Huck pierde pluta. — În ceață. — Huck găsește pluta. — Gunoaie.
Ne făceam socoteala că ne-ar mai trebui vreo trei nopți ca s-ajungem la Cairo[15], la capătul Illinoisului, acolo unde râul Ohio se varsă în Mississippi. Taman acolo voiam noi s-ajungem. Ne gândeam să vindem pluta și să pornim pe Ohio în sus cu vaporul, până în statele libere[16], unde-am fi scăpat în sfârșit de griji.
În a doua noapte s-a lăsat ceață. Ne-am hotărât să facem popas pe-o insuliță, fiindcă n-avea niciun rost să plutim prin ceață. Dar când m-am dus cu barca să caut vreun trunchi de care să leg frânghia, am văzut că pe insuliță nu-s decât niște copăcei. Am petrecut frânghia în jurul unuia care creștea chiar la marginea malului râpos, dar pluta, mânată de curent, veni așa de repede, că smulse copăcelul cu rădăcini cu tot și lunecă la vale. Ceața se făcea tot mai deasă și m-a cuprins o sfârșeală și-o spaimă, c-am rămas încremenit vreo jumătate de minut. Iar când m-am uitat, pluta nu mai era. Nu se vedea nimic de la vreo douăzeci de yarzi încolo. Am sărit în barcă, m-am repezit la pupa și am pus mâna pe vâslă, încercând s-o urnesc. Dar nu se urnea. În grabă, uitasem s-o dezleg. M-am ridicat s-o dezleg, dar așa de tare îmi tremurau mâinile, că nu puteam face mai nimic cu ele.
Când am izbutit să urnesc barca din loc, am luat-o repede la vale, de-a lungul insuliței. Pe lângă mal, a mers cum a mers, dar insulița n-avea nici șaizeci de yarzi lungime, și când am trecut de ea, m-am pomenit într-o ceață albă și deasă, de n-am mai știut încotro mă îndrept. M-am gândit că n-are niciun rost să vâslesc. La sigur c-aș nimeri în mal, în vreo insuliță sau în altceva. Mai bine aștept și las barca să lunece la vale, cu toate că-i tare greu să stai cu brațele încrucișate pe-o vreme ca asta. Din când în când hăuleam și ciuleam urechile. De undeva, de departe, am auzit deodată un fel de chiot și mi-a venit iar inima la loc. Am pornit repede spre partea de unde venise chiotul, cu urechea la pândă. Când l-am auzit răsunând a doua oară, mi-am dat seama că nu mergeam într-acolo, ci mai la dreapta. Când l-am auzit a treia oară, mă aflam la stânga. Nu mă apropiam de fel, fiindcă eu o luam când încoace, când încolo, iar el mergea tot drept înainte. Bine-ar fi fost să-i dea prin gând tontului ăluia să bată mereu darabana într-o tingire, da’ ți-ai găsit să-i treacă lui prin cap așa ceva! Tăcerile dintre chiote mă zăpăceau. Dar n-aveam încotro, îi dădeam înainte cu sârg. Nu trecu mult și auzii chiotul în spatele meu. Mă zăpăcisem de tot. Nu striga Jim, ci altcineva; sau te pomenești că se răsucise barca.
Am lăsat vâsla. Chiotul se auzi din nou, tot în spatele meu, dar într-alt loc. Își schimba mereu locul, iar eu îi răspundeam de fiece dată. Când l-am auzit iar în fața mea, am priceput că curentul întorsese prova bărcii în josul râului și că eram pe drumul cel bun, dacă striga Jim și nu vreun alt plutaș. Niciodată n-am fost în stare să deslușesc glasul cuiva care strigă în ceață, fiindcă pe o ceață ca asta nu poți să te-ncrezi nici ochilor, nici urechilor.
Chiotele nu mai conteneau. Peste câteva clipe m-am pomenit sub un mal râpos, acoperit cu copaci înalți și fumurii ca niște năluci. Curentul mă azvârli spre stânga, printre o sumedenie de cioturi înfipte în apă, pe lângă care curentul se repezea cu un vuiet grozav.
Într-o clipită se făcu din nou liniște, iar ceața alburie mi se păru și mai deasă. Stăteam nemișcat și ascultam cum îmi zvâcnea inima. Zău că bătea de o sută de ori pân’ să răsuflu o dată.
Atunci m-am lăsat păgubaș. Știam ce se întâmplase. Malul ăla râpos era al unui ostrov și Jim trecuse în partea cealaltă. Nu era o insuliță de nisip pe lângă care să treci în zece minute. Era ditamai insula, cu o pădure deasă pe ea. Să tot fi avut o lungime de cinci-șase mile și o lățime de peste-o jumătate de milă.
