Coliba de lângă leșier. — Revoltător. — Cățărarea pe paratrăsnet. — Necazuri cu vrăjitoarele.
Am lăsat vorba și-am căzut pe gânduri. După câtăva vreme, Tom rupse tăcerea:
— Mă Huck, ce tâmpiți am fost că nu ne-am gândit la asta mai înainte! Pun prinsoare că știu unde-i Jim!
— Nu cred! Unde-i?
— În coliba aia de lângă jgheab. Ia ascultă, când eram la masă, n-ai băgat de seamă că un negru ducea acolo mâncare?
— Ba da.
— Pentru cine crezi că era mâncarea?
— O fi fost pentru vreun câine.
— Așa credeam și eu, dar nu era pentru un câine.
— De unde știi?
— Fiindcă o parte era pepene verde.
— Da, da, am băgat și eu de seamă. Cum de nu m-am gândit că un câine nu mănâncă pepeni? Asta dovedește că poți să te uiți și să nu vezi nimic.
— Când a intrat acolo, negrul a deschis lacătul, și după ce a ieșit, l-a închis la loc. Cam pe la sfârșitul mesei, i-a adus unchiului o cheie, pun rămășag că era aceeași cheie. Pepene, va să zică om, lacăt, va să zică prizonier. Nu-mi vine să cred c-ar putea fi doi prizonieri pe-o plantație așa de mică, unde oamenii sunt atât de cumsecade și de buni la suflet. Sunt sigur că Jim e prizonierul, și-mi pare bine c-am descoperit treaba asta ca niște detectivi. Nu dau doi bani pe alte metode.
— Și-acum, fă bine și gândește-te la un plan ca să-l furăm pe Jim. Am să mă gândesc și eu și-apoi o să-l alegem pe ăl care ne place mai mult.
Ce cap avea băiatul ăsta! Păi, de-aș avea eu capul lui Tom Sawyer, nu l-aș da nici pentru rangul de duce, de secund de vapor, de clovn într-un circ sau mai știu eu ce. M-am apucat să ticluiesc un plan, mai mult ca să mă aflu în treabă. Știam prea bine al cui o să fie ăl mai bun.
— Gata? mă întrebă Tom peste câteva minute.
— Da.
— Ia să vedem!
— Uite ce m-am gândit eu. O să ne fie ușor să aflăm dacă Jim e acolo. După-aceea, mâine noapte, scoatem barca mea de la fund și aducem pluta de la insuliță încoace. În cea dintâi noapte întunecoasă șterpelesc cheia din pantalonii bătrânului, după ce s-o culca, și pornim pe plută la vale cu Jim. Ziua o să stăm ascunși, iar noaptea o să plutim, cum făceam și-nainte. Ce zici, merge?
— Nici vorbă că merge, ca șobolanii la bătaie. Dar e al naibii de simplu. E prea ușor. La ce-ți folosește planu’ dacă nu-ți dă mai multă bătaie de cap? E blând ca laptele de gâscă! N-ar stârni vâlvă nici cât o spargere la o fabrică de săpun.
Am tăcut chitic, fiindcă m-așteptam la vorbele astea. Dar știam prea bine că, atunci când o să fie gata planul lui, n-o să i se poată aduce învinuirile astea. Și așa a fost.
Mi-a vorbit apoi despre planul lui și mi-am dat numaidecât seama că era de cincisprezece ori mai bun ca al meu în ce privește stilul, și nu numai că-i asigura lui Jim libertatea, în aceeași măsură ca și planul meu, dar putea să ne coste și viața pe toți trei. Am fost încântat și i-am zis c-ar fi bine să-ncepem. N-are rost să vă arăt despre ce era vorba, fiindcă tot n-avea să rămână așa pân’ la urmă. Știam eu că Tom o să-l schimbe pe ici pe colo, adăugând la tot pasul câte-un clenci nou. Și chiar așa a fost.
Un lucru era sigur: Tom Sawyer nu glumea deloc și avea într-adevăr de gând să mă ajute să-l fur pe negru din robie. Nu pricepeam în ruptul capului treaba asta. Îmi ziceam: „Uite un băiat bine-crescut, de familie bună, care are-un renume de pierdut și oameni acasă care au și ei renumele lor! E deștept, nu bătut în cap, învățat, nu ageamiu, bun la suflet, nu josnic. Și cu toate astea, lasă la o parte orice mândrie și cinste și se apucă de o treabă ca asta, care-o să-l facă de râsul lumii și pe el, și pe-ai lui”. Nu puteam pricepe nici să mă tai. Era prea din cale-afară și, ca prieten adevărat, s-ar fi cuvenit să i-o spun și să-l îndemn să se lase păgubaș cât mai e timp. Mă pregăteam chiar să-i spun, dar el îmi tăie vorba:
— Ce, îți închipui că nu știu ce fac? Nu știu eu de obicei ce fac?
