Liniște ca duminica. — O identitate greșită. — În încurcătură. — În dilemă.
Când am ajuns la fermă, soarele dogorea. Totul era liniștit ca-ntr-o zi de duminică. Argații erau duși la câmp. În văzduh plutea bâzâitul surd al muștelor și-al altor gângănii, care, când îl auzi, ți se pare c-ai rămas singur și că toți ceilalți au murit și s-au dus. Te cuprindea jalea când începea să adie vreun vânticel prin frunzare, fiindcă freamătul stârnit aducea cu șoapta duhurilor unor morți de demult, care-ar fi vorbit despre tine. Când auzi așa ceva, îți vine să fii și tu mort, ca să se isprăvească o dată cu toate.
Phelps avea o mică plantație prăpădită de bumbac, și toate astea arată la fel. O ogradă de doi acri, împrejmuită cu un gard de prăjini; un pârleaz înjghebat din butuci ferăstruiți și așezați în picioare ca niște trepte, ca niște butoaie de înălțimi felurite, pe unde puteai sări gardul și pe care se cățărau femeile ca să-ncalece pe cai. Ograda, smălțată cu smocuri de iarbă sfarogită, părea golașă și netedă ca o pălărie veche, cu pâsla roasă. Într-o casă mare, cu două încăperi despărțite de-o trecere, din bârne cioplite, locuiau albii; golurile dintre bârne erau astupate cu lut sau mortar, alcătuind un fel de fâșii care fuseseră cândva văruite. O bucătărie din bârne rotunde era legată de casă printr-o tindă largă, deschisă în părți, dar acoperită. În spatele bucătăriei era o afumătoare din bârne, iar alături, se înșirau trei maghernițe din bârne, pentru negri. Lângă gardul din fund, se zărea o colibă singuratică, iar ceva mai încolo, în cealaltă parte, se aflau câteva șuri. Lângă colibă, un cazan mare în care se fierbea săpun, și un jgheab pentru cenușă. Lângă ușa bucătăriei, o laviță cu o găleată de apă și o tigvă. Ici-colo, câte un dulău moțăia la soare. Într-un colț, departe, se vedeau vreo trei copaci umbroși. Lângă gard, într-un loc, creșteau niște tufe de agrișe și de coacăze, iar dincolo de gard, se vedea o grădiniță și un petic cu pepeni verzi. Apoi lanurile de bumbac și dincolo de ele pădurea.
După ce-am ocolit ograda, am sărit pârleazul lângă jgheab și am luat-o spre bucătărie.
După câțiva pași, am auzit bâzâitul stins al unei roți de tors, care se tânguia când mai sus, când mai jos; și-atunci am știut sigur că-mi doream să fiu mort — fiindcă ăsta-i cel mai singuratic sunet de pe lume.
Am mers mai departe, fără un gând anume, ci bizuindu-mă doar pe pronia cerească să-mi pună în gură vorbele nimerite, când o să fie vremea; băgasem de seamă că pronia asta, dacă mă lăsam în voia ei, mă scotea totdeauna din încurcătură.
La jumătatea drumului, se repezi la mine un dulău, apoi încă unul. Se-nțelege că m-am oprit și-am rămas nemișcat. Făceau un tărăboi nemaipomenit! În câteva clipe, se strânseră în jurul meu vreo cincisprezece potăi cu gâturile și boturile întinse spre mine. Și lătrau! Aoleo, cum mai lătrau! Eram, cum s-ar zice, ca butucul unei roți, iar dulăii erau spițele. Și tot veneau din toate părțile, sărind peste gard și repezindu-se la mine.
Din bucătărie ieși atunci o negresă cu un făcăleț în mână. „Piei, Tigrule! Fugi de-aici, Grivei!” strigă ea și îi cârpi pe unul și pe altul și-i puse pe fugă, schelălăind, iar ceilalți se luară după ei. În clipa următoare, jumătate din ei se întoarseră dând din coadă și gudurându-se pe lângă mine. Câinii nu-s deloc răi la suflet, zău.
În spatele negresei se iviseră o fetiță și doi băiețași negri, îmbrăcați doar cu câte o cămașă de pânză de câlți. Se agățaseră de fusta mămucăi lor și mă priveau sfioși, așa cum privesc întotdeauna copilașii negri.
Nu trecu mult și se ivi și stăpâna casei, o femeie de vreo patruzeci și cinci — cincizeci de ani, cu capul gol și ținând în mână un fus. În spatele ei veneau copiii ei albi, care se purtau întocmai ca negrișorii.
— Iată-te, în sfârșit, tu ești, nu-i așa? îmi strigă ea, râzând cu gura până la urechi.
— Da, doamnă! i-am răspuns pe negândite.
