Ultima cămașă. — Umblatul fără rost. — Ordine de plecare. — Plăcinta pentru vrăjitoare.
Totul era pus la punct. Ne-am dus de-am scotocit prin mormanul de vechituri din fundul curții, unde se aruncau ghetele scâlciate, zdrențele, sticlele sparte, tinichelele și alte asemenea nimicuri. Am găsit acolo un lighean vechi de tinichea și i-am astupat găurile cum ne-am priceput, ca să putem coace în el plăcinta. L-am cărat apoi în pivniță și după ce am furat făină cât să-l umplem, am pornit spre casă, unde ne așteptau cu gustarea de dimineață. Pe drum am găsit două cuie de șindrilă. Tom zicea că au să-i prindă bine prizonierului ca să-și scrie cu ele numele și păsurile pe pereții închisorii. Strecură unul din cuie în buzunarul șorțului mătușii Sally, care atârna pe un scaun, iar pe celălalt îl înfipse în panglica pălăriei unchiului Silas, care se afla pe birou. (Copiii ne spuseseră că în dimineața aceea tăticu și mămica lor au să se ducă să-l vadă pe negrul fugar.)
Apoi ne-am așezat la masă. Tom vârî lingura în buzunarul hainei unchiului Silas. Tușa Sally încă nu venise, așa că a trebuit să mai așteptăm puțin. Când își făcu în sfârșit apariția, obrajii îi ardeau de mânie. Abia se putu stăpâni în timpul rugăciunii. Apoi, în vreme ce cu o mână turna cafeaua și cu cealaltă, cu degetarul, ciocănea capul copilului care stătea mai aproape, îi spuse lui nenea Silas:
— Am cotrobăit peste tot și n-am dat de ailaltă cămașă a ta. Parc-a intrat în pământ!
Inima îmi căzu printre măruntaie și o coajă tare de mălai porni după ea pe gâtlej, întâlnindu-se pe drum cu o tuse care o repezi afară tocmai în celălalt capăt al mesei, de nimeri în ochiul unuia dintre copii, care se zvârcoli ca o râmă în undiță și slobozi un urlet mai grozav decât chiotul războinic al unei piei-roșii. Cât despre Tom, se cam învinețise la față. Vreme de un sfert de minut sau cam așa ceva a fost un teatru nemaipomenit, dar zău că m-aș fi vândut pe jumătate preț, de s-ar fi ivit vreun cumpărător. Dar dup-aceea, ne-am venit în fire — numai surpriza ne luase piuitul.
— E foarte ciudat — zise unchiul Silas. Nu pot să pricep. Știu bine c-am dezbrăcat cămașa aia, fiindcă…
— Fiindcă n-ai decât una pe tine. Ce tot vorbești? Știu că ai dezbrăcat-o, știu asta mai bine decât știi tu cu mintea ta de câlți; ieri mai era pe frânghie, am văzut-o acolo cu ochii mei. Dar acum nu mai e, asta-i socoteala, și până să-ți fac una nouă, ai s-o cam porți pe-aia roșie de flanelă. Asta-i a treia cămașă pe care ți-am lucrat-o în doi ani de zile. Ce dracu’ faci cu ele? Nu mai poate omul să răsufle de grija cămășilor tale! La vârsta ta ar fi cazul să ți le păzești și singur!
— Ai dreptate, Sally, dar zău că îmi dau toată silința! Cred însă că nu-s numai eu de vină, fiindcă de obicei nu-mi văd cămășile și n-am de-a face cu ele decât când sunt pe mine. Nu știu să fi pierdut vreuna de pe mine până acum.
— Nu-i meritul tău, Silas. Să fi fost după tine, le-ai fi pierdut chiar și-așa. Dar stai să vezi, nu-i numai cămașa. Mai lipsește și o lingură. Și nu numai atât. Erau zece și-acum sunt doar nouă. Să zicem că vițelul a furat cămașa, dar pot să jur că nu el a luat lingura.