— Ba da.
— N-am spus c-am să te-ajut să-l furi pe negru?
— Ba da.
— Și-atunci?
Altceva n-a mai spus, și nici eu. N-avea niciun rost să-i mai spun ceva. Când zicea el c-o să facă o treabă, se ținea totdeauna de cuvânt. Dar tot nu pricepeam ce-i venise să se vâre într-o treabă ca asta — așa că l-am lăsat în pace, fără să-mi mai bat capul. Dacă ținea neapărat la chestia asta, n-aveam cum să-l opresc. La urma urmelor, treaba lui.
Când ne-am întors, toată casa amuțise, învăluită în beznă. Ne-am furișat până la coliba de lângă jgheab, ca s-o cercetăm. Am luat-o prin ogradă, ca să vedem cum au să se poarte dulăii. Ne cunoșteau, așa că n-au lătrat mai mult decât latră de obicei câinii de la țară, când se-apropie cineva de ei, noaptea. Ajungând lângă colibă, am cercetat-o și din față și pe de laturi. În partea pe care n-o cunoșteam — cea dinspre miazănoapte — am văzut o deschizătură pătrată de fereastră, destul de sus, cu o stinghie groasă bătută de-a curmeziș.
— Asta-i ce ne trebuie — am zis eu. Gaura asta-i destul de mare ca să treacă Jim prin ea, dacă scoatem stinghia.
— E simplu ca jocul cu trei semne în șir și ușor ca trasul la fit. Sper să găsim un mijloc ceva mai complicat, Huck Finn.
— Ce-ar fi atunci să-i tăiem o ieșire cu ferăstrăul, așa cum am făcut eu înainte de-a fi omorât?
— Așa mai vii de-acasă — zise el. E tare misterios, anevoios și bun. Dar pun rămășag că putem găsi un mijloc care să țină de două ori mai mult. Nu-i nicio grabă. Ia să mai vedem.
Între colibă și gard era un șopron de scânduri în prelungirea acoperișului; șopronul ăsta era la fel de lung ca și coliba, dar ceva mai îngust — să tot fi avut vreo șase picioare. Spre miazăzi avea o ușă încuiată c-un lacăt. Tom merse până la cazanul de săpun și, după ce se uită cu băgare de seamă în jur, se întoarse cu drugul de fier cu care oamenii ridicau capacul cazanului. Cu ajutorul drugului el smulse unul din belciuge și lanțul căzu. Am deschis ușa și-am intrat înăuntru, închizând-o la loc. Am scăpărat apoi un chibrit și-am văzut că șopronul era doar lipit de colibă, fără să comunice cu ea. Nu era podit și înăuntru nu se vedea nimic afară de niște gioarse ruginite: cazmale, sape, târnăcoape și-un plug șchiop. Când chibritul s-a stins, am ieșit afară și-am pus la loc belciugul, închizând ușa la fel de bine cum fusese și-nainte. Tom era încântat:
— Acu’ suntem pe drumul ăl bun. Săpăm un tunel și-l scoatem pe Jim afară. Săpatul o să ne ia vreo săptămână.
Am pornit înapoi spre casă: eu am intrat pe ușa din dos, care se deschidea ușor, trăgând de-o șnură de piele de căprioară legată de zăvor (în locurile astea ușile nu sunt zăvorâte), dar Tom, găsind că asta nu-i destul de romantic, ținu morțiș să se cațăre pe paratrăsnet. Se urcă de vreo trei ori până la jumătate și căzu de fiecare dată, ultima oară fiind cât pe ce să-și spargă capul; atunci se hotărî să se lase păgubaș. Dar după ce se odihni nițel, se apucă să-și mai încerce norocul o dată și izbuti să se cațăre până sus.
A doua zi, în zori, ne-am trezit și ne-am dus la colibele negrilor ca să ne împrietenim cu câinii și să ne punem bine cu negrul care-i aducea de mâncare lui Jim (dacă despre Jim era vorba).
Negrii tocmai sfârșiseră masa de dimineață și se pregăteau să plece la câmp. Negrul lui Jim umplea o strachină de tinichea cu pâine, carne și alte merinde. În clipa când ceilalți ieșeau, cineva aduse din casă cheia.
