Exerciții de scrimă. — Monologul lui Hamlet. — Hoinăreala prin târg. — Un târg leneș. — Bătrânul Boggs. — Mort.
Soarele răsărise, dar noi ne-am urmat drumul fără să ne oprim. Regele și ducele se arătară în cele din urmă. Păreau frânți de oboseală, dar după ce s-au scăldat în râu, s-au mai înviorat.
După prânzișor regele se așeză într-un colț al plutei, își scoase cizmele, își sumese nădragii și-și vârî picioarele în apă, ca să-i fie mai plăcut. Apoi își aprinse luleaua și se apucă să-și învețe pe dinafară rolul din „Romeo și Julieta”.
Când socoti că-i intrase bine-n căpățână, începu să repete împreună cu ducele. Ducele trebui să-l învețe de zeci de ori cum să rostească fiece tiradă, cum să suspine și cum să-și ducă mâna la inimă. După un timp, se arătă mulțumit, dar ținu să adauge:
— Nu trebuie să ragi ca un taur când spui „Romeo!” Trebuie să-l rostești cu blândețe, duios și cu sfârșeală în glas, uite-așa: „Roo-meo!” Pricepi? Nu uita că Julieta e o copiliță dulce și scumpă… nu poate să zbiere așa, ca un măgar.
Scoaseră apoi două săbii lungi, pe care ducele le meșterise din șipci de stejar, și începură să repete scena duelului. Ducele zicea că el e Richard al III-lea. Era o plăcere să-i vezi țopăind și învârtindu-se pe plută. Numai că nu trecu mult și regele se poticni și căzu în apă. După aia se așezară să se odihnească și-și povestiră o sumedenie de pățanii care li se întâmplaseră odinioară, pe fluviu.
După prânz, ducele spuse:
— Ascultă, Capeținule, trebuie să facem din numărul nostru un spectacol clasa una. De-aia cred c-ar fi bine să mai pregătim ceva. În tot cazu’, ne trebuie ceva pentru bisuri.
— Ce-s alea bisuri, Bilgewater?
Ducele îl lămuri.
— Am găsit — spuse el apoi. Am să le dansez dansul scoțian Highland fling sau hornpipe-ul marinarilor. Iar mătăluță, hm… stai nițel… a, am găsit, ai să reciți monologul lui Hamlet.
— Ce, cum?
— Monologul lui Hamlet, cum, nu-l știi? Chestia a mai celebră din Shakespeare! E sublim, pe onoarea mea că-i sublim. Ridică sala în picioare. Nu-l am în carte, n-am la mine decât un volum, dar cred că pot să mi-l amintesc. Am să mă plimb nițel ca să văd dacă pot să-l rechem din beciurile amintirii.
Și începu să umble de colo până colo, cu o mutră îngândurată, încrețindu-și din când în când fruntea, ceva de speriat. Apoi înălță din sprâncene, își duse mâna la frunte și se clătină gemând. Nu trecu mult și începu să suspine, ba chiar se făcu că varsă o lacrimă. Făcea să-l vezi, zău așa!
În cele din urmă își aduse aminte și ne rugă să fim atenți.
Luându-și aerul cel mai nobil cu putință, întinse un picior, își întinse brațele sus de tot și privi spre cer, cu capul dat pe spate.
Începu apoi să scrâșnească din dinți, să se scălâmbăie și să aiureze. În tot timpul monologului nu încetă o clipă să zbiere, umflându-și pieptul și fâțâindu-se mai abitir ca toți actorii pe care i-am văzut vreodată.
