Așteptarea. — O minciună nevinovată. — Bani plutitori. — Trecerea pe lângă Cairo. — Înotul până la mal.
Am dormit aproape toată ziua, iar noaptea am pornit, în urma altei plute, una nemaipomenit de lungă, care trecea pe lângă noi cât ar fi trecut un alai. Avea la fiecare capăt câte patru vâsle mari și cred că pe bordul ei erau pe puțin treizeci de oameni. În mijloc se vedeau cinci wigwamuri cât toate zilele, depărtate unele de altele. Între ele ardea un foc. La un capăt și la celălalt avea câte un catarg. Era o plută prima-ntâi. Mare lucru să fii plutaș pe o navă ca asta!
Curentul ne-a dus într-un cot adânc al fluviului. Cerul noptatic se cam înnorase, și se făcuse cald. Fluviul era foarte lat și pe amândouă malurile se întindeau păduri dese; nu se zărea nicio rariște și nicio lumină. Am început să vorbim despre Cairo și ne întrebam dacă o să știm când om trece prin dreptul lui. Eu ziceam că n-o să ne dăm seama, fiindcă auzisem că nu-i decât un sătuc cu vreo duzină de case, și dacă din întâmplare n-ar fi luminate, cum era să știm că trecem pe lângă o așezare omenească? Jim mi-a răspuns că o să știm sigur, fiindcă acolo cele două râuri se unesc. Ce ne facem însă — i-am zis eu — dacă o să ni se pară că trecem pe lângă coada unui ostrov, și o să intrăm iar în albia aceluiași râu? Gândul ăsta l-a cam tulburat pe Jim, și pe mine la fel. Ce-i de făcut? Părerea mea era c-ar fi mai bine să vâslim spre mal de îndată ce zărim o lumină, acolo le-am spune oamenilor că vine și tata după noi, cu un șlep de negoț, și că, fiind începător în meseria asta, vrea să afle cât mai e până la Cairo. Jim îmi zise că-i o idee bună. Până una alta, am fumat o pipă și-am așteptat.
N-aveam altceva de făcut decât să deschidem bine ochii, ca nu cumva să trecem pe lângă târgușor fără să-l vedem. Jim spunea că n-avea cum să nu-l vadă, fiindcă din clipa când îl vedea era om liber; dar dacă trecea de el fără să-l bage de seamă, ajungea iar într-un ținut al sclaviei și nu mai avea nicio șansă să scape. Din când în când, sărea în picioare, strigând:
— N-o fi acolo?
Dar nu era. Erau doar focuri rătăcitoare sau licurici, așa că se așeza iar la pândă, ca și mai’nainte. Jim zicea că tremură și-l apucă fierbințelile, știindu-se așa de aproape de libertate. Pot să vă spun că și eu tremuram și aveam fierbințeli numai auzindu-l, fiindcă începusem să mă obișnuiesc cu gândul că e ca și liber — și, la urma urmelor, a cui era vina? A mea, firește. Nu-mi puteam liniști cugetul; nu știam cum. Mă chinuia așa de tare, că nu-mi mai găseam odihna. Nu puteam sta locului o clipă. Pân-atunci nu-mi dădusem seama ce fac. Acum înțelegeam. Și mă ardea ca un foc, din ce în ce mai tare. Încercam să mă încredințez că nu sunt eu de vină, pentru că nu eu îl îndemnasem pe Jim să fugă de la stăpânul său legiuit. Dar degeaba, conștiința nu se lăsa și-mi spunea de fiece dată: „Păi, știai prea bine că fuge ca să-și dobândească libertatea și te puteai duce numaidecât la mal să-l dai în vileag”. Asta cam așa era, și nu puteam cu niciun chip să mă strecor. Aici era buba. Conștiința-mi zicea: „Ce rău ți-a făcut ție biata domnișoară Watson, ca să-l lași pe negrul ei să fugă sub nasul tău, fără să scoți o vorbă? Ce ți-a cășunat pe biata femeie ca să te porți așa urât cu ea? Doar te-a învățat carte, săraca, ți-a arătat cum se cuvine să te porți în lume și ți-a vrut numai binele. Nimic altceva!”
De la o vreme mi-era așa de rușine, că mai c-aș fi vrut să fiu mort. Umblam de colo până colo pe plută, făcându-mi inimă rea, iar Jim umbla și el fără astâmpăr, trecând pe lângă mine. Niciunul din noi nu putea sta locului. De câte ori îl vedeam țopăind și-l auzeam strigând: „Uite Cairo!”, parcă-mi trecea un junghi prin inimă și-mi spuneam că, de-ar fi într-adevăr Cairo, aș muri de rușine.