Negrul ăla avea o față blajină și cam nătângă, și-și legase cu ață, în ciucurași, părul lânos, pasămite ca s-alunge vrăjitoarele. Zicea că de la o vreme vrăjitoarele nu-i dădeau pace deloc, înfățișându-i vedenii ciudate și aducându-i în urechi tot felul de vorbe și zvonuri năstrușnice. Cică în viața lui nu fusese vrăjit vreme atât de îndelungată.
Tot povestindu-și necazurile, se înfierbântă și uită ce avea de făcut.
— Pentru cine-i mâncarea asta? îl întrebă Tom. Pentru câini?
Negrul surâse și fața i se încreți toată, ca o băltoacă în care arunci o piatră.
— Da, dom’ Sid — spuse el — pentr-un câine, un câine ciudat. Vreți să-l vedeți?
— Da.
L-am înghiontit cu cotul pe Tom, șoptindu-i:
— Ce, te duci acolo chiar acum, în zori? Nu era în planu’ nostru!
— Nu era, da-i acum.
Ce mai tura-vura, ne-am dus, dar mie nu-mi prea plăcea treaba asta. În colibă era întuneric beznă, nu vedeai nici la doi pași. Jim era de bună seamă acolo și ne văzuse, căci strigă:
— Huck! Tu ești? Doamne! Uite-l și pe dom’ Tom!
Eram sigur că așa o să se întâmple. Nu știam ce să fac și chiar de-aș fi știut, totuna era, căci negrul ăla strigă:
— Doamne sfinte! Vă cunoaște, domnilor?
Acuma se vedea ceva mai bine. Tom se uită la negru fără să clipească și spuse, cu mirare în glas:
— Cine să ne cunoască?
— Negru’ ăsta fugar.
— Nu cred că ne cunoaște! Cin’ ți-a băgat în cap așa ceva?
— Cum cine? Păi n-a strigat el adineauri, ca și cum vă cunoaște?
Tom zise atunci, și mai nedumerit:
— Ce tot vorbești? Cine-a strigat? Când a strigat? Ce-a strigat?
Și întorcându-se spre mine, îmi spuse cât se poate de liniștit:
— Ai auzit pe careva strigând?
Ce era să-i răspund?
— Nu, n-am auzit pe nimeni.
Tom se întoarse apoi spre Jim și-l întrebă, uitându-se la el de parcă nu l-ar mai fi văzut pân-atunci:
— Ai spus ceva?
— Nu, dom’le, n-am spus nimic.
— Nicio vorbă?
— Nu, dom’le, nicio vorbă.
— Ne-ai mai văzut vreodată?
— Nu, dom’le, din câte știu eu.
Atunci Tom se întoarse spre negru, care părea buimac și speriat din cale-afară, și-i spuse cu asprime în glas:
— Ce-ți veni? Ce te-a făcut să crezi c-a strigat cineva?
— O, e vrăjitoarele alea afurisite! Mai bine mor decât să trăiesc așa! O clipă nu mă lasă, dom’le, mă omoară cu zile, așa de tare mă sperie. Vă rog să nu spuneți la nimeni, că dacă află dom’ Silas, mă ceartă. Dumnealui zice că nu se află pe lume vrăjitoare. Aș vrea să fie și dânsu’ aici, ce-ar mai zice dacă le-ar vedea cu ochii lui? N-ar mai putea să zică nimic de data asta! Dar așa se-ntâmplă mereu, omu-ncăpățânat rămâne încăpățânat toată viața, nu vrea să vază și să afle singur nimic, iar când tu afli și-i spui și lui, nu te crede.
Tom îi dădu zece cenți și-i făgădui că n-o să spună nimănui, sfătuindu-l să-și mai cumpere niște ață ca să-și lege părul. Apoi îmi spuse, uitându-se la Jim:
— Mă-ntreb dacă nenea Silas o să-l spânzure pe negrul ăsta. De-aș pune mâna pe un negru atât de nerecunoscător încât să fugă de la stăpân nu l-aș da stăpânului, ci l-aș spânzura.
Negrul se duse la ușă, ca să vadă banul la lumină, și începu să-l muște, ca să se încredințeze că-i bun. Tom îi șopti atunci lui Jim:
— Fă-te că nu ne cunoști. Dac-ai să auzi noaptea că sapă cineva, să știi că noi suntem. Vrem să te slobozim.
Jim abia avu timp să ne strângă mâna, căci negrul se întoarse lângă noi. I-am spus c-o să venim și altă dată, dacă mai vrea. Negrul ne răspunse că i-ar face mare plăcere, mai cu seamă seara, fiindcă vrăjitoarele îl canoneau îndeosebi pe întuneric, și atunci nu strica să aibă pe cineva în preajmă.