O vizită de seară. — Ferma din Arkansaw. — Decorațiuni interioare. — Stephen Dowling Bots. — Revărsări poetice.
După vreo jumătate de minut, de la o fereastră, cineva spuse fără să-și scoată capul:
— Ajunge, băieți! Care-i acolo?
— Eu.
— Care eu?
— George Jackson, dom’le.
— Ce poftești?
— Nimic, dom’le, nu vreau decât să-mi văd de drum, dar nu mă lasă câinii.
— De ce dai târcoale casei, noaptea, la ora asta, ai?
— Nu dădeam târcoale, dom’le, am căzut de pe puntea vaporului.
— Nu zău, ai căzut? Ia faceți puțină lumină, să-l văd la față! Cum ziceai că te cheamă?
— George Jackson, dom’le. Sunt un băiețaș, nu vedeți?
— Ascultă, dacă spui adevărul, n-are de ce să-ți fie teamă, n-o să-ți facă nimeni rău. Dar nu încerca să te miști, stai acolo unde ești. Hei, ia sculați-i pe Bob și pe Tom și aduceți flintele! George Jackson, nu mai e nimeni cu tine?
— Nu, dom’le, nu-i nimeni.
Am auzit forfotă prin casă și-am zărit o lumină. Omul de la fereastră răcni:
— Betsy, neroadă bătrână ce ești, cară-te cu lumânarea aia! Ai căpiat? Pune-o pe podea, în dosul ușii. Bob și Tom, dacă sunteți gata, luați-vă locurile.
— Suntem gata.
— Ia zi, George Jackson, îi cunoști pe Shepherdsoni?
— Nu, dom’le, în viața mea n-am auzit de ei.
— Poate că-i așa cum spui, dar s-ar putea să și minți. Sunteți gata? Ia fă-te-ncoa’, George Jackson! Bagă de seamă, nu alerga, vino încet de tot! Dacă e careva cu tine, să stea unde e; dacă se-arată, îl curățăm. Hai, vino! Nu te grăbi, împinge ușa puțin, atât cât să te strecori înăuntru, asculți?
N-am alergat. Să fi vrut și n-aș fi fost în stare. Făceam câte un pas și mă opream. Nu auzeam niciun zgomot, doar mi se părea că-mi aud inima. Câinii tăceau ca și oamenii, dar se țineau scai de mine. Când am ajuns la cele trei trepte de lemn ale pragului, am auzit cum cineva deschide ușa cu cheia, apoi trage zăvorul și drugul de fier. Am pus mâna pe ușă și am împins-o încetișor… încetișor, până când cineva îmi spuse:
— Ajunge, vâră-ți capul înăuntru.
L-am ascultat, cu toate că mă temeam că mi-l taie.
Pe podea era o lumânare. Vreun sfert de minut m-am uitat la ei și ei la mine: erau trei găligani, cu flintele îndreptate asupră-mi, de mi se tăiase răsuflarea. Cel mai în vârstă dintre ei, unul cu părul cărunt, să tot fi avut vreo șaizeci de ani; ăilalți doi păreau de vreo treizeci de ani, ba chiar mai mult. Toți trei erau chipeși și bine legați. Mai era acolo și o femeie frumoasă, cu părul cărunt și, în spatele ei, două fete, dar pe astea nu le vedeam prea bine.
— Bine, e-n regulă. Intră! îmi porunci bătrânul.
Cum am intrat, bătrânul încuie ușa, trase zăvorul și drugul, apoi le spuse ălor doi tineri să se apropie cu flintele. Toți trei trecură într-o sală mare, cu dușumeaua acoperită cu un covor nou, țesut din fâșii de cârpe, și se adunară într-un colț, departe de ferestrele din față. (Pe de lături nu erau ferestre.) Ridicară lumânarea și, după ce mă cercetară cu luare-aminte, strigară într-un glas:
— Nu-i din neamul Shepherdsonilor, n-are nimic din Shepherdsoni în el.
Apoi bătrânul îmi zise că nădăjduiește că n-am să mă supăr dac-o să mă caute de arme; nu voia să-mi facă niciun rău, voia doar să se încredințeze. Nu-mi scotoci buzunarele, le pipăi doar pe dinafară și-mi spuse că e-n regulă. După aia, mă pofti să mă simt ca la mine acasă și să-i povestesc tot ce mi se întâmplase.
