Un hoț de negri. — Ospitalitate sudistă. — O rugăciune cam lungă. — Catran și pene.
Am pornit spre târg cu căruța; cam la jumătatea drumului, zărind o altă căruță, m-am oprit și-am așteptat să se apropie.
— Oprește! strigai și căruța se opri. Era Tom Sawyer, firește! Văzându-mă, căscă gura ca un cufăr și, după ce înghiți de două-trei ori în sec, izbuti în cele din urmă să îngaime:
— Știi bine că nu ți-am făcut niciun rău, niciodată. De ce te-ai întors de pe lumea ailaltă și nu-mi dai pace?
— Nu m-am întors deloc, fiindcă nici nu m-am dus.
Când îmi auzi glasul, se liniști puțin, dar nu de tot.
— Nu-ți bate joc de mine, că nici eu nu mi-aș bate joc de tine să fiu în locul tău! Pe onoarea ta că nu ești strigoi?
— Pe onoarea mea că nu-s.
— Ei, atunci se schimbă chestia. Da’ tot nu pricep. Ascultă, n-ai fost deloc omorât?
— Nu, deloc, m-am prefăcut doar, ca să-i duc de nas. Vino-ncoace și pune mâna pe mine, dacă nu mă crezi.
Mă pipăi și se încredință numaidecât. Și se arătă atât de bucuros de revedere, că nu mai știa ce să facă. Voia să afle de îndată tot ce se-ntâmplase, cică era o aventură grozavă, misterioasă, care-l răscolea până-n adâncul sufletului.
— Ai răbdare — i-am zis — avem tot timpul.
Și spunându-i căruțașului său să aștepte, m-am dus cu Tom ceva mai încolo și i-am povestit în ce dandana mă băgasem.
— Ce crezi c-ar fi bine să facem? l-am întrebat.
Mă rugă să-l las să se gândească nițel în liniște.
Se gândi ce se gândi, apoi spuse:
— E-n regulă. Am găsit cheia. Ia-mi cufărul în căruța ta și zi că-i al tău. Te-ntorci iavaș-iavaș, așa ca s-ajungi acasă la ora potrivită, iar eu o să merg o bucată spre târg și o să pornesc din nou, ca s-ajung cu vreun sfert sau jumătate de ceas după tine. La-nceput, te prefaci că nu mă cunoști!
— Bine — zic eu — dar stai nițel. Mai e ceva, un lucru pe care nu-l știe nimeni în afară de mine. E vorba de un negru, pe care încerc să-l fur din robie, unul Jim, știi care, negrul domnișoarei Watson.
— Ce? Păi Jim e…
Se opri și căzu pe gânduri.
— Știu ce-o să spui. O să spui că-i o ticăloșie. Ei, și ce? Sunt un ticălos și-am să-l fur. Te rog să-ți ții gura și să nu mă pârăști. Ce zici, vrei?
— O să te-ajut să-l furi! răspunse el, cu ochii strălucitori.
Parcă mă izbise în moalele capului! Nu-mi venea să-mi cred urechilor și zău că în clipa aia Tom Sawyer a scăzut mult în ochii mei. Era ceva de necrezut: Tom Sawyer să fie un hoț de negri!
— Vezi-ți de treabă! Glumești!
— Nu glumesc deloc — spuse el.
— Bine. Glumă sau neglumă, dacă auzi de-un negru fugar, nu uita că nu știi nimic despre el și că nici eu nu știu nimic.
Apoi i-am luat cufărul, i l-am pus în căruța mea și am pornit înapoi, iar el spre târg, așa cum ne înțelesesem. Dar eram așa de bucuros și cu capul atât de plin de gânduri, încât am uitat că trebuie să merg încet. Am ajuns acasă mult mai repede decât s-ar fi cuvenit după un drum așa de lung. Bătrânul mă întâmpină în prag:
— Ia te uită! Cine-ar fi crezut că iapa asta e-n stare să alerge așa de repede! Bine-ar fi fost să cronometrez. Și nici n-a nădușit, dar deloc! Mare minunăție! Acu’ n-aș mai vinde-o nici pentru o sută de dolari, zău! Și eu care credeam că nu merită mai mult de cincisprezece!
