Veselie pentru toată lumea. — Haremul. — Limba franceză.
După câtăva vreme, ne-am trezit și ne-am apucat să cercetăm prada furată de bandă. Am găsit o grămadă de ghete, haine, pături și alte bulendre, un teanc de cărți, un ochean și trei cutii cu trabuce. Nici eu, nici Jim nu mai fuseserăm vreodată așa de bogați. Trabucele erau clasa-ntâi. Toată după-amiaza am lenevit prin pădure, stând la taifas. Eu mai și citeam din cărțile alea. Ce mai, am petrecut de minune!
I-am povestit lui Jim ce s-a întâmplat pe epavă și pe bac. Toate astea — i-am spus — sunt aventuri. Dar Jim mi-a zis că s-a săturat de aventuri și mi-a povestit cum era să moară de frică atunci când eu am intrat în corpul de cabine de sus și el s-a târât înapoi, ca să se urce pe plută și n-a mai găsit-o. Credea că i-a sunat ceasul, în orice caz, fiindcă ori se-neca, ori era salvat de la înec, și-atunci salvatorul l-ar fi trimis înapoi acasă, ca să poată pune mâna pe recompensă. Și după aceea, sigur că domnișoara Watson avea să-l vândă în miazăzi. Zău c-avea dreptate, mai totdeauna avea el dreptate! Pe legea mea, era neobișnuit de cumpănit la minte pentr-un negru!
I-am citit lui Jim multe povești despre regi, duci, conți și alți nobili de-ăștia, în care se arăta cât de fistichiu se îmbrăcau ei și ce de fasoane făceau. Își ziceau unul altuia: „Maiestatea voastră”, „Luminăția voastră”, „Domnia voastră” și așa mai departe, în loc să-și zică „dom’le”. Jim căsca niște ochi cât cepele.
— Nici nu știam că-s atâția regi pe lume! N-am auzit de nici unu’, afară de regele Șoloman, bătrânu’, și de regii din cărțile de joc, dar pe-ăștia nu-i pot pune la socoteală. Cât câștigă un rege?
— Cât câștigă? Păi, dacă vor, câștigă și-o mie de dolari pe lună. Poa’ să ia cât poftesc. Totu-i al lor.
— Asta-i grozav! Și ce li se cere să facă, Huck?
— Nimic! Ce tot vorbești? Stau degeaba, asta fac.
— Nu, zău?!
— Zău așa! Tândălesc toată ziulica. Doar dacă-i război, se duc și ei la război. Dar altminteri, stau cu burta la soare sau vânează cu șoimi — tot vânează și scu— Sst! N-ai auzit un zgomot?
Ne-am dus să vedem, dar ne-am întors repede, fiindcă nu era decât huruitul unui vapor cu zbaturi, care venea de departe, din jos, ocolind un cot al fluviului.
— Da — urmai eu. Și câteodată, când se plictisesc de moarte, se iau în bețe cu Parlamentul. Și dacă ăia fac pe nebunii, regele le taie capul. Încolo, mai tot timpul se-nvârtește prin harem.
— Prin ce? Cum ai spus?
— Harem.
— Ce-i aia harem?
— Locul unde se țin nevestele. N-ai auzit niciodată de un harem? Avea și Solomon unul. Ăla ținea vreun milion de neveste.
— Da, da, așa-i! Uitasem. Un harem e un soi de pensiune. În odaia copiilor e mare tămbălău. Și nevestele se ceartă într-una, sporind gălăgia. Și mai zic unii că Șoloman ar fi fost ăl mai înțelept om din lume! Da’ eu unul nu cred că un om înțelept ar dori să stea mereu într-un balamuc. E cu neputință. Un om înțelept și-ar clădi o fabrică de cazane, iar când ar dori să se odihnească, ar opri fabrica.
— Bine, bine, dar eu îți spun c-a fost ăl mai înțelept dintre oameni. Așa mi-a spus și văduva, zău!
— Puțin îmi pasă ce spune văduva, ăla n-a fost om înțelept. Avea niște apucături urâte, cum n-am mai pomenit. Ai auzit tu de pruncul ăla pe care Șoloman era cât pe-aici să-l taie în două?
— Da, mi-a povestit văduva toată tărășenia.
— Ei, ce zici? Ai mai pomenit așa ceva? Uite-aici puțin. Vezi buturuga aia? Să zicem că-i prima femeie, iar tu, ailaltă femeie. Eu sunt Șoloman. Și hârtia asta de-un dolar e pruncu’. Și tu vrei copilu’, și ea vrea copilu’. Ce fac eu atunci? Mă duc prin vecini, aflu al cui e dolaru’ și-l dau cui i se cuvine, întreg, așa cum trebuie să facă orice om cu scaun la cap? Da’ de unde, iau dolaru’, îl rup în două, și-ți dau ție jum’ate și celeilalte femei jum’ate. Așa a vrut să facă și Șoloman cu copilu’. Și-acum, te întreb eu pe tine: la ce bun jum’ate hârtie, nu poți cumpăra nimic cu ea. Și la ce bun jum’ate copil? Eu nu dau doi bani pe-un milion de jum’ate copii.
