La pescuit. — Comitetul de vigilență. — O fugă zdravănă. — Jim recomandă un doctor.
După micul dejun, simțindu-ne în formă, am trecut râul cu barca mea, la pescuit, luând cu noi și ceva de mâncare pentru la prânz. Am petrecut pe cinste și ne-am dus să vedem și pluta: era la locul ei, nevătămată. Ne-am întors acasă târziu, la vremea cinei și i-am găsit pe toți într-un hal fără hal. Nu mai știau pe ce lume se află. Cum am isprăvit masa, ne-au trimis la culcare, fără să ne spună ce se-ntâmplă și fără să pomenească de noua scrisoare. Dar nici nu era nevoie să ne spună, fiindcă noi știam despre scrisoare tot atât cât oricine. Ajunși pe la jumătatea scării, de îndată ce tușa Sally s-a întors cu spatele, ne-am strecurat până la dulapul din pivniță, am luat niscaiva merinde și le-am dus în odaia noastră. Apoi ne-am culcat.
Ne-am trezit noaptea, pe la unsprezece și jumătate. Tom își trase pe el rochia mătușii Sally, pe care o furase, și dădu să plece cu merindea.
— Unde-i untul? mă întrebă el deodată.
— Am pus un boț pe-o bucată de mălai.
— Păi, acolo l-ai și lăsat, că aici nu-i.
— Merge și fără el — i-am zis.
— Merge și cu el. Du-te-n pivniță și adu-l încoace. P-ormă coboară pe paratrăsnet. Pân-atunci eu mă duc să umplu cu paie hainele lui Jim, ca să semene cu mă-sa în travesti. Cum ajungi și tu acolo, încep să behăi ca o oaie, și-apoi o-ntindem.
Și ieși, iar eu mă dusei în pivniță. Boțul de unt, cât un pumn, era acolo unde-l lăsasem; am luat bucata de mălai cu untul pe ea, am stins lumânarea și-am urcat tiptil scările. Când am ajuns sus, deodată mi-a ieșit în față tușa Sally, ținând în mână o lumânare. Am vârât repede mălaiul în pălărie și mi-am îndesat-o pe cap. Tușa Sally mă luă la rost:
— Ai fost în pivniță?
— Mda.
— Ce-ai căutat acolo?
— Nimic.
— Nimic?
— Îhî!
— Atunci ce-ți veni să te duci acolo în puterea nopții?
— Nu știu.
— Nu știi? Ascultă, Tom, mie să nu-mi răspunzi în doi peri. Vreau să știu ce-ai căutat acolo?
— N-am căutat nimic, tușă Sally, să mă bată Dumnezeu dacă mint!
Nădăjduiam c-o să mă lase să plec, și poate că m-ar fi lăsat, dar după toate năzdrăvăniile petrecute în ultima vreme, ajunsese să nu mai aibă încredere în nimic. Tremura pentru orice fleac.
— Marș în salon — îmi porunci ea — și stai acolo până mă-ntorc. Iar ai făcut vreo boroboață; da’ aflu eu îndată și ne răfuim noi dup-aceea!
Când mă văzu că deschid ușa salonului și intru, porni mai departe. Dumnezeule! Ce de lume era în salon! Vreo cincisprezece fermieri și fiecare cu o flintă! M-a apucat amețeala și m-am prăbușit într-un jilț. Oamenii ședeau în jurul mesei și unii din ei vorbeau în șoaptă. Toți stăteau ca pe ace, tulburați, deși se sileau să nu pară. Știam eu ce-i în sufletul lor, după felul cum își scoteau și-și puneau mereu pălăriile, scărpinându-se-n creștet, schimbându-și locul și răsucindu-și câte un nasture. Nici eu nu prea eram liniștit, vă-nchipuiți, dar nu mi-aș fi scos pălăria pentru nimic în lume. Ardeam de nerăbdare să se-ntoarcă tușa Sally și să termine odată cu mine. N-avea decât să mă și scarmene, numai să mă lase să plec ca să-i pot spune lui Tom că de data asta am cam făcut-o fiartă și ne-am vârât într-un viespar afurisit de tot. Acum nu mai puteam pierde vremea cu fleacuri, trebuia s-o ștergem numaidecât cu Jim, înainte ca zurbagiii ăștia să-și piardă răbdarea și să ne sară-n spinare.
Tușa Sally se ivi în sfârșit și-ncepu să-mi pună tot felul de întrebări, la care răspundeam cam în bobote. Nu mai știam ce-i cu mine, fiindcă oamenii ăia erau acum atât de ațâțați, încât unii din ei voiau să-i găbjească numaidecât pe tâlhari, zicând că-i aproape de miezul nopții. Alții încercau să-i oprească, zicând că-i mai bine s-aștepte pân’ s-o auzi behăitul.