— Dar ce, a mai dispărut ceva, Sally?
— Au dispărut șase lumânări. Să zicem că le-au mâncat șobolanii. Mă mir cum de n-au furat pân-acuma toată casa, de când te tot lauzi că ai să le astupi găurile. De n-ar fi proști, și-ar face culcuș în părul tău, Silas; tu nici n-ai băga de seamă. Dar sunt sigură că nu șobolanii au furat lingura.
— Da, Sally, recunosc că eu sunt de vină… am uitat, dar să știi că până mâine am să astup găurile.
— A, nu te grăbi! Mai bine la anul! Matilda Angelina Araminta Phelps! strigă ea pocnind cu degetarul în scăfârlia copilului care răspundea la numele acesta și care se grăbi să-și tragă gheruțele din zaharniță. În clipa aceea, o negresă se ivi în pragul ușii, strigând:
— Coniță, lipsește un cearșaf!
— Un cearșaf?! Dumnezeule!
— Am să astup găurile chiar azi, bolborosi unchiul Silas, cu o mutră plouată.
— Tacă-ți gura! Ce, crezi că șobolanii au luat cearșaful? Unde-i cearșaful, Lize?
— Zău că nu știu, coniță Sally. Ieri mai era pe frânghie, dar acu’ nu mai este, s-a dus.
— Să știți că vine sfârșitul lumii! În viața mea n-am mai pomenit una ca asta! O cămașă, un cearșaf, o lingură, șase lu…
— Coniță, lipsește un sfeșnic de alamă! spuse o mulatră tânără care tocmai intra pe ușă.
— Cară-te de-aici, că-ți dau cu tigaia în cap!
Fierbea, nu alta. Mă gândeam s-o șterg în pădure, și s-aștept până s-o mai potoli furtuna. Tuna și fulgera, făcând răzmeriță de una singură, în timp ce toți ceilalți tăceau chitic, cu capetele plecate. În cele din urmă, unchiul Silas băgă mâna în buzunar și, buimăcit, scoase de-acolo lingura. Tușa Sally rămase cu gura căscată și-și ridică brațele spre cer. Cât despre mine, aș fi vrut să fiu la Ierusalim sau altundeva, dar, auzind-o, m-am liniștit.
— Eram sigură! A fost tot timpul la tine în buzunar; și celelalte lucruri tot acolo sunt, de bună seamă. Cum de-a ajuns acolo?
— Zău că nu știu, Sally! se dezvinovăți el. Dac-aș ști, ți-aș spune! Înainte de masă mă gândeam la textul meu din Faptele Apostolilor, capitolul șaptesprezece, și cred că eu am pus-o în buzunar, fără să-mi dau seama, în loc să pun Noul Testament. Așa trebuie să fie, fiindcă Noul Testament nu-i în buzunar. Mă duc să văd și, dacă e la locul lui, înseamnă că nu l-am pus în buzunar și că în schimb am pus lingura și…
— Pentru numele lui Dumnezeu! Isprăvește-odată! Hai, cărați-vă toți, blestemaților! Și să nu-mi mai ieșiți în cale până nu-mi liniștesc sufletul!
I-aș fi ghicit gândul și fără să-l spună cu voce tare și aș fi ascultat-o chiar din mormânt.
Tocmai când treceam prin salonaș, bătrânul își luă pălăria și cuiul de șindrilă căzu pe podea. El îl ridică și-l puse pe policioara căminului, ieșind apoi fără să scoată o vorbă. Văzându-l ce face, Tom își aminti de lingură și-mi spuse:
— Vezi, n-are rost să mai trimitem lucruri prin el, nu te poți bizui. Cu toate astea, fără să vrea, moșul ne-a făcut un bine în chestia cu lingura. Hai să-i facem și noi un bine, fără ca el să știe: să astupăm găurile de șobolani.