Atunci ea mă luă în brațe și mă strânse zdravăn, pe urmă îmi apucă mâinile și mi le zgâlțâi. Obrajii îi șiroiau de lacrimi și nu se mai sătura să mă îmbrățișeze și să mă strângă, în vreme ce gura îi turuia fără-ncetare:
— Credeam că semeni mai mult cu maică-ta, dar zău, nu-mi pasă, sunt fericită că te văd. Mânca-l-ar mama, dragul de el! Copilași, ăsta-i vărul vostru, Tom. Spuneți-i bun venit!
Copiii își lăsară însă capetele în jos și, băgându-și degetele în gură, se ascunseră în spatele ei.
— Lize — spuse ea — dă fuga și pregătește-i numaidecât o masă de dimineață caldă. Sau te pomenești c-ai mâncat pe vapor?
I-am răspuns că da. Mă luă de mână și porni cu mine spre casă, cu droaia de copii după noi. Când am ajuns înăuntru, mă puse să șed pe un scaun cu șezutul împletit din fâșii de lemn, iar ea se așeză pe un scăunel în fața mea, ținându-mi mâinile într-ale ei.
— Acum pot să te privesc pe-ndelete. De ani de zile aștept clipa asta și iată c-a sosit! Te așteptam de vreo două zile. De ce-ai întârziat? S-a împotmolit cumva vaporul?
— Da, doamnă, s-a…
— Zi-mi tușă Sally, nu mă mai domni atâta! În ce loc s-a împotmolit?
Habar n-aveam ce să-i spun, fiindcă nu știam dacă vaporul venea de sus sau de jos. Dar mi-am ascultat ca de obicei inima și inima mi-a zis că vaporul trebuia să vină în susul apei, dinspre New Orleans. Numai că asta nu era de ajuns, fiindcă nu cunoșteam numele bancurilor de nisip de pe acolo. Trebuia să născocesc un banc sau să zic c-am uitat numele aceluia în care ne împotmolisem sau… Deodată îmi veni o idee:
— Împotmolirea nu ne-a ținut în loc decât puțin. Ne-a sărit un cap de cilindru.
— Dumnezeule! A fost rănit careva?
— Nu! Doar un negru a fost omorât.
— Mare noroc ați avut, fiindcă uneori se-ntâmplă să fie răniți și oameni. Acu’ doi ani, de Crăciun, unchiu-tău Silas venea de la New Orleans cu vaporul „Lally Rook” și tot așa i-a sărit un cap de cilindru. Un om a fost schilodit și cred c-a murit curând după aceea. Era baptist. Unchiu-tău Silas cunoaște o familie din Baton Rouge[40], care-i știa foarte bine neamurile. Da, acu’ mi-amintesc, a murit, săracul! Cangrena s-a-ntins și au trebuit să-i facă o amputație. Da’ tot n-a scăpat. Da, da, cangrenă era. Se învinețise tot, săracu’! A murit nădăjduind într-o înviere măreață. Oamenii ziceau că arăta ceva de speriat. De câteva zile, unchiu-tău se duce mereu la oraș, ca să te-aducă încoace. Și azi s-a dus, nicio oră n-a trecut; trebuie să se-ntoarcă din clipă-n clipă. Nu te-ai întâlnit cu el pe drum? Un bătrânel cu un…
— Nu, n-am văzut pe nimeni, tușă Sally. Vaporul a sosit în zori, așa că mi-am lăsat cufărul pe ponton și m-am plimbat prin târg și prin împrejurimi, ca să nu ajung prea devreme aici. Așa c-am venit pe drumul din dos…
— Cui i-ai lăsat în grijă cufărul?
— Nimănui.
— Vai, copile, o să ți-l fure!
— Nu, că l-am ascuns bine.
— Dar cum se face c-ai luat masa pe vapor așa devreme?
O cam sfeclisem, dar i-am răspuns:
— Căpitanul m-a văzut că mă-nvârt pe-acolo și mi-a zis că n-ar strica să îmbuc ceva înainte de-a coborî pe mal. Așa că m-am dus cu el sus în texas, la gustarea ofițerilor și mi-a dat tot ce mi-a poftit inima.
Mă simțeam așa de stânjenit, că nici n-auzeam bine. Tot timpul eram cu gândul la copii: voiam să-i iau deoparte și să-i trag de limbă, ca să aflu drept cine mă ia. Nu se ivi însă niciun prilej, fiindcă Phelpoaia îi dădea înainte cu ale ei.
Am simțit că mă ia cu frig când am auzit-o că-mi spune:
— Dar uite că ne luarăm cu vorba și nu mi-ai spus încă nimic despre soră-mea și despre ceilalți. Ei, acu’ să-mi hodinesc puțin limba, ca să te-ascult. Povestește-mi tot ce știi despre fiecare din ei. Cum o duc, ce mai fac și ce ți-au zis să-mi spui. Tot, tot, tot.