— Dar vai, Saul — îi tăie vorba bătrâna — bietul băiat e ud leoarcă! Te pomenești că i-o fi și foame?
— Ai dreptate, Rachel, uitasem.
Bătrâna chemă atunci o negresă:
— Betsy, du-te și adu-i repede ceva de mâncare, sărmanul de el! Hei, fetelor, una din voi să se ducă să-l trezească pe Buck să-i spună… a! uite-l că vine. Buck, ia-l pe băiețașul ăsta străin, ajută-l să-și scoată hainele ude și dă-i niște haine de-ale tale, uscate.
Buck părea cam de vârsta mea, vreo treisprezece-paisprezece ani, măcar că era ceva mai voinic ca mine. N-avea pe el decât o cămașă și părul îi era tare ciufulit. Intră căscând și frecându-se la ochi cu o mână; cu cealaltă trăgea după el o flintă.
— Nu-i niciun Shepherdson pe-aici? întrebă el.
Îi răspunseră că se speriaseră degeaba.
— De-ar fi venit niscaiva, puneam eu mâna pe unul!
Toți începură să râdă.
— Da’ încet te mai miști, Buck! spuse Bob. Ar fi avut timp să ne scalpeze pe toți pân-acuma!
— Păi dacă n-a venit nimeni să-mi spună! Asta nu se face. Totdeauna sunt lăsat deoparte și n-am nicio șansă!
— Nu-i nimic, fiule — spuse bătrânul. Ai să ai destule prilejuri, la vremea ta, fii pe pace! Acum du-te și fă așa cum ți-a spus maică-ta!
Când am ajuns sus în camera lui, mi-a dat o cămașă de pânză groasă, o haină scurtă și niște nădragi de-ai lui. În vreme ce mă îmbrăcam, m-a întrebat cum mă cheamă, dar n-am apucat să-i răspund, că a și început să-mi povestească despre o gaiță și un iepuraș, pe care-i prinsese în pădure cu două zile în urmă. M-a întrebat apoi dacă știu unde se afla Moise când s-a stins lumânarea. I-am răspuns că nu știu. N-auzisem despre așa ceva pân-atunci.
— Dar ghici! stărui el.
— Cum o să ghicesc dacă n-am mai auzit niciodată despre asta?
— Da’ ce nu poți să ghicești? E ușor, mă!
— Care lumânare?
— Orice lumânare.
— Nu știu unde era Moise. Zi tu!
— Ei, un’ să fie? Era în întuneric. Asta-i tot!
— Dacă știai, atunci de ce m-ai mai întrebat?
— Ce dracu! Nu vezi că-i o ghicitoare? Ia zi, cât ai să stai aici? Să rămâi mereu la noi, auzi? Să vezi ce-o să petrecem! Școala-i închisă acum. Ai vreun câine? Eu am unu’ care sare în apă și-ți aduce surcelele pe care le arunci. Ție-ți place să te piepteni duminica și să te dichisești? Mie, nu, dar mă silește maică-mea. La naiba cu nădragii ăștia vechi. Ar trebui să-i îmbrac, da’ e așa de cald, că nu prea am chef. Ești gata? În regulă. Haide, musiu!
Jos îmi pregătiseră turte reci de mălai, carne de vită sărată, tot rece, unt și lapte bătut — în viața mea n-am mâncat ceva mai bun. Buck, maică-sa și toți ceilalți — afară de negresă, care plecase, și de cele două fete — fumau niște pipe de păpușoi. Fumau și mă descoseau, iar eu înfulecam și le răspundeam. Fetele erau înfășurate în plăpumi, iar cosițele le cădeau până mai jos de umeri. Văzând eu că nu-mi dau pace cu întrebările lor, le-am spus următoarea poveste: Eu, taică-meu și toată familia trăiam la o mică fermă în fundul Arkansawului[18]. Într-o bună zi, soră-mea Mary-Ann fugi ca să se mărite cu unul și nu se mai auzi nimic despre ea. Bill porni s-o caute și nu se mai auzi nimic nici despre el, iar Tom și Mort muriră și rămăsei doar eu și cu taică-meu, care ajunsese ca o umbră din pricina atâtor necazuri. Când muri și el, am luat puținul care mai rămăsese — fiindcă ferma nu era a noastră — și-am plecat cu vaporul în sus pe fluviu, cu bilet de punte. Pe drum am căzut peste bord și așa am ajuns aici. După ce mi-au ascultat povestea, mi-au spus că pot rămâne la ei cât poftesc. Începuse să se lumineze de ziuă, așa că toată lumea se duse la culcare. Eu și Buck am dormit în același pat. Când m-am trezit dimineața, hop! îmi uitasem numele. M-am canonit vreun ceas să-mi aduc aminte, și când s-a trezit Buck, l-am întrebat:
— Știi să spui pe litere, Buck?
