Aventurile lui Huckleberry Finn
23 min de ascultat

Rudenia contestată. — Regele explică pierderea. — O chestiune de scris de mână. — Dezgroparea cadavrului. — Huck scapă.

Duceau în mijlocul lor un domn bătrân, foarte plăcut la înfățișare, și unul mai tânăr, tot plăcut la înfățișare, cu brațul drept prins într-o eșarfă. Tii, cum mai urlau și râdeau oamenii! Eu însă nu vedeam ce-i de râs, și socoteam că nici ducele, nici regele n-ar fi găsit ușor ce-i de râs. Mă așteptam să-i văd pălind la față, dar nici gând. Făcându-se că nu știe ce se-ntâmplă, ducele își văzu de-ale lui și dondăni mai departe, fericit și încântat, ca un ulcior din care gâlgâie laptele bătut. Cât despre rege, se uita lung și cu jale la noii veniți, ca și cum gândul că pământul rabdă asemenea potlogari l-ar fi secat la ficați. Juca de minune teatru. În jurul regelui se strânseră o mulțime de fruntași ai târgului, ca să-i arate că sunt de partea lui. Domnul ăla bătrân, care abia sosise, părea uimit din cale-afară. De îndată ce deschise gura, mi-am dat seama că vorbea ca un englez sadea, nu ca regele, cu toate că nici englezeasca ăstuia nu era de lepădat, așa de bine se fandosea.

N-aș fi în stare să repet cuvintele bătrânului și nici să-l maimuțăresc. Întorcându-se cu fața spre mulțime, vorbi cam așa:

— Aceasta este pentru mine o surpriză la care nu m-am așteptat și-am să vă mărturisesc cinstit și deschis că nu prea sunt pregătit să-i fac față. Fratele meu și cu mine am avut mari neplăceri. El și-a rupt brațul, iar ieri noapte bagajele noastre au fost debarcate, din greșeală, într-un târg mai sus pe fluviu. Eu sunt Harvey, fratele lui Peter Wilks, iar acesta e fratele nostru William, care-i surdomut, și-acum, că are o mână betegită, nu mai poate să facă nici semne ca lumea. Suntem ceea ce spunem că suntem, și într-o zi-două, când au să ne sosească bagajele, voi putea dovedi acest lucru. Dar până atunci n-am să mai spun nimic. Am să mă duc la han și-am să aștept.

Și spunând acestea, plecă împreună cu mutul numărul doi. Regele izbucni în râs.

— Și-a rupt brațul — foarte credibil, nu-i așa? Și foarte lesnicios, nu zic ba, mai ales pentru un șarlatan care trebuie să facă semne și nu se pricepe. Ha-ha! Și-au pierdut bagajele! Nu e rău! Și foarte ingenios, în împrejurările astea!

Și-ncepu iar să râdă. Râseră și ceilalți, afară de vreo trei-patru, cel mult șase oameni, printre care și doctorul. Mai era unul care nu râdea: un tip cu o mutră isteață, care purta o geantă de voiaj de modă veche, făcută din țesătură de covor. Coborâse și el de pe vapor și vorbea acum pe șoptite cu doctorul, uitându-se din când în când spre rege și dând din cap. Era Levi Bell, avocatul, care fusese plecat la Louisville. Mai era acolo și un zdrahon de bărbat, care venise și ascultase tot ce spusese bătrânul, iar acum trăgea cu urechea la ce spunea regele. După ce regele isprăvi, zdrahonul îl luă din scurt:

— Ia ascultă, dacă zici că ești Harvey Wilks, când ai sosit în târgul ăsta?

— În ajunul înmormântării, prietene — răspunse regele.

— Dar la ce oră?

— Spre seară, cu o oră-două înainte de apusul soarelui.

— Și cum ai venit?

— Am venit cu vaporul „Susan Powell”, de la Cincinnati.

— Dar cum se face că-n dimineața aia te aflai într-o barcă, la cotul râului?