Am stat nemișcat vreun sfert de ceas, cu urechile ciulite. Barca, firește, plutea cu patru-cinci mile pe oră, dar într-o ocazie ca asta nici nu-ți dai seama că te duce. Nu, simți că zaci nemișcat pe apă, iar când vreun flecușteț de răgălie lunecă pe lângă tine, nu te gândești că tu treci așa de iute, ci-ți zici, cu răsuflarea tăiată: „Doamne! Da’ iute mai fuge ciotul ăsta!” Dacă credeți cumva că nu-i groaznic de urât să rătăcești singur pe-o noapte ca asta prin ceață, vă sfătuiesc să încercați și voi o dată, și-o să vedeți ce-nseamnă.
Am tot hăulit eu, preț de vreo jumătate de ceas și până la urmă am auzit un răspuns, de departe. Am încercat să mă-ndrept într-acolo, dar degeaba! Atunci mi-am dat seama că nimerisem într-un cuib de insulițe: de o parte și de alta se zărea, tulbure, câte-un crâmpei; pe-alocurea nu era între ele decât un braț îngust de apă. Chiar când nu le vedeam, știam că-s acolo după clocotul apei care izbea în vreascurile și-n ierburile uscate ce atârnau pe maluri. Urmăream năuc sunetele pe care le auzeam între aceste maluri, dar m-am lăsat repede păgubaș; era mai rău decât să alergi după un foc rătăcitor. N-am mai pomenit sunet să se fâțâie așa, dintr-un loc în altul, cu atâta repeziciune.
De vreo patru-cinci ori a trebuit să mă depărtez de mal în grabă, ca să nu dau cu barca în insule și să le scot din râu. Îmi ziceam că și pluta trebuie să se împotmolească în mal din când în când, altminteri s-ar fi depărtat prea mult ca să mai pot auzi strigătele, fiindcă pluta mergea ceva mai iute ca barca mea.
În sfârșit, mi s-a părut că sunt iar în larg, dar n-am mai auzit niciun chiot, de nicăieri. Îmi închipuiam că Jim s-o fi ciocnit de vreun ciot și s-o fi dus pe copcă. Mort de oboseală, m-am lungit în barcă, hotărât să nu mă mai zbucium atâta. Firește, nu voiam să adorm, dar eram atât de ostenit, că nu m-am putut împotrivi somnului. „Am să dorm iepurește, numai puțin” — mi-am zis. Cred însă că a fost un somn în toată legea, deoarece când m-am trezit, deasupra mea străluceau stelele, ceața se risipise și barca intra, cu pupa înainte, într-un cot mare al fluviului. La început n-am știut unde mă aflu. Credeam că visez. Când mi-am adus aminte de cele întâmplate, mi s-a părut că trecuse o săptămână de atunci. În locul acela, fluviul era grozav de larg și amândouă malurile erau acoperite de păduri înalte și dese. La lumina stelelor păreau ca niște ziduri. Privind departe, în josul fluviului, am zărit un punct negru plutind pe apă. Am pornit într-acolo. Când să mă apropii, văd însă că nu erau decât doi bușteni legați laolaltă. Am zărit apoi alt punct și m-am luat după el; apoi altul; de data asta nimerisem bine. Era pluta. Când m-am apropiat de ea, l-am zărit și pe Jim: dormea cu capul între genunchi și cu brațul drept atârnat peste vâsla de cârmuit. Ailaltă vâslă era fărâmată, iar pluta era plină de frunze și crengi amestecate cu mâl. Părea să fi trecut prin încercări grele.
Am legat barca și m-am lungit pe plută, drept sub nasul lui Jim. Apoi am început să casc și să-mi întind brațele spre el, spunând:
— Hei, Jim, da’ ce, am adormit? De ce nu m-ai trezit?
— Doamne, Dumnezeule! Tu ești, Huck? Nu ești mort? Nu te-ai înecat? Te-ai întors? Prea e frumos ca să fie adevărat, puișorule! Lasă-mă să te văd, copile, lasă-mă să te pipăi. Nu, nu ești mort! Te-ai întors viu și teafăr, același Huck… același… Domnu’ fie lăudat!
— Ce-i cu tine, Jim, ai băut?
— Băut? Care băut? Crezi c-am avut cum să beau?
— Atunci de ce vorbești în dodii?
— Cum adică, vorbesc în dodii?!
— Păi, de ce zici că m-am întors și mai știu eu ce, de parc-aș fi fost plecat?
— Huck, Huck Finn, uită-te în ochii mei, uită-te în ochii mei! N-ai fost tu plecat?
— Eu, plecat?! Ce tot îndrugi acolo? N-am fost plecat nicăieri. Unde să mă fi dus?
— Ascultă, șefu’, aici nu-i lucru curat! Eu sunt eu, ori cine sunt? Sunt aici, ori unde sunt? Asta vreau să știu!
— E limpede că ești aici, Jim, dar cred că ești un bătrân nătărău cu capul încurcat.
— Eu, nătărău? Bine, ia răspunde-mi mie: e adevărat că ai plecat cu frânghia-n barcă să legi pluta de insuliță?
