Huck și femeia. — Căutarea. — Ocolirea adevărului. — Drumul spre Goshen.
— Intră! rosti femeia.
Am intrat.
— Șezi jos.
M-am așezat.
Mă măsura din cap până-n picioare, cu niște ochi mici, scânteietori.
— Cum te cheamă? mă întrebă ea.
— Sarah Williams.
— Unde locuiești? Pe-aici, pe-aproape?
— Nu, tușică. La Hookerville, cu vreo șapte mile mai la vale. Am venit pe jos și-s moartă de oboseală.
— Și flămândă, socot. Stai să-ți caut ceva de mâncare.
— Nu, mătușico, nu mi-e foame. Mi-a fost așa de foame pe drum, că m-am oprit la o fermă, cu două mile mai jos. Acum nu-mi mai e foame. De-aia am întârziat atâta. Mămica e bolnavă, nu mai avem de nici unele în casă și-am rămas și fără bani, de-aia am plecat, să-i spun lui nenea Abner Moore. Mămica mi-a zis că stă tocmai în celălalt capăt al târgului. N-am mai fost niciodată pe-acolo. Îl cunoașteți?
— Nu, încă n-am ajuns să-i cunosc pe toți. Nu-s nici de două săptămâni aici. Până la capătul târgului e cale lungă. Mai bine rămâi aici peste noapte. Scoate-ți bonețica.
— Nu, nu, mă odihnesc puțin și pe urmă îmi văd de drum. Nu mi-e frică mie de întuneric.
Femeia îmi spuse însă că nu mă lasă să plec singură și că bărbat-su trebuie să sosească poate într-o oră și jumătate și c-o să meargă el cu mine. Apoi începu să sporovăiască despre bărbat-su și despre neamurile ei din susul și din josul fluviului, povestindu-mi cum le mersese de bine mai ’nainte și cum nu știau dacă nu cumva făcuseră o prostie să se mute în târgul ăsta, în loc să se mulțumească cu ce aveau — și dă-i, și dă-i, fel de fel de istorii de-astea, până ce m-a cuprins teama că făcusem eu o prostie, venind în casa ei, ca să aflu ce se mai întâmplă în târg. Dar nu trecu mult și-ncepu să vorbească despre babacu’ și despre omor, și-atunci am lăsat-o cu dragă inimă să trăncănească. Îmi vorbi mai întâi despre mine și despre Tom Sawyer, cum găsisem noi cele șase mii de dolari (la ea ajunseseră zece mii), apoi despre babacu’ — ce pramatie era! — și despre mine — ce pezevenghi eram! — și până la urmă ajunse la întâmplarea cu omorul.
— Cine-i făptașul? o întrebai eu. La Hookerville am auzit o mulțime de zvonuri despre întâmplarea asta, dar nu știm cine l-a omorât pe Huck Finn.
— Ehei, cred că multă lume de pe-aici ar vrea să știe cine l-a omorât. Unii cred că chiar bătrânul Finn…
— Nu, zău?
— Mai toți credeau așa la început. Bătrânul nici nu știe că era cât pe ce să fie linșat. Dar până seara oamenii și-au schimbat părerea și-au ajuns să creadă că făptașul a fost un negru fugar, pe nume Jim.
— Păi, el…
M-am oprit, zicându-mi că-i mai cuminte să tac. Ea își urmă vorba, fără să fi băgat de seamă că spusesem ceva.
— Negrul a fugit chiar în noaptea în care a fost omorât Huck Finn. Pe capul lui s-a pus un preț: trei sute de dolari. Iar pe cel al bătrânului Finn, două sute. Dumnealui a venit în târg a doua zi după omor, a povestit tot și s-a dus cu ăilalți pe vaporaș să caute hoitul, dar numaidecât după aia a șters-o. Seara, când au vrut să-l linșeze, ia-l de unde nu-i. A doua zi, aflând că negrul fugise și că nu mai fusese văzut din seara crimei, de la orele zece, toată lumea a dat vina pe el. Și iată că în ziua următoare bătrânul Finn s-a arătat din nou; s-a dus la judele Thatcher și s-a milogit plângând de el ca să-i dea bani, că vrea să-l caute pe negru prin tot Illinoisul. Judele i-a dat ceva bani și Finn s-a îmbătat chiar în seara aia și pe urmă s-a plimbat până după miezul nopții în tovărășia a doi străini cu mutre de răufăcători, cu care a și plecat după aceea. De atunci nu s-a mai arătat și lumea nici nu se-așteaptă să-l vadă, până ce lucrurile n-au să se mai liniștească puțin, fiindcă acum oamenii sunt siguri că el și-a omorât băiatul și c-a încurcat lucrurile în așa fel, ca lumea să creadă că bandiții au făcut-o, iar el să pună mâna pe banii lui Huck, fără a-și mai pierde vremea pe la judecăți. Lumea zice că ar fi în stare de așa ceva. Mare pișicher e Finn ăsta! Dacă nu se întoarce până-ntr-un an, a scăpat. Nu sunt dovezi contra lui, asta e. Pân-atunci, lucrurile au să se liniștească, iar el o să pună mâna pe banii lui Huck fără nicio bătaie de cap.