— N-am fost acolo dimineața.

— Minți!

Câțiva dintre cei de față săriră la el și-l rugară să nu vorbească așa unui om bătrân, care pe deasupra mai era și preot.

— Pe dracu, preot! E un pungaș și-un mincinos. În dimineața aia era la cotul râului. Mă știți că locuiesc în partea aia. Ce mai, am fost acolo și eu, și dumnealui. L-am văzut. Sosise cu o barcă împreună cu Tim Collins și-un băiețaș.

Doctorul se amestecă și el în vorbă:

— Dacă l-ai vedea pe băiețaș l-ai recunoaște, Hines?

— Cred că da, dar nu garantez. Ba uite-l colo, el e! L-am recunoscut dintr-o privire.

Și arătă cu degetul spre mine.

— Oameni buni — rosti doctorul — nu știu dacă noii veniți sunt niște șarlatani sau nu. Dar dacă ăștialalți doi nu-s șarlatani, se cheamă că eu sunt un dobitoc. Socot că e de datoria noastră să nu-i lăsăm să fugă de-aici până nu se lămuresc bine lucrurile. Vino, Hines, veniți și voi, ceilalți. O să-i ducem pe dumnealor la han ca să-i confruntăm cu cealaltă pereche. Cred c-o să aflăm noi ceva pân’ la urmă.

Mulțimea sări în sus de bucurie, deși poate că amicii regelui nu erau bucuroși. Am pornit cu toții. Era pe la asfințit. Doctorul mă ținea de mână și se purta destul de bine cu mine, dar nu-mi dădea drumul nicio clipă. Ajunși la han, am intrat cu toții într-o odaie mare. După ce aprinseră câteva lumânări, îi aduseră înăuntru și pe cei doi noi veniți. Cel dintâi vorbi doctorul:

— N-aș vrea să fiu prea aspru cu acești doi domni, dar cred că-s niște șarlatani și s-ar putea să aibă părtași pe care nici nu-i știm. În cazul ăsta, se prea poate ca părtașii să dispară cu sacul cu galbeni lăsat de Peter Wilks. Dacă nu-s niște șarlatani, acești domni n-au să aibă nimic împotrivă să trimită după banii ăia și să ni-i încredințeze nouă până vor dovedi că sunt cine spun că sunt, nu-i așa?

Toată lumea fu de aceeași părere. Ce mai, toată banda noastră era strânsă zdravăn cu ușa, de la bun început. Regele spuse însă, cu o mutră plouată:

— Domnii mei, aș trimite bucuros după bani, fiindcă nici prin gând nu-mi trece să pun bețe-n roate unei cercetări cinstite, deschise și temeinice asupra acestei nenorocite afaceri. Dar, din păcate, banii nu mai sunt acolo. Puteți să vă încredințați și singuri, dacă doriți.

— Dar atunci, unde sunt?

— Când nepoată-mea mi i-a dat în păstrare, i-am luat și i-am ascuns în salteaua de paie din patul meu; socoteam că n-are rost să-i depun la bancă pentru cele câteva zile cât aveam de stat aici și credeam că patul e un loc sigur, nu de alta, dar nefiind obișnuiți cu negrii, ne-nchipuiam că sunt oameni cinstiți, ca servitorii de la noi, din Anglia. Ei bine, negrii au furat banii chiar a doua zi dimineața, după ce-am coborât scările. Nu mi-am dat seama că-mi lipsesc banii decât după ce i-am vândut pe negri și între timp ei au fugit cu banii. Valetul meu vă poate spune totul, domnilor, dacă doriți.

— Baliverne! strigară câțiva, în frunte cu doctorul.

Vedeam că nimeni nu-l credea pe deplin pe rege. Unul din ei mă întrebă dacă-i văzusem pe negri furând banii. I-am răspuns că nu, dar că-i văzusem ieșind tiptil din odaie și depărtându-se în grabă, ceea ce mă făcuse să cred că li-era teamă că l-au trezit pe stăpânul meu și-ncercau s-o șteargă de acolo, ca să nu-i muștruluiască.