— Da’ de unde! Ce insuliță? N-am văzut nicio insuliță.
— N-ai văzut nicio insuliță? Da’, ia spune, nu s-a smuls frânghia și n-a pornit pluta la vale, pe apă, lăsându-te pe tine cu barca în ceață?
— Care ceață?
— Ceață, ceața aia care-a stat toată noaptea. Și n-ai strigat tu, și n-am strigat eu, pân-am rătăcit amândoi printre insulițe și unu’ s-a pierdut, iar celălalt tot ca pierdut era, fiindcă nu știa pe unde-i? Și nu m-am ciocnit eu de-atâtea insulițe, de era să mă-nec și să mă prăpădesc? Răspunde-mi, Huck, adevărat sau nu?
— Asta-i prea de tot, Jim! Află că n-am văzut nici ceață, nici insulițe, nici primejdii, nimic din toate astea. Am stat toată noaptea aici cu tine și am pălăvrăgit pân-acu’ vreo zece minute, când ai adormit… și cred că și eu am ațipit. N-ai avut vreme să te-mbeți, așa că se vede c-ai visat.
— Cum puteam eu să visez atâtea lucruri numa’ în zece minute?
— La naiba! Totuși ai visat, fiindcă nimic din toate astea nu s-a întâmplat aievea.
— Dar, Huck, știu bine că…
— Poți să știi până poimarți. Sunt sigur c-ai visat, fiindcă nu m-am mișcat de aici.
Jim rămase tăcut vreo cinci minute, muncit de gânduri, apoi spuse:
— Bine, fie, să zicem c-am visat, Huck. Dar să mă ia naiba dacă ăsta n-a fost ăl mai grozav vis de care am avut vreodată parte! N-am mai visat niciodată un vis care să mă obosească atâta!
— E și firesc, se-ntâmplă ca visele să fie uneori obositoare. Dar ăsta n-a fost vis obișnuit. Povestește-mi-l, Jim!
Jim se puse pe lucru și-mi povesti totul de-a fir-a-păr, întocmai cum se întâmplase, mai înflorindu-le pe ici pe colo.
Apoi îmi spuse că-i musai să „tălmăcească” visul, fiindcă, de bună seamă, era un semn pentru noi. Zicea că cea dintâi insuliță era un om care ne voia binele, dar curentul era un om care voia să ne îndepărteze de el. Chiotele erau semne care ne veneau din când în când și dacă nu căutam să le înțelegem numaidecât, ne-ar fi adus nenorocire, în loc să ne ferească de ea. Puzderia aceea de insulițe însemna necazurile ce ne așteptau din partea unor oameni cârcotași și răi, dar dacă ne vedeam de treabă, nu le răspundeam și nu-i întărâtam, scăpam de ei și ieșeam din ceață, ajungând pe fluviul larg și limpede, adică în statele libere, unde nu ne mai așteptau niciun fel de necazuri.
Când mă întorsesem la plută, cerul era cam întunecat, dar acum se însenina iar.
— Pân-aici, tălmăcirea ta nu-i rea… Dar astea ce mai înseamnă, Jim?
Era vorba de frunzele și gunoaiele de pe plută și vâsla sfărâmată, care se vedeau bine acum, pe lumină.
Jim se uită la ele, apoi la mine și iar la ele. Gândul că visase pusese într-atâta stăpânire pe mintea lui, că nu putea să și-l mai scoată din cap, pentru a lăsa faptele să se așeze la locul lor, așa cum se petrecuseră. Când se dumeri, se uită în ochii mei și, fără să zâmbească, îmi spuse:
— Vrei să știi ce înseamnă? Uite că-ți spun: când n-am mai putut de oboseală după atâta trudă și după cât te-am strigat, am adormit cu inima aproape frântă, fiindcă te pierdusem; nici nu-mi mai păsa ce se-ntâmplă cu mine și cu pluta. Și când m-am trezit și te-am văzut iar aici, viu și teafăr, mi-au dat lacrimile și-aș fi căzut în genunchi să-ți sărut picioru’, de-atâta bucurie. Dar tu nu te gândeai decât cum să-l faci de râs pe bătrânu’ Jim cu o minciună! Ce-i acolo e gunoi; și gunoi sunt și oamenii care aruncă murdărie în capul prietenilor lor și-i fac de rușine.
Și spunând asta, se ridică, porni încet spre wigwam și intră înăuntru fără să mai scoată o vorbă. Dar era de ajuns. Mă făcuse să mă simt atât de rușinat, încât mai c-aș fi fost în stare să-i sărut picioarele, ca să-și ia vorba înapoi.
Mi-a trebuit vreun sfert de ceas până să-mi fac curaj să mă duc și să mă umilesc în fața unui negru. Dar am făcut-o și niciodată nu mi-a părut rău. De-atunci nu i-am mai jucat niciun renghi răutăcios și nu i l-aș fi jucat nici pe-ăsta, de-aș fi știut c-o să-și pună atâta la inimă.