— Dă-o dracului, Jim, n-ai înțeles tâlcul poveștii, ai nimerit-o ca nuca-n perete!
— Cine, eu? Vezi-ți de treabă! Nu-mi vorbi mie de tâlcurile tale! Eu pricep când ceva are-o noimă, dar fapta asta n-are nicio noimă. Cearta nu era pentr-o jum’ate copil, ci pentr-un copil întreg. Și cine crede că e-n stare să potolească c-o jum’ate copil o ceartă pentr-un copil întreg, n-are nici atâta minte cât să se-adăpostească de ploaie. Nu-mi mai vorbi de Șoloman, Huck. Știu eu câte parale face!
— Măi, Jim, îți spun eu că n-ai înțeles povestea.
— Dă-o dracului de poveste! Știu eu ce știu, și poți să mă crezi când îți spun că la mijloc e ceva mult mai adânc. E vorba de creșterea pe care-a primit-o Șoloman ăla. Ia un om care are-un copil sau doi. Crezi că omul ăla ar face risipă de copii? Nu i-ar da mâna. El știe să-i prețuiască. Dar ia un om care are-n casă vreo cinci milioane de copii! Asta-i altă căciulă. Omul ăla ți-ar tăia în două un copil ca pe-o pisică. Tot i-ar rămâne atâția copii! Un copil-doi mai mult sau mai puțin e un fleac pentru Șoloman, lua-l-ar naiba!
N-am mai văzut negru ca ăsta! Dacă-și vâra el ceva în cap, nu era chip să i-o mai scoți. N-am pomenit negru să fie mai pornit în contra lui Solomon — și doar cunosc destui! Văzând că nu-l pot clinti, am adus vorba despre alți regi, lăsându-l pe Solomon.
I-am vorbit despre Ludovic al șai’șpelea, cum îi tăiaseră capul în Franța acu’ nu știu cât timp; și despre băiețașul lui, Delfinul, care trebuia s-ajungă și el rege, dar l-au pus la popreală, și unii spun c-acolo a și dat ortu’ popii.
— Vai, sărăcuțu’ de el!
— Dar alții zic c-a ieșit din închisoare și c-a venit la noi, în America.
— Bravo! Dar s-o fi simțind cam singur, aici, sărăcuțu’, fiin’că la noi nu-s regi, nu-i așa, Huck?
— Așa-i.
— Asta-nseamnă că nu-și poate face nicio situație. Cum o să se descurce?
— Știu și eu? Unii din ei intră în poliție, alții învață pe oameni să vorbească franțuzește.
— Da’ ce, Huck, franțujii nu vorbesc la fel ca noi?
— Nu, Jim, n-ai înțelege o boabă din ce vorbesc ei, niciun cuvințel.
— Să-mi sară ochii dacă pricep ce spui! Cum așa, Huck?
— Nu știu cum, da’ așa e. Am prins eu dintr-o carte ceva din păsăreasca lor. Închipuie-ți că vine unul la tine și-ți zice: „Pârlei vu fransei?” Tu ce-ai zice?
— N-aș zice nimica. I-aș da una-n cap, bineînțeles dacă ăla n-ar fi alb. Eu nu dau voie unui negru să-mi zică așa!
— Vezi-ți de treabă, nu-i nicio vorbă urâtă! Asta înseamnă: „Știi să vorbești franțuzește?”
— Și-atunci de ce n-o spune pe șleau?
— Ba tocmai c-o spune, în felul lui, pe franțuzește.
— E-un fel caraghios, ce mai! Nici nu vreau să mai aud despre asta. N-are nici cap, nici coadă.
— Ascultă, Jim. O pisică vorbește ca noi?
— Nu, pisica nu.
— Dar o vacă?
— Nu, nici ea.
— Pisica vorbește ca vaca și vaca vorbește ca pisica?
— Nu, nu vorbește.
— Va să zică-i drept și firesc să vorbească fiecare altfel?
— Ba bine că nu!
— Și-atunci nu-i drept și firesc ca pisica și vaca să vorbească altminteri decât noi?
— Sigur.
— Păi atunci de ce n-ar fi drept și firesc ca un franțuz să vorbească altfel decât noi? Ia lămurește-mă, cum vine treaba asta?
— Huck, este pisica om?
— Nu.
— Atunci cum ar putea vorbi ca un om? Este vaca om, sau este vaca pisică?
— Nu, niciuna, nici alta.
— Atunci nu-i treaba ei să vorbească nici ca un om, nici ca o pisică. Este franțuzul om?
— Da.
— Ei bine! Atunci de ce nu vorbește ca un om? Fă bine și lămurește-mă tu pe mine!
Mi-am dat seama că-mi răcesc gura de pomană: nu-i chip să-nveți un negru să judece într-o discuție. M-am lăsat păgubaș.