— Da, mătușică, eu tot așa cred. Nu văd de ce n-ar fi așa. Și-acu’, nu mai crede nimeni că negru-i ucigașul?
— Ei, mai sunt destui care cred asta, dar negrul o să fie prins în curând și poate că-l vor sili să spună adevărul, de frică.
— Cum așa, tot mai e urmărit?
— Da’ neștiutoare mai ești! Crezi că trei sute de dolari se găsesc în fiece zi și pe toate drumurile? Unii zic că negrul nu se află prea departe. Și eu tot așa cred, da’ n-am spus-o nimănui. Acum câteva zile stăteam de vorbă cu doi bătrâni care locuiesc în coliba de bușteni de alături. Dintr-una-ntr-alta, mi-au spus că nu prea merge nimeni pe insula aia de dincolo, de-i zice Jackson. „Nu locuiește nimeni acolo?” zic eu. „Nu, nimeni”, zic ei. N-am mai spus nimic, dar am căzut pe gânduri. Mi se păruse mie c-am văzut fum în partea aceea, cam pe la capul insulei, cu o zi-două mai înainte. Nu m-aș mira ca negrul să se ascundă acolo, mi-am zis. În tot cazul, face să te ostenești să cercetezi la fața locului. De-atunci n-am mai văzut fum și se prea poate să fi plecat — dacă o fi fost chiar el. Bărbatu-meu o să dea o raită pe insulă, împreună cu încă cineva. A fost plecat pe fluviu în sus, dar s-a întors azi și i-am povestit tot, îndată ce l-am văzut, acu’ două ceasuri.
Mie, să-mi vie rău, nu alta. Parcă stăteam pe ghimpi. Simțeam nevoia să fac ceva cu mâinile. Am luat un ac de pe masă și am încercat să bag ață în el. Dar îmi tremurau mâinile și nu izbuteam să nimeresc gaura acului.
Când femeia amuți, ridicai ochii și văzui că se uită țintă la mine și-mi zâmbește într-un chip ciudat. Am pus la loc acul și ața și m-am prefăcut că mă interesează tot ce-mi spusese ea. La drept vorbind, mă și interesa.
— Trei sute de dolari — zic eu — e o avere, nu glumă. Bine-ar fi să-i poată căpăta mămica. Soțul matale se duce acolo chiar la noapte?
— Da, da. S-a dus în târg cu omul de care-ți vorbeam ca să facă rost de o barcă și să mai împrumute o pușcă de undeva. Au să plece după miezul nopții.
— Oare n-ar vedea mai bine dac-ar aștepta până mâine dimineață?
— Da, dar n-ar vedea oare și negrul mai bine? După miezul nopții, de bună seamă că negrul o să doarmă, iar ei au să se poată furișa prin pădure și, în întuneric, au să-i găsească mai ușor focul de tabără, dacă și-o fi făcut unul.
— La asta nu m-am gândit, ce-i drept.
Femeia mă privea mereu în felul acela ciudat, și se-nțelege că nu mă simțeam deloc la largul meu.
— Cum spuneai că te cheamă, fetițo? mă întrebă ea peste câteva clipe.
— M… Mary Williams.
Dar parcă mai înainte nu spusesem Mary, ci Sarah, dacă nu mă-nșel. N-am mai ridicat privirea. Mă simțeam încolțit și mi-era teamă să nu mi se cunoască pe față. Aș fi vrut ca femeia să mai spună ceva. De ce tăcea, de-aia mă simțeam mai stingherit. Deodată îmi zise:
— Drăguță, mi se pare că spuseseși că te cheamă Sarah, când ai intrat pe ușă.
— A, da, mătușico, așa-i, Sarah Mary Williams. Sarah e numele meu dintâi, dar unii îmi spun Sarah, alții Mary.
— Aha, care va să zică așa stau lucrurile.
— Da, mătușico.