Jim vorbea tare tot timpul, în vreme ce eu țineam sfat cu mine însumi. Zicea că ăl dintâi lucru pe care o să-l facă odată ajuns într-un stat liber, va fi să pună bani deoparte, fără să cheltuiască nici măcar o lăscaie și, când o să aibă destule parale, o să-și răscumpere nevasta, sclavă la o fermă de lângă casa domnișoarei Watson. După aia au să muncească amândoi ca să-și răscumpere cei doi copii, și dacă stăpânul lor n-o să vrea să-i vândă, au să pună pe un aboliționist să-i răpească.
Îmi îngheța sângele în vine când auzeam asemenea vorbe. Înainte vreme, Jim n-ar fi cutezat niciodată să vorbească așa. Ce schimbare pe el de când se socotea ca și liber! Vorba zicalei din bătrâni: „Dă-i negrului un deget, și-ți ia toată mâna!”
Iată unde m-a dus nechibzuința, mă gândeam eu. Negrul ăsta, pe care pot zice că și eu l-am ajutat să fugă, vine acum și-mi spune verde în obraz că o să-și fure copiii de la un om pe care nici măcar nu-l cunosc și care nu mi-a făcut niciodată vreun rău.
Mă durea să-l aud pe Jim vorbind astfel. Scăzuse rău în ochii mei. Conștiința începu să mă sâcâie mai rău ca oricând, până ce n-am mai putut îndura și i-am spus, ca s-o liniștesc: „Lasă-mă-n pace, nu-i prea târziu! Mă duc la mal când oi vedea prima lumină și-l dau în vileag!” După aia, m-am simțit bine, fericit și ușor ca un fulg. Toată tulburarea pieri ca prin farmec. Eram cu ochii-n patru, doar-doar voi zări o lumină, și îngânam ceva în sinea mea. În curând am zărit o lumină.
— Am scăpat, Huck, am scăpat! strigă Jim. Sări în sus și țopăie! Ăsta-i scumpul, bunul meu Cairo, slavă Domnului, inima-mi spune că ăsta este!
— Mă duc cu barca să văd, Jim. S-ar putea să nu fie…
Dintr-o săritură, a fost în barcă, a dezlegat-o, și-a așternut surtucul vechi pe fund, ca să am pe ce să m-așez, și mi-a dat vâsla. Cum mă depărtam, l-am auzit spunând:
— Curând-curând, o să chiui de bucurie și-o să zic: totu’ e mulțumită lu’ Huck; sunt om liber și n-aș fi putut fi liber fără Huck; Huck a făcut asta. Jim n-o să te uite niciodată, Huck; ești ăl mai bun prieten pe care l-a avut Jim vreodată și singuru’ prieten pe care-l mai are bătrânu’ Jim acum!
Vâsleam de zor, cu gândul să mă duc să-l dau în vileag, dar când l-am auzit vorbind așa, mi s-a înmuiat inima. Am lăsat-o mai moale cu vâslitul, nemaiștiind dacă să fiu sau nu bucuros că pornisem. Când am ajuns la vreo cincizeci de yarzi mai jos de plută, i-am auzit iar glasul:
— Uite-l pe Huck, bunu’ meu Huck, singuru’ domn alb care și-a ținut vreodată făgăduiala dată bătrânului Jim!
M-a cuprins o sfârșeală. Dar mi-am zis: „Trebuie s-o fac, n-am încotro! Acum e prea târziu ca să mai dau înapoi”.
În clipa aceea văzui o barcă, în care erau doi oameni înarmați cu puști. Se opriră. Mă oprii și eu. Unul din ei zise:
— Ce-i acolo?
— O bucată de plută — zic.
— Ești de pe ea?
— Da, dom’le.
— Mai sunt și alți oameni acolo?
— Numai unul, dom’le.
— Ascultă, în noaptea asta au fugit cinci negri de mai sus, de dincolo de capul cotului. Omul tău e alb ori negru?
N-am răspuns numaidecât. Am încercat eu, dar nu-mi veneau cuvintele. Aș fi vrut să-mi iau inima-n dinți și să spun tot, dar parcă eram o cârpă, n-aveam curaj nici cât un iepure. Simțeam că mi se moaie balamalele. „Ajunge, nu te mai strădui atâta!” mi-am zis și le-am spus pe nerăsuflate:
— E alb.