Iată monologul, pe care l-am învățat destul de lesne, în timp ce-l repeta cu regele:
A fi sau a nu fi; acesta-i pumnalul gol Ce face o năpastă din viața-atât de lungă; Căci cine-ar duce poveri, pân’ ce pădurea Birnam vine la Dunsinane, De nu cumva frica de ceva de după moarte Ucide somnul nevinovat, Al doilea fel la masa marii Firi, Și ne face mai degrabă să azvârlim săgețile sorții cumplite Decât să zburăm spre altele, de care nu știm nimic. Iată temeiul care ne oprește: Trezește-l pe Duncan cu bătaia ta în ușă! O, de-ai putea; Căci cine-ar îndura biciul și batjocura vremii, Nedreptatea asupritorului, ocara celui mândru, Zăbava legii și sfârșitul pe care chinurile lui și l-ar putea afla. În pustiul mort și-n miez de noapte, când cimitirele cască În straiele lor obișnuite de negru solemn, De n-ar fi țara nedescoperită, de la al cărei hotar niciun călător nu se întoarce, Suflă molimă asupra lumii, Și astfel culoarea firească a hotărârii, ca biata mâță din zicală, Pălește de griji. Și toți norii ce se lăsau peste acoperișurile noastre, Din pricina asta își abat șuvoaiele, Și pierd numele de faptă. E un sfârșit dorit cu evlavie. Dar încet, frumoasa Ofelia: Nu-ți deschide fălcile grele, de marmură. Ci du-te la mănăstire — du-te![31]
Bătrânului îi plăcu mult tirada asta și-o învăță repede pe de rost. Ai fi zis că se născuse anume pentru ea. Era o plăcere să-l vezi cum se zbuciumă și se foiește, înfierbântat la culme; când îl recita, zbiera, se zbătea și se cabra de-a dreptul. La prima ocazie, ducele tipări niște afișe. Două-trei zile după aia, pluta a fost pentru noi un adevărat teatru. Tot timpul aveam dueluri și repetiții — cum spunea ducele. Într-o dimineață, cu mult după ce intrasem în statul Arkansas, am ajuns în apropierea unui târgușor într-un cot mare al râului. Ne-am oprit cu vreo trei sferturi de milă mai sus de târgușor, la vărsarea unui râuleț, închis ca un tunel de chiparoși. Ne-am suit în barcă, toți afară de Jim, și ne-am dus să vedem dacă-i rost să dăm spectacolul în târgul acela.
Nimerisem tocmai bine. În după-amiaza aia, urma să fie acolo un spectacol de circ și începuseră să vină de prin împrejurimi oameni călări sau în tot felul de căruțe hodorogite.
Circul urma să plece mai departe, înainte să se lase noaptea, așa că spectacolul nostru pica la țanc. După ce ducele închirie sala judecătoriei, ne-am dus cu toții prin târg să lipim afișele, pe care se putea citi:
SHAKESPEARE DIN NOU PE SCENĂ!!! Atracție minunată! O singură seară! Tragedienii de renume mondial, David Garrick cel Tânăr, de la Teatrul Drury Lane, Londra, și Edmund Kean cel Bătrân[32], de la Teatrul Regal Haymarket[33], Whitechapel, Pudding Lane, Piccadilly, Londra, și de la Teatrele Regale de pe Continent, în sublimul lor spectacol shakespearian intitulat SCENA BALCONULUI din ROMEO ȘI JULIETA!!!
Romeo… Dl. Garrick. Julieta… Dl. Kean.
Cu participarea întregii trupe! Costume noi, decoruri noi, recuzită nouă!
De asemenea:
Palpitantul, magistralul și înfricoșătorul
DUEL CU SĂBII LATE
din RICHARD AL III-LEA!!!
Richard al III-lea… Dl. Garrick. Richmond… Dl. Kean.
De asemenea:
(la cerere specială)
NEMURITORUL MONOLOG AL LUI HAMLET!!
Interpretat de ilustrul Kean!
Jucat de el 300 de seri la rând la Paris!
O singură seară,
din pricina unor angajamente imperioase în Europa!
Intrarea 25 de cenți; copiii și servitorii, 10 cenți.
După aia am dat o raită prin târgușor. Mai toate dughenele și casele erau niște dărăpănături, cu scheletul de lemn uscat, care nu cunoscuseră niciodată zugrăveala. Se-nălțau la trei-patru picioare deasupra pământului, pe un fel de catalige, ca să nu intre la apă când se revarsă fluviul. Pe lângă fiecare casă era câte o grădiniță, în care nu vedeai însă decât ciumăfaie, floarea-soarelui, mormane de cenușă, ghete scâlciate, sticle sparte, zdrențe și fel de fel de tinichele. Gardurile erau înjghebate din scânduri de tot felul, bătute în cuie în răstimpuri diferite, și se aplecau în toate părțile. Porțile atârnau într-o singură balama — de piele. Unele din uluci fuseseră văruite cândva, dar ducele zicea că asta trebuie să fi fost pe vremea lui Columb. Prin grădini vedeai porci și oameni care-i fugăreau.
