Planuri de rău augur. — Vești despre Jim. — Amintiri vechi. — Povestea oilor. — Informații prețioase.
Zile și zile n-am mai cutezat să ne oprim în niciun târgușor. Tot plutind la vale pe râu, intrasem adânc în sudul cel călduros, hăt-departe de locul nostru de baștină. Pe maluri se zăreau acum copaci năpădiți de mușchi spaniolesc, care atârna de crengi ca niște bărbi lungi și sure. În viața mea nu mai văzusem așa ceva. Pădurile aveau acum ceva măreț și înfricoșător totodată.
Cei doi potlogari începură din nou să bată târgurile, socotind că primejdia trecuse. Mai întâi ținură o conferință despre temperanță, dar nu le ieși cât să se îmbete amândoi. Într-alt târg deschiseră o școală de dans, dar cum nu se pricepeau să danseze nici cât un cangur, la prima țopăială sări și publicul și-i țopăi afară din târg. Încercară apoi să facă declamatorie, dar n-apucară bine să deschidă gura, că oamenii îi și puseră pe fugă, huiduindu-i de mama focului. Se apucară să facă pe misionarii, pe hipnotizatorii, pe doftorii, pe ghicitorii și câte și mai câte, dar degeaba, nu se lipea norocul de ei. În cele din urmă, rămaseră lefteri de-a binelea. Zăceau lungiți pe plută câte o jumătate de zi în șir, cufundați în gânduri, abătuți și dărâmați, fără să scoată o vorbă.
În curând însă se petrecu o schimbare: începură să-și vorbească în taină, pe șoptite. Uneori rămâneau câte două-trei ore în wigwam. Eu și cu Jim începusem să ne cam temem. Nu mirosea a bine: eram siguri că pun la cale o blestemăție mai diavolească decât toate cele de până atunci. Ne-am tot întrebat noi ce să fie și pân’ la urmă ne-am gândit că pramatiile se pregătesc să spargă o casă ori o prăvălie, sau să fabrice bani falși. Gândul ăsta ne-a cam îngrozit și-am jurat amândoi să nu ne băgăm pentru nimic în lume în afaceri de-astea și să ne luăm adio de la ei, lăsându-i în plata domnului, la ăl dintâi prilej cât de mic.
Într-o dimineață, în zori, am ascuns pluta într-un loc bun și sigur, cu vreo două mile mai jos de-un târgușor prăpădit, pe nume Pikesville. Regele ne spuse să stăm ascunși cât se duce să dea o raită prin târgușor, ca să vadă dacă oamenii de pe-acolo aflaseră ceva de „Minunea regească”. În gândul meu îmi ziceam: „Vrei să spui că te duci să cauți o casă bună de jefuit. Și când ai să te-ntorci, după jaf, ai să te-ntrebi ce s-a întâmplat cu mine, cu Jim și cu pluta, dar poți să te-ntrebi până poimarți!” Regele ne mai zise că dacă nu se-ntoarce până la amiază, înseamnă că totul e-n ordine și ducele și cu mine putem veni după el.
Am stat și-am așteptat. Ducele se învârtea de colo până colo, cu o mutră tare acră. Ne lua la rost pentru orice fleac și ne-njura că facem totul anapoda. Nimic nu-i plăcea. De bună seamă că punea ceva la cale.
M-am bucurat nespus la amiază văzând că regele nu se arăta.
Oricum, se vestea o schimbare și, cine știe, poate chiar schimbarea cea mare.
M-am dus așadar cu ducele în târgușorul acela: tot căutându-l pe rege, am dat de el în odaia din dos a unei crâșme murdare. Era beat criță și-n jurul lui o ceată de trântori se distrau ațâțându-l, iar el îi suduia și-i amenința cum îi venea la gură. Dar nu le putea face nimic, fiindcă, de beat ce era, abia se mai ținea pe picioare.
Ducele începu să-l înjure, că-i un „bou bătrân”, dar nici regele nu se lăsă mai prejos. Când am văzut că iese cu ceartă, am șters-o repede și-am gonit ca un cerb pe drumul de-a lungul râului. Alergam de-mi sfârâiau călcâiele, fiindcă n-aș fi vrut să scap prilejul, și-mi spuneam ca de data asta s-a isprăvit, n-au să ne mai vadă așa curând, nici pe mine, nici pe Jim. Când am ajuns la plută, abia mai răsuflam, dar nu mai puteam de bucurie.
— Dă-i drumul, Jim! strigai. Acu’ am scăpat!