De data asta mi se-nfundase. Pronia mă ajutase pân-aici, dar acum intrasem rău de tot la apă. Mi-am dat seama că n-are rost să merg mai departe și că-i musai să mă predau. Iată încă un loc unde trebuie să-ncerc cu orice preț să spun adevărul. Dar când să deschid gura, ea mă trase de pe scaun și mă împinse îndărătul patului, zicându-mi:
— Uite-l că vine! Pleacă-ți capul mai jos, așa… Acu’ nu te mai poate vedea. Să nu știe că ești aici. Îi trag o păcăleală, cum nu s-a mai pomenit. Copii, să nu suflați o vorbă!
Alta acum! Dar n-avea rost să-mi fac sânge rău. Nu-mi rămânea decât să stau liniștit și să fiu gata să mă dau la o parte când o lovi trăsnetul.
L-am zărit pe bătrân când a intrat în odaie, apoi tăblia patului mi l-a ascuns.
— A venit? îl întrebă Phelpoaia, sărind în întâmpinarea soțului ei.
— Nu — răspunse el.
— Doamne Dumnezeule, da’ ce-o fi pățit?
— Nu-mi pot da seama — zise bătrânul. Drept să-ți spun, sunt tare îngrijorat.
— Îngrijorat? Eu simt că înnebunesc. Trebuie să fi venit, și se vede că nu l-ai întâlnit pe drum. Asta trebuie să fie, inima îmi spune că așa e.
— Dar, Sally dragă, știi prea bine că nu puteam trece pe lângă el fără să-l văd.
— Vai, ce încurcătură! Ce-o să zică soră-mea? Trebuie să fi venit! Ai trecut pe lângă el, asta e…
— Nu mă mai chinui, că-s destul de chinuit și-așa. Nu pricep ce-a putut să se-ntâmple. Mi se-nvârte capul și nu mi-e rușine să spun că-s speriat de-a binelea. Dar nu-i nicio nădejde să fi venit. De-ar fi venit, cu siguranță că l-aș fi văzut. Sally, e îngrozitor, să știi că s-a întâmplat ceva cu vaporul!
— Hei, Silas, ia uită-te colo, parcă vine cineva pe drum!
Bătrânul se repezi spre fereastra de la capul patului. Phelpoaia atâta aștepta: se aplecă la picioarele patului și mă trase repede de după el, iar când bătrânul se întoarse cu spatele la fereastră, o văzu stând lângă mandea, cu fața toată numai un zâmbet și strălucind ca o casă în flăcări. Mă treceau nădușelile și aveam o mutră tare plouată.
Bătrânul strigă, cu ochii cât cepele:
— Cine-i ăsta?
— Cine crezi că e?
— N-am idee. Cine-i?
— Tom Sawyer.
Pe legea mea, îmi venea să intru-n pământ! Dar nu era vreme de fleacuri. Bătrânul îmi strânse mâna și începu să mi-o scuture, în vreme ce dumneaei țopăia în jurul nostru, plângând de bucurie. Apoi mă copleșiră amândoi cu întrebări despre Sid, Mary și celelalte rubedenii.
Dar bucuria lor era nimica toată pe lângă a mea — parcă mă născusem a doua oară, așa de fericit eram că știu cine sunt. M-au pisat așa vreo două ceasuri, până când mi-au înțepenit fălcile de atâta pălăvrăgeală, îndrugându-le despre familia mea, adică a lui Tom Sawyer, mai multe lucruri decât se puteau întâmpla în șase familii Sawyer. Le-am povestit, de asemenea, cum la gura râului White ne-a sărit un cap de cilindru și cum am stat trei zile până l-au dres. I-am legat frumușel la gard cu povestea asta, fiindcă habar n-aveau cum devine cazu’. Să fi vorbit despre un cap de șurub sărit, ăia tot m-ar fi crezut.
Acum mă simțeam grozav de bine pe de o parte, dar pe de alta mă simțeam cam prost. Era plăcut și ușor să fii Tom Sawyer, dar când am auzit pufăitul unui vapor care cobora râul, nu prea mi-a mai plăcut. Te pomenești că Tom Sawyer vine cu vaporul ăsta! mi-am zis. Dacă intră fără veste în casă și, până să-i fac eu semn să-și țină gura, îmi și spune pe nume?
Treaba asta nu-mi plăcea deloc. Trebuia să-i ies în întâmpinare și să-l pun în gardă. Le-am spus Phelpsilor că mă duc în târg să-mi aduc calabalâcul. Bătrânul ar fi vrut să mă-nsoțească, dar i-am spus că nu-i nevoie, fiindcă știu să mân calul și singur, așa că n-are rost să se ostenească.