Toate dughenele erau înșirate pe o singură uliță. În fața fiecăreia era câte o apărătoare de pânză albă, de stâlpul căreia țăranii își priponeau caii. Sub aceste apărători se vedeau lăzi goale pe care-și făceau veacul o mulțime de derbedei. Scrijeleau lăzile cu bricegele lor Barlow, mestecau tutun, căscau și se întindeau într-una — ce mai, o gașcă de pușlamale! Mai toți purtau pălării galbene, de pai, mari cât o umbrelă, da’ n-aveau pe ei nici haine, nici pieptare. Își ziceau unul altuia Bill, Buck, Hank, Joe sau Andy și vorbeau cu glas tărăgănat și leneș, înjurând de mama focului. De fiece stâlp al apărătoarelor era rezemat câte un golan din ăștia, care nu-și scotea mâinile din buzunare decât ca să împrumute cuiva un dumicat de tutun sau ca să se scarpine.
Trecând pe lângă ei, n-auzeai decât vorbe de-acestea:
— Dă-mi și mie un dumicat de tutun, Hank.
— Nu pot. N-am decât unu’. Cere-i lu’ Bill.
Bill ori îi dădea, ori îl mințea, zicându-i că nu mai are. Multe din haimanalele astea n-au o para chioară și nici măcar un dumicat de tutun al lor. Tot ce mestecă-i de împrumut. Îl auzeai pe câte unul zicând:
— Jack, împrumută-mi un dumicat; taman acu’ i-am dat lui Ben Thompson tot ce mai aveam.
Minciuni d-astea nu se prind decât la un străin, dar cum Jack nu era străin, îi zicea:
— Îi dăduși un dumicat, ai? Și bunica pisicii lu’ soră-ta tot așa! Fă bine și dă-mi înapoi tutunul care ți l-am dat, Lafe Buckner, și-o să-ți împrumut p-ormă o tonă-două, fără să-ți mai cer nici dobânda din urmă.
— Ba mai deunăzi ți-am dat ceva înapoi.
— Da, mi-ai dat vreo șase dumicați. Iei împrumut tutun de prăvălie și dai înapoi tutun negru de-ăl prost!
Tutunul de prăvălie se vinde în pătrățele negre, presate, dar haimanalele astea mestecă mai mult frunză de tutun răsucită. Când împrumută un dumicat, nu stau să-l taie c-un cuțit, ci-și vâră bucata între dinți, o rod și trag de ea cu mâinile, până se rupe-n două. Ăl care a dat tutunul se uită cu jale la ce i-a mai rămas și spune tăios:
— Ascultă, dă-mi mie mestecușul și oprește-ți tu restul.
Toate ulițele târgului erau pline de glod, un glod negru ca smoala, adânc de aproape un picior pe alocuri și de două-trei țoli peste tot. Peste tot umblau razna porcii, grohăind. Câte-o scroafă gloduroasă se ivea în capul uliței, însoțită de o droaie de godaci, și se trântea taman în drum, de trebuiau oamenii s-o ocolească; se lungea acolo și dădea să sugă godacilor, închizând ochii de plăcere și mișcând din urechi, cu o mutră fericită de parcă ar fi primit leafă pentru treaba asta.
Unul din derbedei striga atunci:
— Șo pe ea, băiete! Prinde-o, Tige!
Și-atunci, scroafa o lua la goană, guițând amarnic, cu un câine-doi atârnați de fiecare ureche și cu încă trei-patru duzini pe urmele lor. Toți derbedeii se ridicau în picioare ca să privească și făceau mare haz, încântați de hărmălaie. Se întorceau apoi la locurile lor și așteptau să se încaiere câinii. Nimic nu-i înviora și nu-i fericea mai mult. Poate doar când ungeau cu terebentină un câine de pripas și-i dădeau foc, sau când îi atârnau de coadă o tinichea și-l priveau cum fuge până-i ieșea sufletul, să se mai fi bucurat așa.
Pe malul fluviului erau niște maghernițe lăsate într-o rână, gata-gata să se prăvale. Oamenii se mutaseră din ele. Malul fusese mâncat de ape și pe sub temeliile altor case, care acum atârnau în gol. Mai locuia totuși câte cineva în ele, dar era primejdie. Uneori se întâmpla să se surpe o bucată de pământ cât o casă. Alteori, vara, se năruia în apă câte o limbă de pământ, adâncă de un sfert de milă, care începea să se surpe și se surpa mereu, până ce într-o singură vară cădea toată în fluviu. Un târgușor ca ăsta trebuie să se tragă mereu îndărăt, fiindcă apa-l macină fără încetare.
Mai rămăsese puțin până la amiază și ulițele gemeau de căruțe și cai, care nu mai conteneau să sosească. Familii întregi se ospătau în căruțe, cu merindea adusă de acasă, de la țară. Mulți trăgeau la măsea. Am fost de față la vreo trei încăierări. Deodată am auzit pe cineva strigând:
— Uite-l și pe moș Boggs! Vine de la țară să-și ia porția de băutură, ca-n fiecare lună. Ia priviți-l, băieți!