— Da — răspunse el.
— Pun rămășag că nu știi cum se scrie numele meu.
— Pun rămășag pe ce vrei că știu.
— Bine, să te vedem.
— G-e-o-r-g-e J-a-x-o-n, poftim!
— Bine, ai câștigat, dar zău nu te-aș fi crezut în stare! Nu-i un nume ușor, să-l spui buche cu buche, așa, dintr-o dată, fără să-l înveți.
Am scris numele pe o hârtiuță, în taină. Mă gândeam că s-ar putea ca data viitoare să mă pună careva să i-l spun și voiam să-l pot rosti pe nerăsuflate, ca și cum aș fi fost învățat cu el.
Era o familie tare simpatică și aveau și o casă pe cinste. Nu mai văzusem niciodată la țară o casă ca asta, atât de arătoasă și cu atâta „stil” în ea. Ușa de la intrare nu avea ivăr de fier sau unul de lemn cu curelușă de piele, ci o măciulie de aramă care se răsucea, cum au casele de la oraș. În salonaș nu era nici pomeneală de pat — și-n câte salonașe de la oraș nu găsești paturi! Într-un ungher se afla un cămin mare, cu vatra de cărămizi roșii, grozav de curate: le spălau cu apă și le frecau tot cu o cărămidă. Câteodată le spoiau cu o vopsea roșie de-i zicea brun de Spania, taman așa cum se obișnuiește și la oraș.
Căminul avea niște suporturi uriașe de aramă pentru bușteni, care puteau să țină un buștean întreg. Pe consolă, la mijloc, se afla o pendulă, pe sticla căreia era zugrăvit, în partea de jos, un oraș. Iar în mijloc avea un cerculeț în chip de soare, și vedeai cum în spatele lui se bălăbănește limba pendulei. Era o plăcere să-i asculți bătăile. Câteodată, după ce vreun ceasornicar ambulant venea s-o curețe și s-o dichisească, era în stare să sune de o sută cincizeci de ori în șir, până să obosească. Gazdele n-ar fi vândut-o pentru nimic în lume. De o parte și de alta a pendulei stătea câte un papagal mare, făcut parcă din tibișir și colorat de-ți lua ochii. Lângă unul din papagali era o pisică de faianță, iar lângă celălalt — un cățel, tot de faianță. Când îi apăsai, scoteau un țipăt, dar fără să deschidă botul și fără să-și schimbe înfățișarea. Țipetele ieșeau de undeva, de dedesubt. În spatele lor atârnau două evantaie făcute din aripi de curcan sălbatic. Pe o masă, în mijlocul încăperii, se vedea un paner frumos, de faianță, încărcat cu mere, portocale, piersici și struguri, mult mai roșii, mai galbene și mai arătoase ca alea adevărate. Nu erau adevărate, fiindcă ici-colo, pe unde se scorojiseră, se vedea creta albă din care erau făcute. Masa era așternută cu o mușama de toată frumusețea, colorată pe margini, în mijlocul căreia un vultur își desfășura aripile roș-albastre. Ziceau că o primiseră tocmai din Philadelphia. Mai erau și niște cărți, rânduite frumos în fiece colț al mesei. Una din ele era o biblie mare, de familie, plină cu poze. Alta era Calea pelerinului[19], o carte despre unul care-și părăsise familia, fără să spună cartea de ce. Din când în când, citeam și eu puțin din cartea asta. Era interesantă, dar cam greoaie.
