caută acolo?
— Nu s-au dus dinadins.
— Te cred și eu. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, dacă nu se cară repede de-acolo, s-a zis cu ei! Cum naiba s-au băgat într-un bucluc ca ăsta?
— Să vedeți cum a fost. Domnișoara Hooker s-a dus în vizită la niște cunoscuți în târgul de mai sus pe râu…
— Aha, la Debarcaderul lui Booth. Zi mai departe.
— S-a dus în vizită acolo și spre seară a plecat cu negresa ei pe bacul tras de cai, cu gândul să mâie la prietena ei, domnișoara… nu mai știu cum îi zice. Pe drum li s-a pierdut vâsla de cârmuit și curentul i-a sucit și i-a târât la vale vreo două mile, cu pupa înainte, până au rămas călare pe epavă. Omul cu bacul, negresa și caii s-au înecat, dar domnișoara Hooker a scăpat, agățându-se de epavă. Cam la o oră după ce s-a întunecat, am sosit și noi cu șlepul nostru de negoț. Dar era așa de întuneric, că n-am băgat de seamă epava până nu eram chiar peste ea; și-am rămas și noi călare pe ea. Am scăpat cu toții, afară de Bill Whipple. Ce băiat bun era! Mai bine mă-necam eu în locul lui, zău!
— Sfinte Sisoe! N-am mai pomenit una ca asta! Și-atunci ce-ați făcut?
— Am strigat de ne-a ieșit sufletul, dar apa e-așa lată pe-acolo, că nu ne-a auzit nimeni. Tăticu a zis că unul dintre noi trebuie să meargă la mal să ceară ajutor. Fiind singurul care știu să înot, mi-am luat inima în dinți. Domnișoara Hooker mi-a spus că dacă nu găsesc repede ajutor, să vin aici și să-l caut pe unchiul dumneaei, că el o să ne scoată din încurcătură. Am ajuns la mal cu vreo milă mai jos și de-atunci mă tot învârt de colo până colo, încercând să dau de unu’ mai inimos, da’ toți mi-au spus: „Ce, pe-o noapte ca asta și cu un curent ca ăsta? E nebunie curată. Du-te la bac!” Dacă ați vrea să vă duceți și să…
— Cum să nu vreau, sigur că aș vrea, dar cine dracu’ o să mă plătească pentru treaba asta? Crezi că tăticu tău…
— N-aveți nicio grijă. Domnișoara Hooker mi-a spus special că unchiu-său Hornback…
— Mii de draci! Ăla-i unchiu-său? Ascultă, o pornești spre lumina aia și când ajungi acolo, o iei spre apus. La vreun sfert de milă de-acolo, dai de un han. Intri înăuntru și ceri să te ducă la Jim Hornback. El o să plătească. Și vezi, nu zăbovi, că de-abia așteaptă să afle vestea. Spune-i că pân-ajunge el în târg, i-o scap pe nepoată-sa. Hai, du-te! Mă duc să-l trezesc pe mecanic.
M-am prefăcut că pornesc spre lumina aceea, dar de cum a dat colțul, am luat-o înapoi și m-am vârât în barcă. După ce-am scos apa din ea, am vâslit în sus vreo șase sute de yarzi prin apa lină de lângă mal, și m-am ascuns după niște șlepuri încărcate cu cherestea. Nu puteam să mă liniștesc până nu vedeam bacul urnindu-se. Una peste alta, eram mulțumit că-mi dădusem atâta osteneală pentru banda aia. Nu mulți ar fi făcut-o. Tare-aș fi vrut să afle și văduva despre fapta mea. Cred că ar fi fost mândră de mine, văzându-mă că-i ajut pe ticăloșii ăia, fiindcă de pungași și de pierde-vară se îngrijesc cel mai mult văduva și oamenii buni. În curând se ivi și epava, lunecând fumurie la vale.
M-au trecut fiori, și-am pornit spre ea. Intrase rău la apă! Mi-am dat seama numaidecât că nu prea sunt sorți să fi rămas careva în viață.
M-am învârtit în jurul ei, strigând din când în când, dar n-am primit niciun răspuns. Era o tăcere de mormânt. Mă întristasem nițel pentru tâlharii ăia, dar nu prea tare, fiindcă-mi ziceam că dacă ei au fost în stare să-ndure una ca asta, pot să-ndur și eu.
Văzând că se apropie bacul, am vâslit spre mijlocul râului, pieziș, mult la vale. Când am socotit că-s de ajuns de departe, am lăsat vâslele și m-am uitat înapoi.
Bacul se-nvârtea în jurul epavei, în căutarea rămășițelor domnișoarei Hooker; căpitanul socotea, pesemne, că unchiul ei, Hornback, o să le vrea. Dar în curând se lăsă păgubaș și bacul porni spre mal. Cât despre mine, mi-am văzut de treabă și-am întins-o la vale.
A trecut o veșnicie până am zărit felinarul lui Jim: licărea parcă la o depărtare de o mie de mile. Când am ajuns la plută, cerul începuse să se lumineze puțin spre răsărit. Ne-am îndreptat spre un ostrov, am ascuns pluta, am scufundat barca, ne-am culcat și-am dormit buștean.