În vremea asta, tușa Sally mă descosea fără milă, iar eu tremuram ca varga și simțeam că mă sfârșesc de frică. Pe deasupra, îmi era din ce în ce mai cald și untul începuse să se topească și să mi se prelingă pe gât și pe după urechi.
În curând, unul din oameni spuse:
— Eu zic să intrăm noi întâi în colibă, chiar acum, și să punem mâna pe ei când vor veni.
Era să cad jos auzindu-l; o dâră de unt începu să-mi curgă pe frunte, iar tușa Sally, văzând-o, se făcu albă ca un cearceaf.
— Pentru numele lui Dumnezeu — strigă ea — ce se-ntâmplă cu băiatul ăsta? Să știi că i s-au aprins creierii… uite, i se topesc!
Toată lumea se repezi să privească, iar tușa Sally îmi smulse pălăria din cap. Bucata de mălai și rămășița de unt căzură, iar ea mă luă în brațe și mă strânse la piept spunându-mi:
— Vai, ce spaimă am tras! Ce bine îmi pare că nu-i decât atât! De la o vreme suntem așa de năpăstuiți, că mă aștept la orice, și când am văzut că-ți curge ceva pe frunte, credeam că te-am pierdut, puteam să jur că ți se topesc creierii, după culoare și după tot… Drăguțule, de ce nu mi-ai spus că pentru asta te-ai dus în pivniță, nu m-aș fi sinchisit! Acu’ șterge-o la culcare și să nu te mai văd până mâine dimineață!
Într-o clipă am fost sus și într-alta am coborât pe paratrăsnet și-am alergat spre șopron pe întuneric. Eram așa de speriat, că-mi pierise graiul. Până la urmă, tot am izbutit să-i spun lui Tom că trebuie să dăm lovitura chiar acum, fără să mai pierdem o clipă, deoarece casa era plină de oameni înarmați cu flinte.
Ochii lui Tom străluciră:
— Zău?! Tii! E strașnic! Păi, Huck, dac-am lua-o de la început, pun rămășag c-ar veni și două sute de oameni! Ce-ar fi să amânăm nițel, până…
— Hai, iute, iute! i-am zis. Unde-i Jim?
— Lângă tine, colo, dacă-ntinzi brațul dai de el. E îmbrăcat și totul e gata. Acum o să ieșim și-o să dăm semnalul.
Tocmai atunci se auzi însă zgomot de pași, apropiindu-se de ușă. Cineva umbla la lacăt, iar altul spuse:
— V-am zis eu că-i prea devreme! Încă n-au sosit. Ușa-i încuiată. Câțiva dintre voi să rămână încuiați în colibă, ca să-i pândească pe întuneric și să-i omoare când or veni. Noi, ceilalți, ne risipim primprejur și stăm la pândă.
Dădură buzna în colibă, dar nu ne văzură, fiindcă era prea întuneric. Ne-am vârât repede sub pat și era cât pe ce să fim călcați în picioare, dar din fericire n-am pățit nimic. Odată ajunși sub pat, am zbughit-o prin tunel, fără niciun zgomot, întâi Jim, p-ormă eu și la urmă Tom, adică întocmai așa cum ne poruncise Tom. Când am ajuns în șopron, am auzit zgomot de pași foarte aproape, afară. Ne-am târât până la ușă, iar Tom ne făcu semn să ne oprim și-și lipi ochiul de-o crăpătură. Nu văzu nimic din pricina întunericului și ne șopti că de îndată ce o să audă pașii depărtându-se, o să ne facă semn să ieșim tot așa — Jim întâi, p-ormă eu și la urmă el. Își lipi urechea de crăpătură și ascultă. Pașii se tot învârteau pe-afară. În cele din urmă, ne făcu semn cu cotul. Am ieșit încet, aplecați, fără zgomot, ținându-ne răsuflarea, și ne-am strecurat spre gard în șir indian. Am ajuns cu bine la gard; eu și Jim ne și aflam dincolo, când Tom își agăță nădragii într-o așchie din șipca de sus a gardului. Auzind pași înapoia lui, se smuci cu putere. Așchia se frânse cu zgomot și de îndată ce Tom începu să alerge după noi, cineva strigă din urmă:
— Care ești? Răspunde sau trag!
Ce era să răspundem?! Ne-am luat picioarele la spinare și-am întins-o.
Se auzi năvală de pași și-apoi poc! poc! poc! gloanțele începură să ne șuiere pe lângă urechi.
— Uite-i — zbierau oamenii — au luat-o spre râu! După ei, băieți, dați drumul câinilor!