În pivniță erau o sumedenie de găuri și-am pierdut o oră întreagă cu astupatul lor, dar a ieșit o treabă pe cinste. La urmă, auzind zgomot de pași pe scară, am stins lumânarea și ne-am ascuns. Bătrânul se ivi, ținând într-o mână o lumânare și într-alta o legăturică. Bietul de el, părea cu gândurile aiurea, ca de obicei.
Dădu ocol pivniței, oprindu-se câte puțin la fiece gaură, până ce le cercetă pe toate. Vreme de vreo cinci minute rămase pe gânduri, cojind lumânarea de grunjii de seu.
Apoi o porni încet și visător spre scară, bolborosind:
— Ei, drăcie, nu pot să-mi aduc aminte când am făcut treaba asta! I-aș putea dovedi acum că nu eram eu de vină în privința șobolanilor. Dar treacă de la mine. Tot n-ar folosi la nimic.
Și după ce urcă scările bodogănind, plecarăm și noi. Tare drăguț mai era bătrânul ăsta! Și mai e și acum.
Tom era cam necăjit din pricina lingurii ăleia, fiindcă zicea că-i musai s-avem una.
După ce se gândi nițel, mă lămuri cum o să ne descurcăm.
Ne-am dus amândoi la coșul unde se țineau lingurile și ne-am învârtit pe-acolo până ce s-a ivit tușa Sally. Tom începu atunci să numere lingurile și să le așeze deoparte.
— Tușă Sally — spuse el în timp ce eu vâram una în mânecă — văd că nu-s decât nouă linguri.
— Vezi-ți de joaca ta și nu-mi mai bate capul — se burzului ea. Știu eu mai bine ca tine, adineauri le-am numărat.
— Dar le-am numărat de două ori, tușă, și nu mi-au ieșit decât nouă.
Tușa Sally veni firește să le numere, deși se vedea că-i la capătul răbdării.
— Dumnezeule, așa-i, sunt doar nouă! Lua-le-ar dracu’ de linguri! Ia să mai număr o dată.
Am pus repede la loc lingura pe care o șterpelisem.
— Fir-ar ale dracului, acuma-s zece! izbucni ea, când isprăvi de numărat. Părea năucită și plictisită totodată.
— Nu cred că-s zece, tușă — zise Tom.
— Mă zevzecule, n-ai văzut că le-am numărat?
— Știu, dar…
— Bine, uite că le mai număr o dată.
Am dosit la repezeală una, așa că iar au fost nouă, ca și data trecută. S-o fi văzut în ce hal era; tremura toată de ciudă; dar nu se lăsă și numără într-una, până ce, de atâta zăpăceală, ajunse să numere și coșul, luându-l drept lingură. De trei ori îi ieși socoteala și de trei ori ba. Până la urmă puse mâna pe coș și-l azvârli cât colo, pocnindu-l zdravăn pe motan. Apoi ne pofti afară, spunându-ne s-o lăsăm în pace și amenințându-ne că ne jupoaie de vii dacă mai venim să-i batem capul până la prânz. Înainte de a pleca, în vreme ce ea ne dădea pașaportul, i-am strecurat în buzunarul șorțului lingura pe care o șterpelisem, așa că Jim o primi înainte de prânz, o dată cu cuiul de șindrilă. Eram foarte mulțumiți de isprava noastră. Tom zicea că face să te ostenești și de două ori pe-atât pentru o treabă ca asta, fiindcă de-aci înainte tușa Sally putea să numere lingurile mult și bine, că tot n-ar fi numărat de două ori la fel. Chiar de i-ar ieși la socoteală, tot nu i-ar veni să creadă, iar după vreo trei zile, avea să-i treacă pofta să mai numere. Ba chiar l-ar gâtui pe ăl de i-ar cere să le mai numere vreodată.