— Mai bine ne ducem să ne încredințăm.
— Da, da, duceți-vă, că tăticu e acolo și poate-mi ajutați să trag pluta până la mal, unde se vede lumina aia. Tăticu-i bolnav, și mămica, și Mary-Ann tot așa.
— Ei, drăcia dracului! Suntem grăbiți, băiete. Dar văd că-i cazul să venim cu tine. Hai, vâslește, să pornim!
Am apucat vâsla și ei pe-ale lor. Peste câteva clipe le-am spus:
— Să știți că tăticu o să vă fie foarte recunoscător. Toți ăi pe care i-am rugat să m-ajute să trag pluta la mal au șters-o, și singur nu pot.
— Urât din partea lor! Hm! Și cam ciudat! Ia zi, băiete, da’ ce-i cu taică-tu?
— E… e… nu-i cine știe ce.
Se opriră din vâslit. Eram foarte aproape de plută acum.
— Mă băiete, tu minți! îmi zise unul dintre ei. Ce-i cu tat-tu? Spune-ne pe șleau, și o să fie mai bine de tine.
— Da, dom’le, am să vă spun, dar vă rog din suflet, nu ne lăsați! … E… domnilor… dacă vâsliți puțin înainte și mă lăsați să vă arunc frânghia de la prova, n-o să trebuiască să vă apropiați de plută, vă rog…
— Înapoi, John, înapoi! răcni unul dintre ei.
Și începură să se depărteze.
— Nu te apropia, băiete, stai în direcția în care bate vântul. Drace! Te pomenești că vântul ne-a trântit boală-n obraji! Mă băiete, dacă știi că taică-tu e bolnav de vărsat, de ce nu ne-ai spus-o din capul locului? Vrei să se molipsească toată lumea?
I-am răspuns, smiorcăind:
— Ba pân-acu’ le spuneam la toți, dar o luau îndată la sănătoasa și ne lăsau așa.
— Bietul băiat! Are și el dreptate. Ni se rupe inima de tine, dar vezi că noi, noi… la naiba! n-avem chef să ne molipsim de vărsat, înțelegi? Ascultă, te-nvăț eu ce să faci: nu te-apuca să tragi singur pluta la mal, că o prăpădești. Cu vreo douăzeci de mile mai la vale, pe malul stâng, e-un orășel. Ai s-ajungi acolo cu mult după răsăritul soarelui. Când o să ceri ajutor, să le spui oamenilor că ai tăi au friguri și fierbințeală. Nu fi prost, nu-i mai lăsa pe oameni să ghicească despre ce e vorba. Noi vrem să-ți facem un bine, așa că fii și tu băiat de treabă și du-te unde ți-am arătat. N-are să-ți folosească la nimic dac-ai să debarci acolo unde se vede lumina aia, nu-i decât un depozit de lemne. Ia zi, taică-tu e sărac, așa-i? Și mai are și ghinion după cât se vede. Na, uite că pun o monedă de aur de douăzeci de dolari pe scândura asta; ia-o când o ajunge în dreptul tău. Mă doare-n suflet că trebuie să te părăsim, dar pe legea mea! cu vărsatul nu-i de glumit, pricepi?
— Așteaptă nițel, Parker — spuse celălalt. Pune și moneda asta de douăzeci de dolari pe scândură, din partea mea. Noroc bun, băiete! Fă cum ți-a spus domnul Parker și n-o să-ți pară rău.
— Da, da, băiete, du-te cu Dumnezeu! Dacă vezi cumva vreun negru fugar, cere ajutor și înhață-l, te mai alegi și cu ceva bani.
— Cu bine, dom’le. Dacă-mi iese-n cale vreun negru fugar, nu-l las eu să scape, fiți pe pace!
Și s-au dus, iar eu m-am urcat la loc pe plută, rușinat și necăjit, fiindcă știam prea bine că săvârșisem o faptă rea și-mi dădeam seama că oricât m-aș fi străduit, tot degeaba ar fi fost: mai bun nu era chip să mă fac. Vai de ăl care nu se-nvață de mic să se poarte cum trebuie! Când e pus la-ncercare, se moaie ca o cârpă, fiindcă nimic nu-i dă tărie.