O altă carte era Ofranda prieteniei[20] cu multe lucruri frumoase și poezele. Poezelele însă nu le citeam. Mai erau acolo și Discursurile lui Henry Clay[21] și Medicina de familie de doctorul Gunn[22], o carte în care puteai afla tot ce trebuie să faci la caz de boală sau moarte. De asemenea, o carte de imnuri — și multe altele. În jurul mesei erau înșirate scaune frumoase, cu șezutul împletit din fâșii de lemn, și trainice, nu din alea cu fundul lăsat sau spart, care seamănă cu niște coșuri vechi.
Pe pereți atârnau tablouri, mai ales poze de-ale lui Washington și La Fayette[23] și de-ale lui Mary din Highlands, scene de bătălii, și unul care se numea Semnarea Declarației de Independență[24]. Erau și unele de le ziceau „desene în creion”, pe care le făcuse cu mâna ei, pe când avea doar cincisprezece ani, una din fete, care murise. Se deosebeau de toate tablourile pe care le văzusem vreodată: erau mult mai negre ca alea obișnuite. Una înfățișa o femeie zveltă, îmbrăcată într-o rochie neagră, cu talia strânsă la subsuori și cu mânecile înfoiate ca niște verze. Purta o pălărie mare ca o lopată de cărbuni și un văl cernit: gleznele subțiri și albe i-erau înfășurate în panglicuțe negre, iar piciorușele i-erau încălțate în pantofiori de aceeași culoare, micuți și ascuțiți ca o daltă. Stătea gânditoare, cu cotul drept rezemat pe un mormânt, sub o salcie plângătoare, iar în mâna ailaltă, care-i atârna de-a lungul trupului, ținea o batistă albă și o gentuță. Dedesubtul picturii stătea scris: „Vai n-am să te mai văd oare niciodată?”
Altă poză înfățișa o fată tânără, cu părul pieptănat în sus și strâns într-un coc c-un pieptene înalt cât un spătar de scaun. Plângea într-o năframă și în cealaltă mână ținea o păsărică moartă, care zăcea pe spate, cu gheruțele-n aer. Dedesubt scria: „Vai, n-am să mai aud niciodată dulcele-ți ciripit!”
Mai era o poză, în care o domnișoară cu obrajii șiroind de lacrimi stătea la fereastră, cu ochii la lună. Într-o mână ținea o scrisoare desfăcută, pecetluită într-un colț cu ceară neagră. Își apăsa pe buze un medalion legat de un lănțișor. Dedesubt scria: „Și te-ai dus? Da, vai, te-ai dus!”
Pozele erau, cred, frumoase, dar eu nu prea mă dădeam în vânt după ele — mă apucau pandaliile când le priveam, mai ales când nu eram în apele mele. Toată lumea era mâhnită că fata murise, fiindcă pusese la cale o mulțime de alte poze de-astea și se putea vedea — din câte făcuse — ce geniu pierduseră. Dar judecând după gusturile ei, socot că se simțea mai bine în cimitir.
Când căzuse la pat, fata tocmai lucra la cel mai măreț tablou al ei — așa ziceau rudele; cică în rugăciunile ei cerea zi și noapte să-i fie dat să trăiască până ce-o să-l termine. Dar n-a avut noroc. Tabloul înfățișa o fată tânără, îmbrăcată într-o rochie lungă și albă, stând pe parmalâcul unui pod, gata-gata să sară jos, cu părul despletit pe umeri, cu lacrimi pe obraji și cu ochii la lună. Două brațe i se încrucișau pe piept, două brațe erau întinse înainte și alte două se înălțau spre lună: voise, pasămite, să vadă care pereche de brațe se potrivește mai bine, și-apoi să le șteargă pe celelalte, dar, cum spuneam, murise înainte de a se hotărî și acum tabloul atârna deasupra patului ei așa cum era, și la fiecare aniversare a nașterii fetei, familia îl împodobea cu flori. De obicei însă, era ascuns după o perdeluță. Duduia din tablou avea un chip destul de plăcut, numai că, după părerea mea, din pricina atâtor brațe, prea semăna c-un păianjen.
Fata asta avusese și-un album pe când era în viață; lipea în albumul ăsta ferpare și anunțuri despre accidente și cazuri de suferință îndurată cu răbdare, luate din „Observatorul presbiterian”. După ele obișnuia apoi să scrie poezele, din capul ei. Poezelele erau grozave. Iată ce scria, de pildă, despre un băiat, pe nume Stephen Dowling Bots, care căzuse într-un puț și se înecase:
Odă lui Stephen Dowling Bots, răposat
Și Stephen oare-a zăcut,
Și Stephen a murit?