Altceva nu mă mai întrebară. Dar deodată doctorul se întoarse spre mine, spunându-mi:

— Și tu ești englez?

— Da.

— Se și vede! zise el, în râsetele celorlalți.

După aceea trecură la anchetă. O făcură pe-ndelete, temeinic, fără să se uite la ceas. Orele treceau și nimeni nu pomenea o vorbă despre cină, parcă nici nu le dădea prin gând să mănânce. Ai fi zis că n-o să se sfârșească niciodată. În viața mea n-am văzut brambureală mai mare. Îl puseră pe rege să-și spună povestea, apoi ascultară povestea domnului ăla bătrân. Trebuia să fii bătut în cap și de rea-credință ca să nu-ți dai seama că bătrânul spunea adevărul, pe când celălalt turna la minciuni. La un moment dat mă puseră și pe mine să spun tot ce știu. Regele mă privi cu coada ochiului, dându-mi a-nțelege să spun doar ce trebuie. Am început să vorbesc despre viața noastră la Sheffield, despre familia Wilks din Anglia, și-așa mai departe, dar n-apucai să spun prea multe, că doctorul izbucni în râs, iar Levi Bell, avocatul, îmi zise:

— Stai jos, băiete! În locul tău nu m-aș osteni atât. Se vede treaba că nu prea ești obișnuit să minți. De! Nu-i așa de ușor, ai nevoie de practică. Minți cu destulă stângăcie.

Complimentul ăsta mă lăsă rece, dar în sinea mea mă bucuram c-am scăpat cu-atâta.

Doctorul începu să vorbească, întorcându-se cu fața la avocat:

— De-ai fi fost aici de la-nceput, Levi Bell…

Regele îi tăie vorba, întinzând mâna spre avocat:

— Cum, acesta-i oare vechiul prieten al sărmanului meu frate, despre care-mi scria atât de des?

Regele îi strânse mâna, iar avocatul zâmbi încântat. Sporovăiră un timp, apoi trecură într-un colț și vorbiră în șoaptă.

— Perfect — rosti avocatul în cele din urmă. Am să trimit mandatul dumitale o dată cu cel al fratelui, și-atunci o să se vadă că totul e-n ordine.

Făcură rost de niște hârtie și de-un condei, iar regele se așeză, își răsuci capul într-o parte și, mestecându-și limba, începu să mâzgălească ceva. Apoi îi dădură condeiul ducelui, care pentru prima oară arătă de parcă i se făcuse rău; luă însă condeiul și scrise. Avocatul se întoarse atunci spre domnul ăl bătrân și-i spuse:

— Scrieți, vă rog, și dumneata, și fratele dumitale, un rând-două și iscăliți-vă!

Domnul ăl bătrân scrise câteva cuvinte, dar nimeni nu le putu citi. Avocatul izbucni, mirat din cale-afară:

— Nemaipomenit! și scoțând din buzunar un pachet de scrisori vechi, începu să le cerceteze; apoi se uită la hârtia mâzgălită de bătrân și iarăși la scrisori. Aceste scrisori sunt de la Harvey Wilks — spuse el. Oricine poate vedea după scrisul acestor doi domni că nu ei sunt autorii scrisorilor. (Să fi văzut ce mutre au făcut regele și ducele când și-au dat seama ce capcană le întinsese avocatul!) De asemenea, oricine poate vedea cu ușurință, după scrisul acestui domn venerabil, că nici el nu le-a scris. De fapt, nici nu se poate vorbi de scris, văzând mâzgăliturile astea. Iată aici și alte scrisori, de la…

— Dați-mi voie să vă explic — îi tăie vorba domnul ăl bătrân. Nimeni nu-mi poate desluși scrisul în afară de fratele meu, care-mi copiază, de altfel, scrisorile pe curat. Ăsta e scrisul lui, nu al meu.