N-auzii însă niciun răspuns și nu ieși nimeni din wigwam. Jim plecase! Am tras un chiot, și-ncă unul, și iar așa. M-am dus apoi în pădure, chiuind, și cercetând în toate părțile, dar degeaba — Jim nu se zărea nicăieri.
M-am așezat și, fără să vreau, am început să plâng. Dar n-aveam răbdare să stau locului. Am ieșit pe potecă, chibzuind ce-ar fi mai bine să fac. Deodată mi-a ieșit în cale un băiat; l-am întrebat dacă nu cumva văzuse un negru îmbrăcat așa și pe dincolo.
— Da — îmi răspunse el.
— Unde l-ai văzut?
— Cu vreo două mile mai jos, pe moșia lui Silas Phelps. Au pus mâna pe el, e un negru fugar. Îl căutai?
— Da’ de unde! Am dat de el în pădure, acu’ o oră-două, și zicea că dacă strig, îmi scoate ficații. Mi-a poruncit să mă culc la pământ și să nu mă mișc. Ce era să fac? Mi-era teamă, așa c-am rămas aici.
— Acu’ nu mai ai de ce să te temi, fiindcă l-au prins. Fugise de undeva, din Sud.
— Bine că l-au prins!
— Cred și eu! Au pus un preț de două sute de dolari pe capul lui. Bani picați din cer, nu alta!
— Da, așa-i. Să fi fost eu ceva mai zdravăn, mie mi-ar fi picat, fiin’că eu l-am văzut ăl dintâi. Da’ cine l-a turnat?
— Un babalâc, care nu-i de pe-aici; a vândut pe patruzeci de dolari dreptul la recompensă, că se grăbea s-o pornească pe râu în sus și n-avea timp s-aștepte. Ei, ce spui de asta? Să fi fost în locul lui, aș fi așteptat și șapte ani.
— Și eu la fel — i-am zis. Da’ te pomenești că l-a vândut așa ieftin, fiindcă nu era sigur de afacere. Cine știe, poate c-o fi ceva necurat la mijloc.
— Da’ de unde! Am văzut cu ochii mei afișul despre negru. Îl zugrăvea întocmai, ca o poză. Pomenea și plantația de unde fugise, undeva, mai jos de New Orleans. Nu, frățioare, afacerea e-n regulă, fii pe pace. Ascultă, nu-mi dai nițel tabac de mestecat?
Aflând că n-aveam niciun pic, băiatul plecă. M-am dus la plută și m-am așezat în wigwam ca să chibzuiesc. Dar degeaba mi-am frământat eu creierii, că tot n-am văzut nicio ieșire. După atâta amar de drum și după tot binele ce li-l făcusem ălor doi potlogari, totul se dusese de râpă. Și de ce, mă rog? Fiindcă-i răbdase inima să-l vândă pe Jim pentru patruzeci de dolari murdari, osândindu-l să fie din nou rob pe viață, și încă printre străini!
„Dacă-i e dat să cadă din nou în robie — îmi ziceam — ar fi de o mie de ori mai bine pentru Jim să fie rob acasă la el, împreună cu ai lui”. Mă gândeam să-i trimit lui Tom Sawyer o scrisoare, în care să-l rog să-i spună domnișoarei Watson unde se află Jim. Dar m-am lăsat repede păgubaș din două pricini: întâi, fiindcă domnișoara Watson, scârbită și furioasă pe Jim din pricina ticăloșiei și-a nerecunoștinței sale, l-ar vinde numaidecât iarăși undeva, în josul fluviului. Și chiar dacă nu l-ar vinde, un negru nerecunoscător e disprețuit de toată lumea, și lui Jim i-ar crăpa obrazul de rușine văzând că oamenii i-o scot mereu pe nas.