Acum mă simțeam ceva mai bine, dar oricum aș fi vrut să fiu altundeva. Încă nu eram în stare să-i înfrunt privirea. Femeia începu deodată să se vaiete, ce vremuri grele sunt și cât de strâmtorați trăiesc, cum se plimbă șobolanii prin odaie ca la ei acasă, și-așa mai departe. Acum mă simțeam iar în apele mele. Avea dreptate în privința șobolanilor. Una-două, vedeai câte unul scoțându-și botișorul dintr-o gaură din colțul încăperii. Femeia zicea că trebuie să aibă totdeauna ceva la îndemână, ca să azvârle după ei când era singură, altminteri nu-i dădeau pace. Îmi arătă o vergea de plumb răsucită într-un nod și-mi spuse că de obicei țintea bine cu ea, dar își scrântise brațul cu o zi-două mai înainte și nu știa dacă acum o să mai poată ținti bine. Așteptă totuși un prilej și zvârr! aruncă vergeaua după un șobolan, dar nu-l nimeri și scoase un țipăt, așa de tare o durea brațul. Apoi mă rugă să încerc eu data viitoare. Se-nțelege că voiam s-o șterg înainte de a se întoarce bărbat-su, dar n-avea rost să mă dau în vileag. Am pus mâna pe vergea și-am azvârlit-o în cel dintâi șobolan care și-a arătat botișorul. De-ar fi stat locului, ar fi fost vai de capul lui. Femeia mi-a zis c-a fost o lovitură strașnică și că, după părerea ei, pe-al doilea am să-l nimeresc în plin. S-a sculat și s-a dus după vergeaua de plumb, pe care-a adus-o înapoi, împreună cu o jurubiță de ață. Mă rugă apoi s-o ajut să desfășoare ața. Am întins amândouă brațele și ea mi-a înfășurat jurubița pe mâini, urmând să sporovăiască despre treburile ei și ale lui bărbat-su. Deodată însă se opri și-mi strigă:
— Ia seama la șobolani! Mai bine ține vergeaua pe genunchi, s-o ai la îndemână.
Și în aceeași clipă îmi aruncă vergeaua în poală. Am strâns genunchii, în vreme ce ea da înainte cu vorba. Dar după un minut, îmi luă jurubița și mă privi drept în ochi, fără răutate:
— Haide, spune-mi care ți-e numele adevărat?
— Ce-e, ce-e-ați spus, mătușico?
— Care-i numele tău adevărat? Bill, Tom sau Bob? Ia zi?
Cred că tremuram ca frunza în vânt și zău dacă știam ce să fac.
— Mătușico — am îngăimat eu în cele din urmă —, vă rog să nu vă bateți joc de o biată fetiță. Dacă vă stânjenesc, am să…
— Nu, n-ai să… Stai jos și rămâi unde ești. N-am să-ți fac niciun rău și nici n-am să spun nimănui. Dar dezvăluie-mi taina, cu toată încrederea. Am s-o păstrez și, mai mult decât atât, am să te-ajut. Și bărbatu-meu la fel, dacă vrei. Ce mai încolo-ncoace, ești un ucenic fugar, nu-i așa? Nu face nimic… Nu-i nicio grozăvie. Se vede că stăpânii s-au purtat rău cu tine și te-ai hotărât să-ți iei tălpășița. Dumnezeu să te aibă în pază, copile, n-am să te dau în vileag. Hai, povestește-mi tot, fii băiat cuminte.
I-am spus atunci că-mi dau seama că n-are niciun rost să mai mint, așa că o să-i mărturisesc tot, numai să se țină de cuvânt. Și-am început să-i povestesc că părinții mei au murit și că legea m-a dat ucenic pe mâna unui bătrân rău, stăpânul unei ferme așezate la vreo treizeci de mile depărtare de fluviu, și că bătrânul ăsta s-a purtat așa de rău cu mine, că n-am mai putut îndura și, într-o bună zi, când plecase de-acasă pe vreo două zile, am prins prilejul, am furat niște haine vechi de-ale fiică-și și-am fugit. Am străbătut treizeci de mile în trei nopți, fiindcă umblam numai noaptea, iar ziua stăteam ascuns și dormeam. Pâinea și carnea pe care le luasem de-acasă într-o bocceluță mi-au ajuns pentru tot drumul.
— Nădăjduiesc — am încheiat eu — că unchiu-meu Abner Moore o să aibă grijă de mine, de-aia am venit aici, în Goshen.
— Goshen, ai zis, copile? Păi ăsta nu-i Goshen, ci St. Petersburg. Goshen e cu vreo zece mile mai sus. Cin’ ți-a zis că-i Goshen?
— Un om pe care l-am întâlnit azi de dimineață, în zori, tocmai când intram în pădure, ca să dorm oleacă. Mi-a spus că la răscruce trebuie s-o iau la dreapta și după vreo cinci mile am s-ajung la Goshen.
— Se vede c-o fi fost beat. Ți-a spus tocmai pe dos.
— E drept că parcă era beat, dar acum n-am ce-i face. Trebuie să plec. Ajung eu la Goshen până-n zori.
— Stai o clipă! Am să-ți pregătesc ceva de mâncare. Poate c-o să ai nevoie.