Derbedeii păreau încântați, pesemne că erau obișnuiți să facă haz pe socoteala lui Boggs.
— Tare-aș vrea să știu pe cine-o să omoare de data asta — spuse unul din ei. De i-ar fi omorât pe toți ăia de-i amenință de douăzeci de ani încoace, acu’ i-ar merge vestea în toată țara.
Altul spuse:
— Tare-aș vrea ca moș Boggs să m-amenințe și pe mine; aș ști atuncea că n-am să mor nici peste-o mie de ani!
Boggs se ivi în treapădul calului, răcnind și chiuind ca o piele roșie.
— Faceți loc, bă, că-s pe picior de război și sicriele or să se scumpească!
Era beat și se bălăbănea în șa. Părea trecut de cincizeci de ani și-avea o față roșie ca focul. Toți îl luau în răspăr și se strâmbau la el, iar Boggs le răspundea că le-arată el lor, că nimeni n-o să scape, dar că acum n-are vreme, fiindcă-a venit în târg anume ca să-i zboare creierii colonelului Sherburn. „Întâi carnea p-ormă ciorba, asta mi-e deviza!” spunea el.
Văzându-mă, se apropie de mine și-mi zise:
— De unde vii, băiețaș? Te săturași de viață, ai? Și porni mai departe. Mi se făcuse inima cât un purice, dar unul mă liniști:
— Nu te teme! Așa-i el când se-mbată. E-un prostănac bătrân, da’ nu găsești în tot Arkansasul suflet mai bun ca al lui. Beat sau treaz, n-ar omorî nicio muscă.
Boggs se opri înaintea celei mai mari prăvălii din târg și, după ce se aplecă să privească pe sub poalele apărătoarei, începu să strige:
— Fă-te-ncoa’, Sherburn! Te-așteaptă omu’ pe care l-ai jecmănit. Pe tine te caut, câine, și-am să-ți vin eu de hac!
În vreme ce-i dădea înainte cu gura ocărându-l pe Sherburn în fel și chip, ulița se umpluse de oameni. Îl ascultau și se prăpădeau de râs.
În curând ieși din dugheană un bărbat de vreo cincizeci și cinci de ani, țanțoș și sclivisit ca nimeni altul din târg. Mulțimea se dădu înapoi ca să-i facă loc, iar el merse liniștit câțiva pași și spuse:
— Sunt sătul de toate astea, dar am să rabd pân’ la ora unu. Bagă de seamă, pân’ la unu, nicio clipă mai mult. Dacă după aia mai cârtești ceva împotrivă-mi, să știi că pun mâna pe tine chiar de te-ai duce la capătul pământului.
Și zicând acestea se întoarse în dugheană. Mulțimea încremenise. Nu mai râdea nimeni acum. Boggs dădu pinteni calului și porni, înjurându-l pe Sherburn cât îl ținea gura. Ajuns în capătul uliței, se întoarse și se opri iar în fața dughenei, înjurând într-una. Câțiva se îmbulziră în jurul lui și încercară să-l potolească, dar degeaba. Îi arătară că pân’ la ora unu mai erau doar vreo cincisprezece minute și-i spuseră că trebuie să plece acasă de îndată. Dar își răceau gura de pomană. Boggs îi dădu înainte cu înjurăturile. Apoi trânti pălăria în glod și trecu peste ea călare; după câteva clipe se năpusti iar în lungul uliței, cu pletele-i cărunte fluturând în vânt. Câțiva încercară să se apropie de el și să-l dea jos de pe cal, ca să-l poată închide undeva, până și-o veni în fire. Dar nu izbutiră. Ajuns la capătul uliței, Boggs se întoarse în goana calului și începu iar să-l facă albie de porci pe Sherburn.
— Căutați-o pe fiică-sa! strigă cineva. Repede, aduceți-o! Pe ea o mai ascultă din când în când. Numai ea e-n stare să-l înduplece.
Un om dădu fuga s-o caute. Cât despre mine, am mai mers câțiva pași în josul uliței și m-am oprit. După vreo cinci-zece minute Boggs se ivi iar, dar fără cal. Venea taman spre mine, clătinându-se pe picioare și în capul gol, adus de doi prieteni care-l țineau fiecare de câte un braț. Nu scotea o vorbă, dar părea tulburat. Acum nu se mai lăsa târât, parcă se grăbea și el.