Altceva n-a mai zis. Ce om de treabă era bătrânul, și-așa de nevinovat! Nu găseai altul ca el în toată lumea. Și nu-i de mirare, fiindcă nu era numai fermier, ci și predicator. Ridicase cu mâna lui și pe cheltuiala lui o bisericuță prăpădită din bârne, în spatele plantației. Era și școală, și biserică. Și nu lua niciun ban pentru predică, și tot atât făcea și predica. Prin Sud erau mulți fermieri-predicatori dintr-ăștia, care tot așa se purtau.
Peste vreo jumătate de ceas, căruța lui Tom se opri la pârleazul din față. Când o văzu, de la vreo cincizeci de yarzi, tușa Sally, care stătea la fereastră, strigă:
— Vine cineva! Cine-o fi? S-ar zice că-i un străin. Jimmy (ăsta era unul din copii) du-te și spune-i lui Lize să mai pună un tacâm!
Se repeziră cu toții spre ușa din față, fiindcă de! nu pică în fiecare an un străin prin locurile astea și când pică stârnește mai multă vâlvă decât febra galbenă. Tom sărise pârleazul și venea acum spre casă, iar căruța pornise înapoi spre târg. Noi toți ne strânsesem buluc la ușă și așteptam. Tom era îmbrăcat în straie de oraș și avea lucrul pe care-l prețuia cel mai mult: un public care să caște gura la el. În asemenea împrejurări, nu-i venea deloc greu să se poarte „cu stil”. Nu era el omul care să străbată curtea sfios ca un mielușel. Dimpotrivă, venea tacticos și țanțoș ca un berbec. Când ajunse în fața noastră, își scoase pălăria cu atâta grație, de parc-ar fi fost vorba de capacul unei cutii cu niște fluturași adormiți, pe care n-ar fi vrut să-i trezească.
— Dumneavoastră sunteți domnul Archibald Nichols? întrebă el.
— Nu, băiete — răspunse bătrânul — îmi pare rău, dar căruțașul te-a amăgit. Nichols locuiește cu vreo trei mile mai la vale. Dar poftim înăuntru.
Tom aruncă o privire peste umăr și spuse:
— Prea târziu, nici nu se mai vede!
— Da, da, s-a dus, fiule. Vino în casă și ia masa cu noi. După aia o să te ducem cu căruța până la ferma lui Nichols.
— Nu, nu vreau să vă fac atâta deranj. Am să merg pe jos, nu-mi pasă că-i departe.
— Nu te putem lăsa să pleci așa; pe la noi, în Sud, oamenii sunt primitori și nu vreau să călcăm obiceiul. Poftim înăuntru!
— Hai, vino — se amestecă în vorbă tușa Sally. Nu-i niciun fel de deranj pentru noi. Trebuie să rămâi. Trei mile e un drum tare lung, și-i plin de praf. Nu te putem lăsa să mergi pe jos pân-acolo. Și-apoi, cum te-am văzut venind, am și poruncit să mai pună un tacâm. Nu ne refuza; vino și simte-te ca la dumneata acasă!
Tom le mulțumi frumos și cu căldură și catadicsi să intre. Făcu apoi o plecăciune și spunându-le că-i din Hicksville (statul Ohio) și că-l cheamă William Thompson, urmă să toarne la povești despre Hicksville și despre locuitorii săi.
Auzindu-l, stăteam ca pe ace și mă întrebam cum naiba o să mă scoată din încurcătură cu aiurelile astea. Deodată însă, în timp ce vorbea, se aplecă spre mătușa Sally și o sărută drept pe gură. Apoi se așeză la loc și urmă să povestească, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Tușa Sally însă a sărit ca arsă și, ștergându-și gura cu dosul palmei, s-a burzuluit la el:
— Marțafoi obraznic ce ești!
— Mă mir de dumneavoastră, doamnă! spuse el, făcând pe jignitul.
— Te miri, ai, dar drept cine mă iei? îmi vine să te… Ascultă, ce-ți veni să mă săruți?