Gândindu-mă mai adânc, mi-am zis: „Ia stai nițel, să zicem că făceai bine dacă-l pârai pe Jim, crezi că te simțeai mai ușurat? Da’ de unde, tot rău al dracului te-ai fi simțit, ca și-acum. Atunci, mi-am zis eu, ce rost are să-nveți să te porți cum trebuie, când să faci binele-i greu, iar să faci răul nu-i greu de fel, și răsplata-i aceeași?” Am rămas paf. Nu mai știam ce să-mi răspund. Așa că m-am hotărât să nu mă mai frământ și de-aici înainte să mă port totdeauna cum mi-o veni mai la îndemână. Am intrat în wigwam, dar Jim nu era acolo. M-am uitat în jur, Jim nicăieri.
— Hei, Jim! am strigat.
— Aici, Huck! Ăia s-au cărat? Nu vorbi așa tare!
Se băgase în apă, sub vâsla din spatele plutei: nu i se vedea decât nasul. L-am liniștit, spunându-i că tipii nu se mai zăreau. Jim se sui pe plută și urmă:
— Am ascultat tot și-am sărit în apă, hotărât să înot pân’la mal dacă ăia vin încoace. După ce-ar fi plecat, mă întorceam eu înapoi la plută. Doamne! cum i-ai mai dus de nas, Huck! Grozavă păcăleală! L-ai scăpat pe prietenu’ tău Jim, iar el nu te uită cât o trăi!
După aia am vorbit despre banii pe care-i căpătasem. Era o sumă frumușică — douăzeci de dolari de căciulă. Jim era de părere că acum puteam lua bilete de punte pe un vapor și că banii au să ne ajungă până o să sosim undeva în statele libere. Încă douăzeci de mile — zicea el — e o nimica toată pentru pluta noastră, dar tare-ar fi vrut să fi fost deja acolo!
În zori am făcut popas. Jim ascunse cu mare grijă pluta, apoi își petrecu ziua făcând bagajele și pregătind toate cele, pentru a părăsi plutăritul.
În noaptea aceea, pe la vreo zece, am zărit luminile unui târg, în fundul unui cot al fluviului, pe partea stângă. M-am dus cu barca să văd ce era. Ceva mai încolo am dat de o luntre în care ședea un om și întindea o undiță cu mai multe cârlige. M-am apropiat și i-am zis:
— Nene, orașul ăla e Cairo?
— Cairo? Da’ de unde! Ai căpiat?
— Da’ ce oraș e, nene?
— Dacă vrei să știi, du-te și află! Dacă mai stai aici și-mi bați capul, îți trag una de-ai să mă pomenești toată viața.
M-am întors la plută. Jim se arătă grozav de dezamăgit, dar l-am îmbărbătat, spunându-i că târgul următor o să fie negreșit Cairo.
Până a doua zi în zori am mai trecut prin fața unui orășel și mă pregăteam să mă duc iar să văd ce e, dar Jim m-a oprit arătându-mi că era pe un deal și amintindu-mi că la Cairo e șes. Uitasem…
Peste zi am rămas pe un grind, nu departe de malul stâng. Începusem să intru la bănuieli, și Jim tot așa.
— Te pomenești — îi zic — că-n noaptea aia cu ceață am trecut de Cairo!
— Să nu mai vorbim despre asta, Huck! Bieții negri n-au niciodată noroc. Știam eu că pielea aia de șarpe are să ne mai aducă ghinion!
— Aș vrea să nu fi văzut niciodată pielea aia, Jim. Ce bine era dacă nu-mi cădeau ochii pe ea!
— Tu n-ai nicio vină, Huck, fiindcă nu știai. Așa că nu-ți mai face sânge rău!
Când s-a luminat bine de ziuă, ne-am dat seama că lângă mal era apa limpede venită din Ohio, iar dincolo era Mississippi cel tulbure, ca de obicei! Așadar, adio Cairo!
Ne-am așezat să ne sfătuim. N-avea niciun rost să ne ducem la mal. Și să pornim cu pluta înapoi, se-nțelege că n-aveam cum. Nu ne rămânea decât o cale: să așteptăm până seara și să ne încercăm norocul, întorcându-ne cu barca. Am dormit toată ziua într-un desiș de plopi, ca să mai prindem puteri. Dar seara, când ne-am întors la plută, ce să vezi? Barca ia-o de unde nu-i!
Multă vreme n-am scos o vorbă. Ce era să fi zis? Știam amândoi prea bine că tot pielea șarpelui ne făcuse bucata și de data asta. La ce bun să mai vorbim? Ar fi părut că ne plângem și asta ne-ar fi adus iar ghinion — și tot așa, până ne-am fi învățat să tăcem.