— Boggs! se auzi un glas.
M-am întors să văd cine-l strigase: era colonelul Sherburn. Stătea liniștit în mijlocul uliței, ținând în mâna dreaptă un pistol cu țeava îndreptată spre cer. În aceeași clipă am zărit o fată care se apropia în fugă, însoțită de doi inși. Boggs și cei doi prieteni ai săi se întoarseră să vadă cine strigase; când văzură pistolul, cei doi se feriră în lături, în timp ce țeava pistolului cobora încet și sigur până la orizontală — amândouă țevile erau armate.
— Dumnezeule! Nu trage! se milogi Boggs, ridicându-și mâinile deasupra capului.
Dar în aceeași clipă se auzi o detunătură. Era primul glonte; Boggs se clătină, bătând aerul cu brațele. Poc! pornise al doilea glonte. Boggs se prăbuși pe spate, greoi și țeapăn, cu brațele întinse. Fata scoase un țipăt. Se repezi spre tatăl ei și se aruncă peste el, plângând:
— Vai, l-a omorât, l-a omorât!
Oamenii se îmbulzeau în jurul lor, îmbrâncindu-se și întinzându-și gâturile ca să vadă ce se întâmplă, în vreme ce ăi din mijloc încercau să-i dea îndărăt, strigându-le:
— Înapoi, înapoi! Are nevoie de aer!
Colonelul Sherburn azvârli cât colo pistolul și, răsucindu-se pe călcâie, plecă.
Oamenii îl duseră pe Boggs într-o dugheană mică — spițeria. Mulțimea se înghesuia la fel ca-nainte — părea că tot târgușorul ieșise pe uliță. Am dat fuga și-am prins un loc bun la fereastră, de unde eram aproape de el și puteam vedea înăuntru. Îl întinseră pe podea și-i puseră sub cap o Biblie cât toate zilele, apoi îi așternură pe piept o altă Biblie, larg deschisă. Mai întâi îi sfâșiaseră cămașa și văzusem pe unde intrase unul din gloanțe. Boggs horcăi de vreo douăsprezece ori; de câte ori trăgea aer în piept, Biblia sălta, și cobora la loc când răsufla. Pe urmă rămase nemișcat: murise. Oamenii o traseră de lângă mort pe fată, care plângea și se căina. Să tot fi avut șaisprezece ani, sărmana; era tare drăgălașă, dar groaznic de palidă și speriată.
În curând se strânse acolo tot orășelul. Oamenii se împingeau, se-nghionteau și se-mbrânceau, dornici să ajungă la vitrină ca să privească, dar cei care ocupaseră locuri în față nu voiau să renunțe la ele. Cei din spatele lor le tot strigau:
— Ajunge cât ați privit, fraților! Nu-i frumos și nu-i drept să stați numai voi acolo! Mai lăsați și pe alții, toată lumea are dreptul să privească, nu numai voi!
Era o hărmălaie nemaipomenită, așa că am șters-o, de teamă să nu se lase cu bătaie. Ulițele erau pline de oameni, care mai de care mai înfierbântați. Cei ce fuseseră de față la omor povesteau cum se întâmplase; în jurul fiecăruia dintre ei se strânsese roată sumedenie de oameni care ascultau, lungindu-și gâturile. Un lungan costeliv, cu chică și cu-un joben înalt din blană albă dat pe ceafă, însemna pe pământ, c-un toiag cu mânerul îndoit, locurile unde stătuseră Boggs și Sherburn. Oamenii se țineau după el, urmărindu-i mișcările și dând din cap în semn că pricep. Apoi se aplecau, cu mâinile sprijinite pe coapse, ca să vadă semnele făcute de ăla cu toiagul.
Când ajunse în locul unde stătuse Sherburn, lunganul își îndreptă spinarea, îmbățoșându-se, se încruntă și-și trase borul pălăriei pe ochi. „Boggs!” strigă el, coborând încet toiagul. Apoi, cu un „poc!”, se clătină și după încă un „poc!” se prăbuși pe spate. Cei care văzuseră tărășenia ziceau că taman așa se-ntâmplase. Drept răsplată, vreo doisprezece scoaseră niște clondire din buzunar și-l cinstiră.
După câtva timp, cineva spuse că Sherburn ar trebui să fie linșat. În câteva clipe toată lumea fu de aceeași părere. Atâta le-a fost. Urlând ca niște smintiți, o zbughiră înșfăcând în drum toate frânghiile de rufe pe care le găsiră, ca să aibă cu ce să-l spânzure pe Sherburn.