— N-a fost cu gând rău, doamnă — răspunse Tom cam spăsit. Vă rog să mă iertați. Credeam c-o să vă facă plăcere.
— Zurliule! izbucni ea, înșfăcând fusul și abia stăpânindu-se să nu-l pocnească cu el. Ce-ți veni să crezi una ca asta?
— Păi, știu și eu… De! … așa mi s-a spus…
— E nebun cin’ ți-a spus. N-am mai pomenit așa ceva. Cine ți-a spus?
— Păi, toată lumea. Toți mi-au zis așa, doamnă.
Tușa Sally clocotea de mânie. Ochii îi scăpărau și-și sucea degetele de parcă voia să-l zgârie.
— Care „toată lumea”? Zi repede cum îi cheamă, că de nu, are să fie un nătărău mai puțin pe lume!
Tom se ridică de pe scaun cu o mutră plouată și-i spuse, mototolindu-și în mâini pălăria:
— Îmi pare rău, și nu m-am așteptat la una ca asta. Așa mi s-a spus să fac. Toți mi-au spus: „Sărut-o, c-o să-i facă plăcere”. Așa mi-au spus. Dar îmi pare rău, doamnă, și pe-onoarea mea că altă dată n-o să vă mai sărut.
— Zău, știi că ești bine! Cred și eu că n-ai să mai îndrăznești!
— Da, doamnă, zău că n-am să vă mai sărut decât dac-o să mă rugați!
— Să te rog?! N-am mai pomenit obrăznicie ca asta, de când mama m-a făcut! Ai să fii Matusalemul nătărăilor de pe lume[41] până să te rog eu așa ceva pe tine sau pe alții de-o seamă cu tine!
— Doamnă, sunt de-a dreptul uluit! Nu mai pricep nimic. Ziceau c-o să vă facă plăcere și așa credeam și eu… dar…
Nu-și sfârși vorba și se uită în jur, ca și cum ar fi vrut să întâlnească o privire prietenoasă. Ochii i se opriră asupra bătrânului.
— Domnule, nu-i așa că și dumneavoastră credeați c-o să-i facă plăcere s-o sărut?
— Nu, nu, da’ de unde, eu… eu… nu credeam deloc…
Apoi se întoarse spre mine și-mi spuse:
— Tom, nici tu nu credeai că tușa Sally o să mă primească cu brațele deschise și-o să-mi zică: „Sid Sawyer…?”
— Dumnezeule! izbucni ea repezindu-se la el. Mă, derbedeu obraznic ce ești, nu ți-e rușine să-ți bați joc de oameni în felul ăsta?
Și dădu să-l îmbrățișeze, dar el o îndepărtă:
— Nu, mai întâi roagă-mă să te sărut.
Ea îl rugă fără să stea pe gânduri, apoi îl strânse-n brațe și-l sărută de o mie de ori. În cele din urmă, îl trecu bătrânului, care adună, cum s-ar zice, firimiturile.
— Doamne, ce surpriză! spuse ea după ce se mai răcori. Nu ne-așteptam deloc să vii și tu. Soră-mea nu-mi scrisese decât de Tom.
— Așa-i, trebuia să vină numai Tom — răspunse el — dar am rupt pielea de pe ea să mă lase și pe mine să plec și pân’ la urmă mi-a dat voie. Pe vapor, eu și Tom ne-am gândit c-ar fi o surpriză strașnică să sosească doar el aici, iar eu să zăbovesc pe drum și să mă dau apoi drept un străin. Dar am săvârșit o mare greșeală, tușă Sally. Ăsta nu-i un loc potrivit pentru un străin.
— Firește că nu-i potrivit pentru niște obrăznicături ca tine, Sid. Meritai să-ți mut fălcile. N-am mai fost de nu știu când scoasă din sărite așa. Dar nu-mi pasă. Ca să vă am aici, aș înghiți și o mie de păcăleli de-astea! Hm! Ce îndrăzneală! Când m-ai pupat, eram aproape putrefiată de uimire, zău așa!