Și-apoi, gândiți-vă și la mine! Numaidecât s-ar da sfoară în țară că Huck Finn l-a ajutat pe-un negru să-și dobândească libertatea, și dacă m-aș mai vedea vreodată cu cineva din târgul meu, mi-ar fi așa de rușine, c-aș fi în stare să-i cad în genunchi și să-i ling cizmele. Așa se întâmplă totdeauna: când cineva săvârșește o faptă josnică, pe urmă nu vrea să-i îndure urmările, crede că nu-i nicio rușine câtă vreme o poate ascunde. Taman într-o asemenea încurcătură mă vârâsem și eu. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai tare mă mustra cugetul și mă simțeam mai ticălos și mai netrebnic. Și deodată am înghețat de frică la gândul că providența îmi trage o palmă și-mi arată că sus, în cer, se știe că-s un ticălos și c-am răpit pe negrul unei biete bătrâne, care nu-mi cășunase niciodată vreun rău. „Da, da — îmi ziceam — e cineva care stă mereu de veghe și nu rabdă multă vreme asemenea ticăloșii!” M-am căznit din răsputeri să mă mângâi cu gândul că fusesem crescut în rele, așa că nu eram chiar atât de vinovat. Dar un glas lăuntric îmi tot șoptea neîndurător: „Te puteai duce la școala de duminică, pentru ce nu te-ai dus? De te-ai fi dus, ai fi învățat acolo că oamenii care fac ce-ai făcut tu cu negrul ăla ajung în focul cel veșnic”. Tremuram de spaimă. M-am hotărât să mă rog, doar-doar oi înceta să mai fiu băiatul rău de pân-acu’ și m-oi face mai bun. Am îngenuncheat, dar vorbele nu-mi veneau. De ce oare? N-avea rost să-ncerc să ascund asta de Ăl de Sus — și nici de mine însumi, de altfel. Știam prea bine de ce nu-mi veneau vorbele: fiindcă inima mea nu era cum trebuie, fiindcă nu eram cinstit, fiindcă umblam după doi iepuri. Mă prefăceam că mă lepăd de păcat, dar în adâncul meu țineam cu dinții de cel mai mare dintre toate. Încercam să spun din gură că am să mă îndrept, c-am să-i scriu stăpânei negrului și-am să-i arăt unde se află Jim, dar în adâncul sufletului știam că-i minciună, iar Ăl de Sus de asemenea știa. Mi-am dat seama că nu merge să minți într-o rugăciune. Stăteam ca pe ace și nu știam ce să fac. În cele din urmă îmi veni o idee: da, am să scriu răvașul, iar după aia o să văd dacă mă pot ruga. Ei bine! În clipa aceea m-am simțit ușor ca un fulg și cu cugetul împăcat. Nu-mi venea să cred!
Am luat o bucățică de hârtie și-un căpătâi de creion și, beat de fericire, am scris cele ce urmează: „Domnișoară Watson, negrul dumitale fugar Jim se află aici, cu două mile mai jos de Pikesville. Domnul Phelps a pus mâna pe el și ți-l va da pentru recompensă dacă trimiți după el.
Huck Finn”
Pentru prima oară-n viața mea m-am simțit bine și izbăvit de păcate. Acu’ știam că pot să mă rog, dar nu m-am apucat de îndată, ci am pus hârtiuța deoparte și m-am așezat, gândindu-mă ce bine că lucrurile se întâmplaseră așa, fiindcă nu lipsise mult ca să nimeresc de-a dreptul în iad.
Mi-am amintit apoi de călătoria noastră pe apă, la vale. Jim era nelipsit din toate amintirile astea. Îl vedeam și ziua și noaptea, uneori în bătaia lunii, alteori pe furtună. Mă vedeam plutind împreună cu el, sporovăind, cântând și râzând. Nu știu cum se face, da’ nu găseam nici atâtica să mă supăr pe el, ba din contră. Îl vedeam stând de veghe și pentru mine, după ce-și făcuse partea lui, în loc să mă trezească din somn; îmi aminteam cum se bucurase când m-am întors din ceață pe plută, și cum ne-am întâlnit din nou în smârcul ăla, acolo sus unde era „dihonia”, și alte întâmplări asemănătoare. Și cum îmi spunea mereu „puișorule” și mă răsfăța, și nu știa cum să mă mai cocoloșească, în marea lui bunătate. La urmă mi-am amintit cum îl scăpasem de oamenii ăia, zicându-le că pe pluta noastră erau bolnavi de vărsat; cât de recunoscător mi-a fost Jim atunci! Zicea că-s cel mai bun prieten pe care l-a avut vreodată și singurul lui prieten de astăzi. Tot gândindu-mă așa, privirile îmi căzură asupra răvașului pe care-l scrisesem. Mare belea pe capul meu! Am luat hârtia. Tremuram ca o frunză-n vânt, fiindcă trebuia să aleg, o dată pentru totdeauna, între două lucruri, și știam asta. Am chibzuit nițel, ținându-mi răsuflarea, apoi mi-am zis: „Fie! Mă duc în iad!” și-am rupt hârtia.
Erau gânduri și vorbe îngrozitoare, dar fuseseră rostite. Și le-am lăsat rostite și nu m-am mai gândit să mă-ndrept. Mi-am scos din cap ideea asta, zicându-mi c-am să fiu iarăși ticălos, fiindcă așa mi-era felul și așa fusesem crescut, pe când cealaltă cale nu era de mine. Și, pentru început, mi-am pus în gând să-l fur din nou pe Jim din robie; să fi putut scorni ceva și mai rău, aș fi făcut-o, nu de alta, dar de vreme ce tot apucasem pentru totdeauna pe calea asta, puteam să merg și pân’ la capăt.