Îmi pregăti ceva de-ale gurii, apoi mă întrebă:
— Ia spune, când o vacă stă culcată, pe care parte se scoală? Răspunde repede, fără să te gândești. Care parte se ridică întâi?
— Partea dinapoi, mătușico.
— Dar la un cal?
— Partea dinainte.
— Pe care parte a copacului crește mușchiul?
— Pe partea dinspre miazănoapte.
— Dacă cincisprezece vaci pasc pe o măgură, câte din ele mănâncă cu capetele întoarse în aceeași parte?
— Toate cin’șpe, mătușico.
— Bine, văd că ai trăit într-adevăr la țară. Credeam că iar încerci să mă duci de nas. Și-acu’, cum te cheamă de-adevăratelea?
— George Peters, mătușico.
— Bine, vezi de-l ține minte, George. Ai fi în stare să-l uiți și să-mi zici la plecare că te cheamă Elexander, ca p-ormă să-mi spui, ca să scapi, că de fapt te cheamă George Elexander. Vezi, nu te apropia de femei în rochia asta veche de stambă. Doar bărbații te-ar putea lua drept fetiță, dar nu prea semeni, să știi. Măi băiatule, când vrei să pui ața în ac, nu veni cu acul până-n dreptul firului, ci ține acul țeapăn și caută să vâri ața în gaură. Așa obișnuiesc femeile, numai bărbații fac pe dos. Încă ceva: când azvârli într-un șobolan sau în mai știu eu ce, ridică-te în vârful picioarelor, du-ți mâna deasupra capului cât poți mai stângaci și aruncă alături cu vreo șase-șapte picioare. Azvârle cu brațul țeapăn, din umăr, de parc-ai avea acolo un pivot pe care s-ar roti brațul. Așa fac fetele, nu ca băieții, care aruncă din încheietura mâinii și din cot, ținându-și brațul într-o parte. Și, ține minte, când o fată încearcă să prindă ceva în poală, desface genunchii, nu-i strânge, cum i-ai strâns tu când ai prins vergeaua de plumb. Te-am mirosit că ești băiat în clipa când am văzut cum pui ața în ac. Tot ce-am născocit după aia a fost doar ca să mă încredințez că nu greșesc. Și-acum, du-te la unchiu-tău, Sarah Mary Williams George Elexander Peters, iar dacă dai de bucluc pe drum, trimite vorbă doamnei Judith Loftus, adică mie, și-o să fac tot ce pot ca să te scap. Ia-o pe mal, e ăl mai bun drum; și a doua oară când ai s-o pornești razna, ia-ți ghete și ciorapi. Drumul e plin de pietre și tare mă tem c-ai s-ajungi la Goshen cu picioarele harcea-parcea.
Am mers pe mal vreo cincizeci de yarzi, apoi m-am întors pe propriile urme și m-am furișat până la locul unde lăsasem luntrea, ceva mai jos de căsuță. Am sărit în luntre și-am luat-o repede din loc. Am vâslit la deal, până am ajuns în dreptul capului insulei, apoi am pornit spre ea. Mi-am scos bonețica — acum nu mai aveam nevoie de obloane. Cam pe la jumătatea drumului, am auzit bătăile ornicului din târg și m-am oprit să le-ascult: sunetul venea stins peste apă, dar limpede, unsprezece bătăi. Când am ajuns la capul insulei, n-am stat să mă odihnesc, cu toate că-mi ieșise sufletul, ci am luat-o repede prin pădure, până la locul unde făcusem popas prima oară. Cum am ajuns acolo, am aprins focul pe-o moviliță înaltă și uscată.
Apoi m-am întors la luntre și-am vâslit din răsputeri spre locul nostru, cu o milă și jumătate mai la vale. Am sărit din luntre și-am luat-o la goană printre copaci, suind dealul până la peșteră. Jim dormea buștean, lungit pe jos.
— Scoală repede, Jim! i-am strigat, zgâlțâindu-l. N-avem nicio clipă de pierdut. Sunt pe urmele noastre!
Jim nu m-a întrebat nimic, o vorbă n-a scos, dar după felul în care a muncit în jumătatea de ceas care-a urmat, mi-am dat seama cât era de speriat. Într-o jumătate de oră tot avutul nostru era pe plută și pluta sta gata s-o pornească din ascunzătoarea ei de sub sălcii. Înainte de toate am stins focul în peșteră și după aceea n-am mai arătat nicio lumânare afară. M-am dus cu luntrea ceva mai încolo de mal și-am privit. Dar chiar de-ar fi fost prin preajmă vreo barcă, tot n-aș fi putut s-o zăresc, căci nu prea vezi mare lucru la lumina stelelor. Am urnit pluta și-am pornit la vale, pe întuneric, dincolo de piciorul insulei, fără să scoatem o vorbă, într-o tăcere deplină.