Am luat prânzul în tinda aia largă dintre casă și bucătărie. Șapte familii s-ar fi putut hrăni cu mâncărurile aduse la masă; toate erau fierbinți și nici pomeneală de carne de-aia fleșcăită și ațoasă, care zace toată noaptea în dulăpior într-o pivniță umedă și-a doua zi dimineața are gustul unei bucăți vechi și reci de canibal.
Unchiul Silas binecuvântă îndelung bucatele, dar era o plăcere să-l asculți, mai cu seamă că-n tot acest timp mâncarea nu se răcea deloc, cum se-ntâmplă de obicei în astfel de ocazii.
După ce ne-am pus burta la cale, ne-am așezat cu toții la taifas — și firește că Tom și cu mine am fost numai urechi. Dar degeaba, fiindcă ăia n-au pomenit nimic de vreun negru fugar. Iar nouă ne-a fost frică să aducem vorba despre chestia asta. Dar seara, la cină, unul din băiețași spuse:
— Tăticule, ce-ar fi să mă duc la teatru cu Tom și cu Sid?
— Nu se poate — răspunse bătrânul. Cred că astă-seară nu joacă, și chiar dac-ar juca, nu-ți dau voie să te duci. Negrul fugar ne-a povestit, mie și lui Burton, totul despre spectacolul ăla scandalos. Burton zicea c-o să dea de veste tuturor, așa că la ora asta cred că trântorii ăia au și fost alungați din târg.
Va să zică așa stăteau lucrurile! Dar nu mai puteam face nimic. Tom și cu mine urma să dormim în aceeași odaie și-n același pat. Fiind obosiți, le-am spus noapte bună și ne-am dus la culcare îndată după cină. Cum am ajuns sus, am ieșit pe fereastră, am coborât pe paratrăsnet și-am pornit spre târg; eram sigur că regele și ducele n-aveau habar de ce-i așteaptă și, dacă nu mă grăbeam să-i previn, avea să fie vai de pielea lor.
Pe drum, Tom îmi povesti cum toată lumea crezuse c-am fost omorât și cum nu mult după aceea babacu’ a dispărut și nu s-a mai întors de-atunci. Mi-a spus apoi ce vâlvă stârnise fuga lui Jim, iar eu i-am povestit despre cei doi potlogari, despre „Minunea regească”, și despre călătoria noastră pe plută. Până să-mi deșert eu tot sacul, am ajuns în inima târgului — cam pe la vreo opt și jumătate — și deodată am zărit în fața noastră o ceată de oameni cu făclii. Urlau și zbierau, băteau darabana în niște tingiri și suflau în goarne.
Ne-am dat la o parte ca să le facem loc să treacă și când s-au apropiat, am văzut că târau în mijlocul lor pe rege și pe duce, călări pe o prăjină. Mai bine zis, am ghicit că ei erau, fiindcă de atâta catran și fulgi, nu mai aveau nimic omenesc în ei. Păreau o pereche de panașe uriașe.
Mi se întorceau mațele când mă uitam la ei, și mi-era milă să-i văd în ce hal au ajuns, ticăloșii! Nu mai puteam să le port nicio pică. Era o priveliște îngrozitoare! Ce cruzi știu să fie oamenii cu semenii lor!
Era prea târziu ca să mai putem face ceva pentru ăia. Am întrebat pe câțiva ce se-ntâmplase, și-am aflat că oamenii se duseseră la teatru cu mutrele cele mai nevinovate, așteptând nemișcați până ce bietul rege era în toiul țopăielilor pe scenă. Atunci, la un semnal, spectatorii au tăbărât pe ei.
Am pornit înapoi spre casă. Nu mă mai simțeam așa îndrăzneț ca-nainte, ci cam netrebnic, umil și vinovat, nu știu de ce — deși eu nu făcusem nimic. Așa se-ntâmplă totdeauna: fie că faci bine, fie că faci rău, totuna e — conștiința omului n-are nicio noimă și, oricum s-ar purta, tot în contra lui se-ntoarce. De-aș avea un câine galben la fel de ageamiu ca o conștiință, i-aș da șoricioaică, zău așa. Conștiința asta ocupă mai mult loc decât toate celelalte măruntaie ale omului, măcar că nu e de niciun folos. Tom Sawyer e de-aceeași părere.