Colonelul Grangerford. — Aristocrația. — Vrajba dintre familii. — Testamentul. — Regăsirea plutei. — Grămada de lemne. — Carne de porc și varză.
Colonelul Grangerford era, vedeți dumneavoastră, un gentleman din cap până în picioare, ca și familia lui, de altfel. Era, cum s-ar zice, de neam bun, și asta-i mare lucru la oameni, ca și la cai, după cum spunea văduva Douglas, despre care nu știu să fi tăgăduit cineva că era din lumea cea mai de neam a târgului nostru. Și babacu’ tot așa zicea, măcar că el, unul, nu era mai de neam decât un somn de baltă.
Colonelul Grangerford era foarte înalt și zvelt și avea o față smeadă, nițeluș oacheșă, fără pic de roșeață. Se bărbierea cu grijă în fiece dimineață. Sub un nas semeț, avea niște nări și niște buze subțiri de tot. Iar sub sprâncenele-i groase scăpărau doi ochi negri ca tăciunele, așa de înfundați în găvane, că parcă te privea din două văgăuni. Avea o frunte înaltă, iar părul lui negru și drept îi atârna până pe umeri. Mâinile îi erau lungi și subțiri. Nu era zi de la Dumnezeu în care să nu-și pună o cămașă curată și un costum de pânză albă, de-ți lua ochii. Duminicile purta un frac albastru cu nasturi de alamă. Umbla cu un baston de mahon, cu măciulie de argint. N-avea nimic ușuratic în el, niciun pic, și nu ridica niciodată glasul. Și era bun ca pâinea lui Dumnezeu — simțeai asta și de-aia aveai încredere în el. Câteodată zâmbea și atunci era o plăcere să te uiți la el. Dar când se înălța ca o prăjină și de sub sprâncene începeau să-i scapere fulgere, îți venea să te cațări într-un copac și să afli mai târziu ce-i cășunase.
N-avea nevoie să-și dea osteneala să amintească oamenilor cum se cuvine să se poarte, fiindcă fiecare știa să fie cuviincios de față cu el. Și tuturor le plăcea să-l aibă în preajmă. Mai totdeauna era ca o rază de soare; unde era el, parcă se însenina. Dar când se prefăcea într-un nor gros, se făcea întuneric beznă câteva clipe — și era de ajuns, fiindcă după aia o săptămână puteai fi sigur că lucrurile au să meargă iarăși strună.
Când cobora dimineața, împreună cu bătrâna, toată familia se scula în picioare și le spunea „bună ziua” și nimeni nu se așeza la loc decât după ce se așezau ei. Apoi Tom și Bob se duceau la un dulăpior cu șipuri, amestecau un pahar de bitter și i-l întindeau, iar el îl ținea în mână și aștepta până ce Tom și Bob își umpleau și ei păhărelele și făceau o plecăciune spunând: „Respectele noastre, domnule și doamnă”. Atunci domnul și doamna le răspundeau abia înclinându-se: „Mulțumim”, și tustrei bărbații se apucau să bea. Bob și Tom turnau apoi o lingură de apă peste zahărul și picul de whisky sau de rachiu de mere rămas pe fundul paharelor lor și ni le dădeau mie și lui Buck, ca să bem, cică, și noi în sănătatea bătrânilor.
Bob era mai mare ca Tom. Amândoi erau niște vlăjgani chipeși, spătoși, cu fețele arse de soare, cu o claie de păr ca pana corbului, și cu ochii negri ca pana corbului. Ca și tatăl lor, erau îmbrăcați în pânză albă din cap până în picioare și purtau panamale cu boruri largi.
Duduia Charlotte avea douăzeci și cinci de ani, era înaltă, semeață și cilibie, dar bună ca pâinea caldă, când nu-i sărea țandăra. Când se mânia însă, avea niște priviri care te-nghețau, leit cu-ale lui tat-su, și era frumoasă foc. Duduia Sofia, soră-sa, era și ea frumoasă, dar altfel decât ea. Era blândă și suavă ca o porumbiță. Abia împlinise douăzeci de ani.