Am început așadar să-mi bat capul și m-am gândit la fel de fel de lucruri, până s-ajung în sfârșit la un plan care-mi convenea. Am dibuit ceva mai la vale un ostrov împădurit și, de îndată ce s-a întunecat, am pornit cu pluta spre el, am ascuns-o și-am rămas să dorm acolo. M-am trezit înainte de revărsatul zorilor, am mâncat, mi-am pus straiele de oraș și, după ce mi-am vârât alte câteva lucrușoare într-o legăturică, am pornit cu barca la mal. M-am oprit ceva mai jos de locul unde socoteam că se afla moșia lui Phelps, mi-am ascuns legăturica undeva în pădure și, umplând apoi barca cu apă și bolovani, am scufundat-o într-un loc unde s-o pot găsi la nevoie, cam la un sfert de milă mai jos de un mic joagăr cu abur de pe mal.
Pe urmă am pornit-o la drum. Trecând prin fața joagărului, am zărit o tăbliță pe care scria „Ferăstrăul lui Phelps”. Cu două-trei sute de yarzi mai încolo se zăreau clădirile fermei. Mi-am dus mâna streașină la ochi, dar n-am văzut pe nimeni, deși se luminase bine de ziuă. Da’ nu-mi păsa, că tot n-aveam eu chef să mă-ntâlnesc cu careva. Voiam doar să pipăi terenul. Planul meu era să mă arăt acolo dinspre târg, nu din jos. După ce-am cercetat bine locul, am pornit-o întins spre târg. Și, ce să vezi, primul om peste care-am dat acolo a fost ducele. Tocmai lipea un afiș pentru „Minunea regească” — urmau s-o joace trei seri la rând, ca și data trecută. Nu-i întrecea nimeni în neobrăzare! Până să mă mișc, ducele mă văzu. Păru cam mirat:
— Iote-l! De unde răsăriși? Și adăugă, cam bucuros și nerăbdător: Unde-i pluta? Ai ascuns-o într-un locșor bun?
— Păi tocmai despre asta voiam să vă-ntreb și eu, Luminăția Ta.
Vorbele astea nu prea-i plăcură.
— Da’ de ce voiai să mă-ntrebi?
— Păi, când l-am văzut ieri pe rege în cârciuma aia, mi-am zis că până s-o trezi din beție, ca să-l putem aduce acasă, o să mai treacă câteva ceasuri, așa că m-am gândit să dau o raită prin târg. Un cetățean mi-a zis că-mi dă zece cenți dacă-l ajut să treacă cu luntrea până dincolo și-napoi, ca s-aducă o oaie. M-am învoit și m-am dus cu el, dar când să băgăm oaia în luntre, omul mă lăsă singur la funie și se apucă să-mpingă oaia de la spate. Dar oaia asta era prea voinică pentru unu’ ca mine, așa că s-a smuls din strânsoare și-a luat-o la fugă. Noi, după ea. N-aveam niciun câine cu noi, așa că a trebuit s-o fugărim cale lungă, până i-am scos sufletul. Am prins-o abia spre seară; am adus-o-ncoace, iar după aceea eu m-am întors la plută. Dar ia-o de unde nu-i. Ce mi-am zis eu: „Să știi c-au dat de bucluc și-au fost nevoiți să plece, luându-l cu ei și pe Jim, singuru’ negru pe care-l am pe lume. Și-acu’, iată-mă printre străini, fără nicio avere și fără putința de a-mi câștiga pâinea”. Mi-au dat lacrimile, zău. Și-am dormit în pădure toată noaptea. Dar spuneți-mi, ce-i cu pluta? Și cu Jim, sărmanul meu Jim?
— Să mă ia dracu’ dacă știu, adică dacă știu ce s-a-ntâmplat cu pluta. Boșorogul ăla tembel a câștigat patruzeci de dolari dintr-o afacere și când am dat de el în crâșma aia, derbedeii îi și luaseră toți banii la dat cu monede de-o jumătate de dolar, afară de ăi pe care apucase să-i dea pe băutură. Ieri noapte, când l-am dus acasă și-am văzut că pluta e lipsă, ne-am zis: „Să știi că mucosul ăla ne-a furat pluta și s-a dus cu ea la vale, lăsându-ne de căruță”.