— Aha, va să zică așa stau lucrurile! Uite, am aici și câteva scrisori de-ale lui William. N-ar fi rău să aștearnă și el un rând-două, ca să putem com…

— Nu poate să scrie cu mâna stângă! îl întrerupse bătrânul. Dac-ar putea să se folosească de mâna lui dreaptă, ați vedea că el a scris scrisorile astea, și pe-ale mele, și pe-ale lui. Uitați-vă la ele, vă rog, sunt scrise de aceeași mână.

Avocatul se uită la scrisori și spuse:

— Da, cam așa se pare. Oricum, seamănă ceva mai mult decât băgasem de seamă la început. Măi, să fie! Credeam că suntem pe cale să găsim o soluție, și iată că n-a rămas mai nimic în picioare. Totuși, un lucru e limpede — urmă el, întorcându-se spre rege și spre duce. Niciunul din ăștia doi nu e din familia Wilks.

Ce credeți că s-a întâmplat? Pezevenghiul cu cap de catâr n-a vrut să recunoască nimic. Nici nu voi s-audă de așa ceva. Le spuse că asta nu-i nicio dovadă, că frate-su William, care era, cică, un mucalit și jumătate, nici măcar nu-ncercase să scrie și că își dăduse seama că William are de gând să facă o șotie, chiar în clipa când îl văzuse punând condeiul pe hârtie. Tot vorbind așa, se înfierbântă până ce ajunse să creadă în minciunile lui. Dar domnul cel bătrân îi tăie vorba:

— Am o idee. Se află oare pe-aici cineva care a ajutat la pregătirea fra… la pregătirea răposatului Peter Wilks pentru îngropare?

— Da — rosti cineva. Eu și Ab Turner. Suntem amândoi aici.

Bătrânul se întoarse atunci spre rege:

— Ați putea să-mi spuneți ce tatuaj avea pe piept răposatul?

Luat așa pe neașteptate, regele trebui să-și țină bine balamalele, altminteri s-ar fi năruit ca un mal mâncat de ape; o întrebare ca asta ar fi doborât pe oricine, fiindcă, zău, de unde naiba să știe ce tatuaj avea mortul? Regele păli, fâstâcindu-se nițel. Toată lumea aștepta în tăcere, aplecată puțin înainte, zgâindu-se la el.

„Hait! Acum se dă bătut, nu mai are nicio scăpare!” îmi ziceam. Dar el, nici gând. N-o să mă credeți, da’ pehlivanul nu s-a lăsat. Voia, pesemne, să lungească povestea, nădăjduind că până la urmă ăia au să obosească și-au să plece, iar el și ducele au să-și poată lua tălpășița. Deodată spuse, rânjind:

— Ha! Grozavă întrebare! Da, domnule, îți pot spune ce tatuaj avea pe piept. O mică săgeată subțire și albastră, asta e. Și dacă nu te uiți cu băgare de seamă, nici n-o poți vedea. Acum ce mai ai de zis?

Ei, n-am pomenit om cu atâta neobrăzare.

Domnul ăl bătrân se întoarse spre Ab Turner și tovarășul său și le spuse, cu ochii strălucind de bucurie, ca și cum de data asta era sigur că l-a-nfundat pe rege:

— Ați auzit ce-a zis. Ia spuneți, pe pieptul lui Peter Wilks se afla vreun astfel de semn?

— N-am văzut asemenea semn — răspunseră amândoi într-un glas.

— Bine! zise bătrânul. Acu’ ia spuneți, nu cumva ați văzut pe pieptul lui un mic P, aproape șters, un B (asta-i o inițială pe care n-a mai folosit-o din tinerețe) și un W, cu liniuțe între ele, așa: P—B—W? Nu-i așa că asta ați văzut? întrebă el, scriind literele alea pe o bucățică de hârtie.

— Da’ de unde! N-am văzut niciun fel de semne! răspunseră cei doi.