Și jalea-n juru-i a crescut,
Și lumea l-a bocit?
Nu! Asta nu-i fu soarta lui,
Lui Stephen Dowling Bots;
Deși se strânse jalea-n jur,
Nu boala-l trecu-n morți.
Nu-l chinui tusea măgărească,
Nici trist pojarul înflorit;
Sfânt numele să i-l știrbească
Lui Stephen Dowling Bots, n-au izbutit.
Nici dor respins nu-i doborî
Capul cu cârlionți;
Nici burta nu îl omorî,
Pe Stephen Dowling Bots.
O, nu! Cu ochii-n lacrimi stați
Să spun cum s-a sfârșit:
Din lumea rece-a și zburat,
Când într-un puț s-a prăbușit.
L-au scos și l-au golit atunci;
Dar prea târziu veneau;
Sus, duhul plecase la joacă,
Unde cei buni și mari stăteau.
Dacă Emmeline Grangerford ticluia asemenea poezele înainte de a împlini paisprezece ani, ne putem închipui ce-ar fi ajuns ea să scrie cu timpul. Buck zicea că soră-sa era în stare să-ți trântească o poezie cât ai bate din palme. Nici nu stătea să se gândească. Scria un stih și dacă nu-i putea găsi rima, îl ștergea și punea la repezeală altul în loc, apoi îi da-nainte. N-avea subiecte preferate. Putea scrie despre orice-i cereai, numai trist să fie. De câte ori murea vreun bărbat, vreo femeie sau vreun copilaș, ea și venea cu „omagiul” ei, înainte de a li se fi răcit trupul. Așa le botezase ea, „omagii”. Vecinii aveau o vorbă: cică întâi venea doctorul, după aia Emmeline și la urmă dricarul, care nu se arăta niciodată înaintea ei. O singură dată s-a întâmplat să vină dricarul înaintea ei, într-o zi când Emmeline zăbovise prea mult căutând o rimă la numele răposatului, un anume Whistler. După această întâmplare, Emmeline n-a mai fost aceeași. Nu s-a plâns niciodată, dar s-a stins încet și mult n-a mai trăit.
Sărăcuța de ea! De câte ori nu m-am urcat în odăița ei, ca să citesc din albumul ăl vechi, când pozele ei mă scoteau din sărite și mi-era necaz pe ea.
Mi-era drag de toată familia — de morți și de vii deopotrivă — și n-aș fi vrut să ne despartă nimic. Biata Emmeline, cât fusese în viață, scrisese poezii despre toți morții și nu mi se părea drept ca acum, când murise, să nu se găsească nimeni să-i facă și ei o poezea. Am încercat să storc din mine un vers-două, dar din păcate n-a ieșit nimic.
Odaia Emmelinei era păstrată într-o curățenie desăvârșită, cu toate lucrurile rânduite așa cum îi plăcea ei să le aibă când trăia. Nu dormea nimeni acolo. Bătrâna se îngrijea ea însăși de odaie, deși avea o mulțime de servitori negri. Se ducea deseori acolo, de obicei ca să coasă și să citească din biblie.
Jos, în salonaș, ferestrele erau acoperite cu niște perdele grozave: albe, cu picturi pe ele, înfățișând castele îmbrăcate în iederă de sus până jos, precum și cirezi de vite duse la adăpat. Mai era acolo și un mic pian de pe vremuri, în care cred că vârâseră niște tingiri. Ce putea fi mai frumos decât să le auzi pe cele două fete cântând din gură Ultima legătură s-a rupt și din pian Bătălia de la Praga?! Pereții tuturor încăperilor erau tencuiți. Mai în fiece odaie se aflau covoare, iar casa era văruită frumos pe dinafară.
Era o clădire cu două aripi, despărțite printr-un spațiu larg și deschis, pardosit și acoperit. Uneori, la prânz, se punea masa acolo — era un loc răcoros și plăcut. Nici că se putea mai bine. Și mâncarea era strașnică. Unde mai pui că se serveau niște porții!