Se repeziră buluc pe urmele noastre. Îi auzeam bine, fiindcă purtau bocanci și zbierau, pe când noi n-aveam bocanci și tăceam chitic.
Ajunsesem pe drumul ce ducea spre moară. Când am văzut că oamenii erau cam prea aproape, ne-am ascuns într-un tufiș și i-am lăsat să treacă, apoi ne-am luat după ei. La început oamenii ținuseră închiși câinii, ca să nu-i alunge pe hoți, dar acum cineva le dăduse drumul. După hărmălaia pe care o făceau, ai fi zis că-s un milion de jigodii. Numai că erau câinii noștri! Ne-am oprit și i-am așteptat să vină. Câinii ne-au recunoscut și văzând că nu-i rost de nicio petrecere, ne-au spus bună seara și-au zbughit-o în direcția strigătelor. Am pornit-o și noi după ei, până aproape de moară, apoi am luat-o prin desiș spre locul unde-mi priponisem barca. Am sărit în ea și-am vâslit din răsputeri, dar fără zgomot, spre mijlocul apei. De-acolo am pornit ușurel spre ostrovul unde ascunsesem pluta. Acum strigătele și lătrăturile de pe mal se auzeau tot mai slab, stingându-se în depărtare.
Când, în sfârșit, am pus piciorul pe plută, i-am spus lui Jim:
— Mă Jim, acum ești iar liber și pun prinsoare că n-ai să mai fii niciodată sclav.
— Strașnică ispravă a fost, Huck! Strașnic gândită și strașnic făcută! Nimeni n-ar putea ticlui un plan mai încurcat și mai grozav ca ăsta.
Eram cu toții bucuroși din cale-afară, mai cu seamă Tom, fiindcă avea un glonț în pulpa piciorului.
Când am auzit asta, eu și Jim n-am mai fost așa de bucuroși. Îl durea rău de tot și-i curgea sânge. L-am întins în wigwam și am rupt o cămașă de-a ducelui ca să-l oblojim, dar Tom nu ne lăsă!
— Dă-mi mie cârpa, mă descurc și singur. Hai, nu vă opriți, nu mai pierdeți vremea aici, când evadarea merge așa de strașnic. Puneți mâna pe lopeți și dați-i drumul! Băieți, am lucrat în stil mare, zău așa! Să fi primit noi misiunea de a-l slobozi pe Ludovic al XVI-lea, în cartea vieții lui n-ar mai fi scris nimeni: „Fiu al Sfântului Ludovic, urcă-te-n cer!” Nu, nene, noi l-am fi trecut lesne și repede peste graniță! Hai, puneți mâna pe lopeți, dați-i zor!
Am stat și m-am gândit, sfătuindu-mă în șoaptă cu Jim:
— Ia spune, Jim, tu ce crezi?
— Uite cum văd eu lucrurile, Huck — îmi răspunse el. Dacă domnu’ Tom ar fi fost slobozit, și alt băiat ar fi fost împușcat, crezi că dom’ Tom ar fi zis: „N-avem vreme să căutăm doctor pentru rănit, grăbiți-vă să mă salvați pe mine”? Nu! Domnu’ Tom Sawyer n-ar fi vorbit așa. Atunci, de ce să vorbească Jim așa? Nu, dom’le, eu nu mă mișc de-aici fără doctor, nici dac-aș aștepta patruzeci de ani!
Știam eu că Jim e alb pe dinăuntru și nu m-au mirat deloc vorbele lui, ba chiar le așteptasem. I-am spus așadar lui Tom că mă duc să caut un doctor. A făcut gălăgie, dar eu și Jim nu ne-am lăsat. Apoi a încercat să se târască afară din wigwam, ca să dea singur drumul plutei, dar l-am oprit. Atunci începu să ne ocărască, dar tot degeaba.
Când văzu că-mi pregătesc barca, îmi spuse:
— Dacă ții cu tot dinadinsul să te duci, stai nițel să te-nvăț ce să faci. Când ajungi la doctor, încui ușa și-l legi la ochi, apoi îl pui să jure că n-o să sufle o vorbă. Îi strecori în mână o pungă cu galbeni și-l aduci pe întuneric la barcă, trecând prin ulițele cele mai lăturalnice, și p-ormă vii cu el încoace pe ocolite, strecurându-te printre ostroave. Nu uita să-l cauți prin buzunare și să-i iei tibișirul; nu i-l dai până nu te-ntorci cu el în sat. Altminteri, o să facă un semn pe plută ca s-o poată găsi mai târziu. Așa obișnuiesc toți.
I-am făgăduit c-o să-l ascult întocmai și-am plecat. Jim urma să stea ascuns în pădure din clipa când îl va vedea pe doctor și până la plecarea lui.