Fiecare membru al familiei avea câte un servitor negru, chiar și Buck. Mi se dăduse și mie un negru, care o ducea împărătește, fiindcă eu, unul, nu prea eram învățat să mă las slugărit; în schimb, negrul lui Buck aproape că n-avea vreme să-și tragă sufletul.
Cam asta era toată familia acum, dar cândva numărase mai mulți oameni, și anume încă trei feciori, care fuseseră omorâți, și Emmeline, care răposase.
Bătrânul stăpânea nu știu câte ferme și peste o sută de negri. Când și când poposea acolo câte un pâlc de oameni călări, sosiți de la zece-cincisprezece mile depărtare, și vreme de cinci-șase zile o duceau într-o petrecere, prin împrejurimi și pe fluviu. Ziua benchetuiau și dănțuiau prin pădure, iar seara dădeau baluri acasă. Mai toți erau rubedenii de-ale familiei. Bărbații veneau totdeauna cu arme. Lume bună, ce să mai vorbim!
Pe aproape mai hălăduia un neam de nobili, vreo cinci-șase familii, care mai toate purtau numele de Shepherdson. Erau tot atât de cilibii, bogați și semeți ca și neamul Grangerforzilor. Shepherdsonii și Grangerforzii se foloseau de același debarcader, care se afla cu vreo două mile mai sus de casa noastră. Când mă duceam uneori acolo cu oameni de-ai noștri, vedeam o sumedenie de Shepherdsoni călări pe caii lor frumoși.
Într-o bună zi, când eram cu Buck în pădure, la vânătoare, am auzit tropotul unui cal. Tocmai treceam drumul.
— Repede! îmi zise Buck. Ascunde-te în tufiș!
După ce ne-am ascuns, am privit prin frunziș în pădure. Nu trecu mult și un tânăr chipeș, cam milităros, veni în galop pe drum, șezând ușor în șa. Își ținea flinta la oblânc. Îl mai zărisem eu și înainte. Era tânărul Harney Shepherdson. Deodată, auzii flinta lui Buck pocnind lângă urechea mea, și pălăria lui Harney căzu la pământ. Acesta puse mâna pe flintă și veni călare drept spre locul unde ne-ascunsesem. Dar noi n-am zăbovit nicio clipă. Am luat-o la goană prin pădure. Nu era o pădure deasă; de două ori, întorcându-mă ca să mă feresc de gloanțe, l-am văzut pe Harney ochindu-l pe Buck. Apoi o luă înapoi pe același drum — cred că să-și ia pălăria, dar n-am putut vedea. Nu ne-am oprit din fugă până acasă. Când ne văzu, ochii bătrânului scăpărară o clipă — cred că de plăcere — apoi se însenină puțin și spuse, oarecum cu blândețe în glas:
— Nu-mi place să tragi dindărătul unui tufiș. De ce n-ai ieșit pe potecă, băiete?
— Shepherdsonii n-au obiceiul ăsta, tată. Ei caută totdeauna să te prindă la înghesuială.
În timp ce Buck povestea ce se-ntâmplase, duduia Charlotte își ținea capul sus ca o regină, nările i se umflau, iar ochii îi scânteiau. Ceilalți doi frați păreau cătrăniți și nu scoteau o vorbă. Duduia Sofia pălise, dar când află că omul nu fusese rănit, se îmbujoră iar la față.
De îndată ce l-am putut trage deoparte pe Buck (sub copaci, lângă niște pătule de porumb), l-am întrebat:
— Voiai să-l omori, Buck?
— Ba bine că nu!
— Da’ ce ți-a făcut?
— Cine, el? Nu mi-a făcut nimic!
— Atunci de ce voiai să-l omori?
— Păi uite-așa, din pricina dihoniei.
— Ce-i aia dihonie?
— Mă, da’ din ce fund de lume ai ieșit că nu știi ce-i aia o dihonie?
— N-am mai auzit pân-acu’! Spune-mi tu!
— Ei bine — începu Buck — o dihonie e cam așa: Un om are o socoteală c-un altul și-l omoară. Atunci fratele ăluia îl omoară pe el. Apoi ceilalți frați, de o parte și de alta, se bat între ei. P-ormă își vâră nasul și verii lor și încetul cu încetul fiecare din ei e omorât și atunci dihonia s-a terminat. Dar ține mult de tot și merge al dracului de încet.