Toți cei de față rămaseră cu gura căscată. Începură să strige:

— Toți sunt niște pungași! Să-i băgăm cu capul în apă! Să-i înecăm! Să-i plimbăm călare pe-o prăjină!

Urlau și zbierau ceva de speriat, dar avocatul sări pe masă și răcni, mai tare ca toți:

— Domnilor! Domnilor! Numai o vorbă, ascultați, vă rog! Mai e o cale: să mergem să dezgropăm mortul, și-atunci o să vedem.

Asta le plăcu.

— Ura! strigară oamenii, gata-gata s-o pornească. Dar avocatul și doctorul îi opriră:

— Stați nițel! Înhățați-i pe ăștia patru și pe băiat. Să-i luăm și pe ei!

— Da! Da! urlară oamenii. Și dacă n-o să vedem semnele, o să linșăm toată banda.

Acum intrase frica-n mine de-a binelea, da’ nu era chip să scap. Ne înhățară pe toți cinci și porniră cu noi de-a dreptul spre cimitir, care se afla cu vreo milă și jumătate mai jos, pe malul apei. Întreg orășelul venea pe urmele noastre, fiindcă făceam destulă gălăgie, și-apoi nu era decât nouă seara.

Când am trecut prin fața casei noastre, mi-a părut rău că o alungasem pe Mary Jane din târgușor, fiindcă acum, dacă i-aș fi făcut un semn cu ochiul, ar fi venit să mă scape, dându-i în vileag pe cei doi potlogari.

Ne îmbulzeam pe drumul de-a lungul fluviului, zbierând ca niște mâțe turbate. Și parcă înadins ca să mă bage și mai mult în sperieți, începu să fulgere, cerul se acoperi de nori și frunzișurile fremătară, zgâlțâite de vânt. În viața mea nu trecusem printr-o primejdie mai mare. Eram năucit de-a binelea. Totul îmi ieșise pe dos. În loc să am lucrurile potrivite încât să pot zăbovi după plac și să văd toată comedia asta, având-o în spate pe Mary Jane care să mă scape și să-mi dea drumul când s-o îngroșa gluma, iată că acum, între subsemnatu’ și moarte nu se mai afla decât tatuajul ăla. Iar de n-au să vadă nici urmă de tatuaj…

N-aveam putere să mă gândesc la chestia asta, dar nu știu cum se face că la altceva nu mă puteam gândi.

Era din ce în ce mai întuneric. Ar fi fost prilejul cel mai nimerit ca să-mi iau valea, dar vlăjganul ăla de Hines mă ținea strâns de încheietură; pas de-ncearcă să scapi din strânsoarea mâinii lui Goliat! Mă târa înainte și trebuia s-alerg ca să țin pasul cu el.

Intrând în cimitir, mulțimea se revărsă ca un puhoi. Când ajunseră la mormântul cu pricina, își dădură seama că aveau de o sută de ori mai multe cazmale decât era nevoie, dar că nimănui nu-i trecuse prin gând s-aducă un felinar. Totuși se apucară să sape la lumina fulgerelor și trimiseră totodată pe cineva să împrumute un felinar la casa cea mai apropiată, cu o jumătate de milă mai încolo.

Oamenii săpau de zor, într-o beznă înfricoșătoare. Nu trecu mult și se porni ploaia. Vântul bătea cu putere, fulgerele scăpărau tot mai des, iar tunetul bubuia ceva grozav. Dar ălora nici nu le păsa, atât de prinși erau. Din când în când puteai vedea deslușit fiece chip din mulțimea aceea uriașă, ca și bulgării de pământ azvârliți afară din groapă, dar numaidecât după aia întunericul înghițea din nou totul și nu mai vedeai nimic.

În cele din urmă scoaseră afară sicriul și începură să-i deșurubeze capacul.