— Cum să-mi las negrul, singuru’ negru pe care-l am pe lume, singura mea avere?
— La asta nu ne-am gândit. La urma urmelor, când stai să te gândești, negru’ ăla era al nostru. Așa-l socoteam, că de! Dumnezeu știe că am avut destulă bătaie de cap cu el. Ei, și când am văzut noi că pluta nu mai e, iar noi am rămas tinichea, ne-am gândit că altă scăpare n-avem, decât să mai încercăm o dată „Minunea”. De atunci mă tot perpelesc, uscat ca un corn cu pulbere. Ia zi, unde-s ăi zece cenți? Dă-i încoace!
Aveam bani berechet, așa că i-am dat zece cenți, rugându-l însă să cumpere cu ei ceva de mâncare și să-mi dea și mie, fiindcă alți bani nu mai aveam și nu pusesem nimic în gură de ieri. Nu-mi răspunse nimic.
După câteva clipe, se întoarse deodată spre mine și-mi zise:
— Ascultă, crezi că negrul ăla o să ne toarne? L-am jupui de viu, dac-ar îndrăzni!
— Cum să vă toarne? Da’ ce, n-a fugit?
— Aș, de unde! L-a vândut boșorogul ăla! Mie nu mi-a dat nimic, și banii s-au topit!
— Ce? L-a vândut? spusei eu, plângând. Era negrul meu, averea mea! Unde-i? Îl vreau înapoi!
— Află că nu-i chip să-l capeți înapoi, așa că degeaba miorlăi. Ascultă, nu cumva ai de gând să ne torni? Al naibii să fiu dacă pot avea încredere în tine! Să știi că dacă ne dai de gol…
Se opri și se uită așa de urât la mine, că i-am zis, sclifosindu-mă:
— Nu vreau să dau de gol pe nimeni și nici n-aș avea timp de-așa ceva. Mă duc să-mi caut negrul…
Ducele făcu o mutră cam neliniștită și rămase pe gânduri, încruntat, cu afișele pe braț.
— Uite ce e — zise el. Trebuie să rămânem aici trei zile. Dacă făgăduiești că nu ne torni și c-ai să-l îndupleci și pe negru să-și țină gura, am să-ți spun unde-l poți găsi.
I-am făgăduit.
— Un fermier, cu numele de Silas Ph… — începu el, dar se opri. Voise să-mi spună adevărul, dar când l-am văzut că se oprește și cugetă, mi-am dat seama că și-a schimbat gândul. Și chiar așa era. N-avea încredere în mine. Voia să fie sigur că n-o să le stau în cale zilele astea.
— Omul care l-a cumpărat — spuse el — e unul Abram Foster, Abram G. Foster, și trăiește la țară, la vreo patruzeci de mile de aici, pe drumul spre Lafayette[39].
— Bine — zic eu. În trei zile am s-ajung eu acolo; și-am să pornesc chiar azi după-prânz.
— Nu, nu! Ai să pleci chiar acum. Vezi, nu zăbovi o clipă și nu flecări cu nimeni pe drum! Ține-ți gura și mergi drept înainte, altfel să știi că ai de-a face cu noi!
Altă poruncă nici nu voiam de la el. Voiam să mă lase-n pace, ca să-mi pot pune planul în aplicare.
— Hai, cară-te! se burzului el. Domnului Foster poți să-i îndrugi ce poftești. Cine știe, te pomenești că până la urmă îl faci să creadă că Jim e negrul tău; sunt unii prostănaci care n-au nevoie de patalamale, mi s-a spus c-ar fi de-alde ăștia pe aici, prin Sud. Când ai să-i spui că afișul și recompensa sunt plăsmuite, poate c-o să te creadă, dac-ai să-l lămurești de ce-a fost scornită toată povestea. Hai, du-te și spune-i orice vrei, numai nu uita să-ți ții gura pân-ajungi acolo.
Am luat-o la picior pe drumul arătat de duce. Mergeam fără să mă uit înapoi, dar simțeam că-i cu ochii pe mine. Nu-mi păsa, știam c-o să se plictisească privindu-mă. Am mers așa pe câmp vreo milă, fără să mă opresc. Apoi am luat-o înapoi prin pădure, spre ferma lui Phelps. Îmi ziceam că-i mai bine să-mi pun numaidecât planul în aplicare, fără să pierd vremea, fiindcă doream ca Jim să-și țină gura până la plecarea celor doi potlogari. Nu voiam necazuri cu oameni de teapa lor. Mi-era lehamite și voiam să scap de ei pentru totdeauna.