— Dar dihonia asta a voastră ține de mult, Buck?
— Hm! Cred și eu! A început acu’ treizeci de ani sau cam așa ceva. Nu știu ce neînțelegere a fost la mijloc, p-ormă s-a lăsat cu proces. Ăl care-a pierdut procesu’ l-a împușcat pe ăl care l-a câștigat. Oricare-ar fi făcut la fel, să fi fost în locul lui.
— Da’ ce neînțelegere a fost, Buck? Pe chestia vreunei moșii?
— Tot ce se poate, nu sunt sigur.
— Și cine-a tras mai întâi? Un Grangerford sau un Shepherdson?
— De unde vrei să știu? E tare mult de-atunci!
— Nu știe nimeni?
— Ba da, tăticu cred că știe, ca și ceilalți bătrâni din familie, dar nici ei n-au habar pe ce chestie s-a pornit cearta.
— Da’ ia zi, Buck, au fost omorâți mulți?
— Da. Au fost ceva înmormântări. Dar nu totdeauna se lasă cu omor. Tăticu are câteva alice în el, da’ nu-i pasă, că oricum nu cântărește el prea mult. Cât despre Bob, l-au cam scrijelit c-un jungher Bowie, iar Tom a fost rănit o dată sau de două ori.
— Anul ăsta a fost omorât careva, Buck?
— Da. Unul de-al nostru și unul de-al lor. Acum vreo trei luni, vărul meu Bud, care avea pai’șpe ani, trecea călare prin pădure, pe malul celălalt. Nu era înarmat, tâmpitul! Într-un loc pustiu, aude el tropot de cai în spatele lui și deodată îl vede pe moș Baldy Shepherdson care-l urmărea cu flinta în mână și cu chica-i albă fluturând în vânt. Și-n loc să sară de pe cal și să se-ascundă într-un tufiș, Bud și-a zis că ăla n-o să-l ajungă din urmă. Dar babalâcu’ l-a fugărit așa vreo cinci mile sau mai mult, și se tot apropia de el. Pân’ la urmă, văzând Bud că totul e-n zadar, s-a oprit și s-a întors, ca să nu fie împușcat pe la spate, mă-nțelegi, iar moșul a tras în el și l-a curățat. Numai că nu s-a bucurat el prea mult de norocul ăsta, fiindcă n-a trecut nicio săptămână și ai noștri i-au făcut de petrecanie.
— Ce laș și moșul ăla, Buck!
— N-aș crede că era laș. Da’ de unde! Printre Shepherdsoni n-ai să găsești niciun laș. Și nici printre Grangerforzi. Odată, bătrânul ăla a fost atacat de trei Grangerforzi, da’ le-a ținut piept jumate ceas și i-a bătut pân’ la urmă. Toți erau călări. Moșu’ a descălecat, s-a ascuns după o stivă de lemne și și-a pus calul în față, ca să-l ferească de gloanțe. Grangerforzii, care rămăseseră călări, s-au învârtit în jurul bătrânului, trăgând într-una în el. Dar nici el nu s-a lăsat mai prejos. Bătrânul și calul lui au ajuns acasă ciuruiți și schilodiți ca vai de capul lor, dar pe Grangerforzi au trebuit să-i ducă alții, pe sus. Unul dăduse ortu’ popii, iar altul a crăpat a doua zi. Nu, frățioare, află de la mine că-și pierde vremea de pomană ăl de caută lași printre Shepherdsoni. Nu se naște așa sculă în neamul lor.
Duminica următoare ne-am dus cu toții la biserică, pe cai, fiindcă era cam departe, la vreo trei mile de casă. Bărbații, până și Buck, au luat cu ei flintele, iar în biserică le-au ținut între genunchi sau rezemate de perete, ca să le aibă la îndemână. Shepherdsonii tot așa.