Când ne-a mai venit inima la loc, ne-am sfătuit ce-ar fi mai bine să facem și ne-am dat seama că nu era decât o ieșire: să purcedem cu pluta la vale până ni s-o ivi prilejul să cumpărăm o barcă și s-o pornim înapoi cu ea, în susul apei. N-aveam de gând să împrumutăm vreuna când nu era nimeni prin preajmă, așa cum ar fi făcut babacu’, fiindcă ne temeam să nu se ia careva după noi.
Când s-a întunecat, am pornit cu pluta. Cei care încă nu s-au încredințat că-i nebunie curată să pui mâna pe-o piele de șarpe, după tot ce ne-a cășunat nouă pielea aia de șarpe, au să se încredințeze acuma, văzând ce ne-a mai făcut.
Bărci poți cumpăra de la plutele trase la mal. Dar nu vedeam nicio plută trasă la mal, așa c-am mers înainte trei ore și mai bine.
Noaptea se făcuse cenușie și cam pâcloasă — tot ce poate fi mai rău, afară de ceață. Pe-o noapte ca asta, nu vezi la doi pași și nu poți desluși nimic pe apa fluviului. Era târziu și liniște. Deodată am zărit un vapor care venea la deal. Am aprins felinarul, crezând că ăia au să bage de seamă. De obicei, vapoarele care mergeau la deal nu treceau pe lângă noi, ci o luau pe lângă bancurile de nisip și căutau apa mai lină de la adăpostul lor; dar în nopți ca astea, ele se luau de piept cu fluviul, ținând drept șenalul, împotriva întregului curent.
Îl auzeam cum calcă apa, dar nu l-am văzut decât când a fost aproape de tot. Venea întins spre noi. Vapoarele au obiceiul ăsta: încearcă să vadă până unde pot să se apropie fără să te-atingă. Câteodată, roata îți sfarmă o vâslă și atunci pilotul scoate capul afară și râde crezându-se mare pișicher. Așadar, venea drept spre noi, iar noi ne închipuiam că o să treacă razant, dar ăla parcă n-avea deloc de gând să vireze. Era o namilă de vapor și mergea iute de tot, ca un nor negru înconjurat de roiuri de licurici. Deodată răsări din beznă, mătăhălos și înfricoșător, c-un șir lung de uși de focar larg deschise, strălucind ca niște dinți încinși la roșu, și cu-o etravă[17] și niște margini de punte cât toate zilele, atârnând drept deasupra capetelor noastre. Cineva răcni la noi, apoi răsunară clopotele de alarmă pentru oprirea mașinilor, înjurăturile se amestecară cu șuierul aburului și, în vreme ce Jim sărea într-o parte și eu în cealaltă, vaporul izbi din plin pluta, trecând peste ea.
M-am scufundat în apă cu gândul să ajung la fund, căci o roată de treizeci de picioare era gata-gata să treacă peste mine și-mi ziceam că ar fi mai bine să-i fac loc, să nu se-ncurce. De obicei sunt în stare să rămân sub apă un minut, dar de data asta cred c-am zăbovit un minut și jumătate. Apoi m-am săltat repede la fața apei — simțeam că mă-năbuș. Am ieșit până la subsuori și mi-am suflat apa din nări, ca să pot trage aer în piept. Era, firește, un curent năprasnic; și tot firește, vaporul își pusese din nou în mișcare mașinile, la zece secunde după ce le oprise. Ce le pasă vaporenilor de plutași?! Din pricina întunericului, nu-l mai vedeam, îl auzeam doar cum brăzdează apa fluviului.
Am strigat „Jim” de vreo douăsprezece ori, dar n-a răspuns nimeni. Am apucat atunci o scândură, de care mă lovisem pe când „călcam apa”, și am pornit spre mal împingând-o înaintea mea. Curentul trăgea însă către malul stâng: eram într-un loc unde șenalul traversa râul, așa că mi-am schimbat direcția și-am luat-o într-acolo. Era una din trecerile alea lungi și piezișe, de vreo două mile.
A trecut multă vreme până să ajung la mal, dar am ajuns cu bine și m-am cățărat pe mal. Nu vedeam mai nimic; m-am târât orbește pe un teren accidentat, cale de vreun sfert de milă. Deodată m-am pomenit în fața unei case bătrânești, din bârne, cu două corpuri.
Mă gândeam s-o șterg iute de acolo, dar o haită de câini se năpusti spre mine, mârâind și lătrând; am stat locului, n-avea rost să mă mișc.