A urmat o îmbulzeală și o înghesuială nemaipomenită. Oamenii se îmbrânceau ca să-și facă loc până-n față și să vadă sicriul. Era ceva de speriat, mai ales pe o noapte ca asta. Hines mă trăgea după el cu atâta putere, că mă durea îngrozitor încheietura — cred că uitase că mai sunt și eu pe lume, atât de ațâțat era.

Deodată, fulgerul slobozi deasupra noastră o lumină orbitoare și cineva strigă:

— Dumnezeule, sacul cu galbeni e colo, pe pieptul lui!

Hines îmi dădu drumul și se repezi chiuind, o dată cu toți ceilalți, ca să vadă și el.

Ei, și-atunci am zbughit-o ca vântul din cimitir, alergând prin întuneric spre drum. Aveam drumul numai pentru mine și zburam — adică îl aveam numai pentru mine, afară de bezna aceea, fulgerele, răpăiala ploii, palele de vânt și tunetele asurzitoare. Fugeam de-mi sfârâiau călcâiele.

În târg nu era nici țipenie de om, din pricina furtunii. Am luat-o așadar pe strada mare, în loc să mă strecor prin ulițele lăturalnice.

Când m-am apropiat de casa noastră, am privit cu luare-aminte. Nu se zărea nicio lumină; toată casa era cufundată în întuneric. Mi se rupea inima de jale, fără să știu de ce. Dar deodată, tocmai când treceam prin fața casei, la fereastra lui Mary Jane se aprinse o lumină și deodată inima mi se umflă, gata-gata să plesnească. În aceeași clipă, casa și toate celelalte pieriră în beznă, înapoia mea, și în lumea asta n-aveau să-mi mai stea vreodată înaintea ochilor. În viața mea n-am întâlnit fată mai bună și mai inimoasă ca Mary Jane!

Când am ajuns destul de departe în sus de orășel ca să pot ajunge la insuliță, m-am oprit să caut o barcă de împrumut și, punând mâna pe prima barcă slobodă pe care mi-o dezvălui fulgerul, am sărit în ea și dus am fost. Era o luntre ușoară, legată doar c-o frânghie. Insulița era departe-al naibii, taman în mijlocul fluviului, dar nu m-am mocoșit deloc. Când am ajuns în sfârșit la plută, eram așa de sleit, că de-ar fi fost după mine, m-aș fi lungit să-mi trag sufletul. Dar nu era vreme de pierdut. Am sărit pe plută și-am strigat:

— Hei, Jim, dă drumul plutei! Domnul fie lăudat, am scăpat de ăia!

Jim ieși din wigwam și când mă văzu, veni spre mine cu brațele deschise. Nu mai putea de bucurie. Dar când scăpără odată un fulger și-i lumină fața, mi se făcu inima cât un purice și căzui bâldâbâc în apă. Uitasem că era îmbrăcat ca regele Lear și că arăta ca un arap înecat și, văzându-l, era să mor de frică. Jim mă pescui din apă și începu să mă îmbrățișeze și să mă blagoslovească, bucuros că mă-ntorsesem și că scăpasem de rege și de duce.

— Nu acum — i-am zis — lasă asta pentru masa de dimineață, pentru masa de dimineață! Dezleagă pluta și las-o să alunece!

Peste două clipe alunecam la vale. Tii! Ce bine era să fim iarăși liberi, numai noi doi, pe râul acela mare, fără nimeni pe capul nostru! Săream în sus de bucurie, țopăiam și băteam din călcâie, dar cam la a treia bătaie din călcâie, am auzit un zgomot pe care, din păcate, îl cunoșteam prea bine. Mi-am ținut răsuflarea și-am așteptat, cu urechea la pândă. Nu mă-nșelasem: când fulgerul despică bezna de deasupra apei, i-am văzut cum se apropie vâslind de zor, în barca lor sprintenă. Ei erau — regele și ducele!

M-am trântit pe plută și m-am dat bătut. Abia-abia mi-am putut stăvili lacrimile.

0:00