În seara aceea am pus la loc cearșaful pe frânghie și am șterpelit altul din garderoba ei. Vreo două zile la rând l-am tot luat și l-am pus la loc, până ce n-a mai știut câte cearșafuri are și-a-nceput să spună că nici nu-i pasă, că n-o să-și prăpădească ea sufletul pentru atâta lucru și n-o să le mai numere nici moartă.
Cu cămașa, cearșaful, lingura și lumânările stăteam bine acum, mulțumită vițelului, șobolanilor și numărătoarei bramburite. Cât despre sfeșnic, n-a mai pomenit nimeni de el și ne ziceam că fără doar și poate au să-l uite încetul cu încetul.
În schimb, cu plăcinta a mers mai greu și ne-a dat mult de furcă. Ne-am dus departe, în pădure, ca s-o coacem acolo. Firește că pân’ la urmă ne-a ieșit destul de bine, însă nu într-o singură zi. A trebuit să umplem de trei ori ligheanul cu făină. În afară de asta, ne-am ales cu arsuri pe tot trupul, ba era să și chiorâm de atâta fum. Voiam doar o coajă de aluat, dar nu găseam cum s-o sprijinim, se coflecea mereu, fir-ar a dracului! Până la urmă am găsit clenciul: trebuia să coacem plăcinta cu scară cu tot. În a doua noapte ne-am pus pe treabă cu Jim, am rupt cearșaful în fâșii subțiri pe care le-am răsucit laolaltă, așa încât cu mult înaintea zorilor aveam o frânghie pe cinste, bună să spânzuri cu ea un om. Bineînțeles, ne-am zis c-am muncit nouă luni la ea.
Dimineața am dus scara în pădure, dar ce să vezi, nu intra în plăcintă. Fiind făcută din ditamai cearșaful, frânghia asta ar fi putut să umple și patruzeci de plăcinte și tot ar mai fi rămas destul și pentru o supă, un salam sau mai știu eu ce. Cred c-ar fi ajuns și pentr-un prânz întreg.
Nouă însă nu ne trebuia decât pentru o plăcintă, așa că am aruncat restul. N-am copt plăcinta în lighean, de teamă să nu se topească lipitura. Nenea Silas avea însă o tigaie strașnică de alamă pentru încălzit patul, pe care o prețuia grozav, fiin’că fusese a unuia dintre strămoșii lui cu un mâner lung de lemn, care venise din Anglia cu William Cuceritorul[50], pe „Mayflower”[51] sau pe una din corăbiile alea de la început[52], și moșul o ținea ascunsă în pod, laolaltă cu o grămadă de oale și alte marafeturi scumpe — nu fiindcă ar fi fost de preț, că nu făceau doi bani, ci fiindcă erau relicte, știți voi. Am scos-o în taină din pod și am dus-o în pădure, dar am stricat câteva aluaturi în ea, neștiind cum să coacem plăcinta. Pân’ la urmă, însă, ne-am descurcat noi. Am așternut pe fundul tigăii un strat de cocă și-am pus-o pe jeratic. Am vârât în ea scara de cârpe și deasupra am pus alt strat de cocă. Dup-aceea, am pus capacul și-am presărat deasupra tăciuni aprinși. Ne-am tras apoi la cinci picioare depărtare, la răcoare, ținând de mânerul ăla lung. În cincisprezece minute a ieșit o mândrețe de plăcintă, numai că de-ar fi vrut cineva s-o mănânce, ar fi trebuit să-și facă rost de vreo două butoaie de scobitori, fiindcă scara aia de cârpe l-ar fi pus serios la treabă și i-ar fi dat destulă durere de burtă să-l țină până data viitoare.
Nat nu s-a uitat când am pus plăcinta vrăjitorească în strachina lui Jim. Am mai vârât acolo, la fund, sub mâncare, cele trei blide de tinichea. Toate lucrurile ajunseră, astfel, cu bine la Jim; când rămase singur, el despică plăcinta și ascunse scara de cârpe în mindirul lui de paie, apoi scrijeli niște semne pe un blid și-l aruncă pe ferestruică.