Predica n-a fost cine știe ce, ia acolo niște povești despre iubirea aproapelui și alte asemenea parascovenii nesărate. Toată lumea a zis însă că a fost o predică faină și în drum spre casă nu s-a vorbit decât despre asta. La toți le turuia gura despre credință, despre fapte bune, despre harul dumnezeiesc, despre antepredestinare și mai știu eu ce, încât mă gândeam cu jale: mai rar o duminică plicticoasă ca asta. Cam la vreo oră după prânz, ațipiseră cu toții, unii în jilțurile lor, alții prin odăi. Începusem să mă cam plictisesc. Buck dormea tolănit pe iarbă, lângă un dulău. M-am dus în odaia noastră, cu gândul să trag și eu un pui de somn. Drăgălașa domnișoară Sofia stătea în ușa odăii ei, care era alături de-a noastră. Cum mă văzu, mă trase înăuntru, închise ușa încetișor și mă întrebă dacă țin la ea. I-am răspuns că da. Apoi mă întrebă dacă vreau să-i fac un bine, dar fără să spun nimănui. I-am zis că vreau. Îmi spuse atunci că și-a uitat Noul Testament în banca din biserică, între alte două cărți, și mă roagă să mă duc într-ascuns acolo și să i-l aduc înapoi, fără să suflu nimănui o vorbă. Am primit. M-am strecurat afară și am pornit spre biserică. Acolo nu mai era nimeni, în afară, poate, de-un porc sau doi, căci ușa n-avea încuietoare. Vara, porcii se dau în vânt după pardoselile de lemn, fiindcă țin răcoare. Ați băgat de seamă că mai toți oamenii se duc la biserică doar de nevoie, în vreme ce porcii se duc de plăcere?
„O fi ceva la mijloc — îmi ziceam. Nu-i firesc ca o fată să tremure atâta pentru un Nou Testament!” Am scuturat cartea și, ce să vezi, din ea căzu un bilețel pe care cineva scrisese c-un plaivaz: „Două și jumătate”. Am mai cercetat eu, dar n-am mai găsit nimic. Nu pricepeam ce-i cu bilețelul, așa că l-am pus la loc în carte și m-am întors acasă. Domnișoara Sofia, care mă aștepta în pragul odăii ei, mă trase înăuntru și închise ușa. Apoi frunzări cartea până găsi bilețelul. Cum îl citi, se lumină la față și, până să mă dumeresc, mă luă în brațe și mă strânse tare, zicându-mi că-s cel mai bun băiat din lume și să nu spun nimănui unde am fost. Se aprinsese la față și ochii îi străluceau, ce mai, era grozav de frumoasă. Am rămas uluit. Când mi-am venit în fire am întrebat-o ce-i cu bilețelul ăla. „L-ai citit?” mă luă ea la rost. I-am răspuns că nu. Atunci mă întrebă dacă știu să citesc scrisul de mână. I-am răspuns că nu, doar literele de tipar. Atunci, lămurindu-mă că bilețelul nu-i decât un semn de carte, îmi spuse că acum pot să mă duc la joacă.
Am luat-o încetișor spre râu, gândindu-mă la cele întâmplate. Curând, am băgat de seamă că negrul meu mă urmărește. Când casa nu se mai zări, își roti o clipă privirile, apoi veni în fugă și-mi spuse:
— Domnu’ Jorj, vino în baltă, să-ți arăt o grămadă de șerpi mocasin de apă.
„Curios lucru — mi-am zis. Mi-a mai spus-o și ieri. S-ar cuveni să știe că nimănui nu-i plac șerpii mocasin de apă în așa hal, încât să umble după ei. Dar ce-o fi urmărind?”
— Bine, ia-o ’nainte! i-am spus.
M-am ținut după el vreo jumătate de milă; apoi a luat-o prin baltă și-a mai mers încă vreo jumătate de milă, cu picioarele-n apă până la glezne. Am ajuns la un mic grind uscat și plin de copaci, tufișuri și liane. Negrul îmi spuse:
— Mai mergi câțiva pași, domnu’ Jorj. Acolo sunt. Eu i-am văzut și nu mai vreau să-i văd.
Și merse mai departe, până ce pieri după niște copaci.
Tot umblând, am dat de o poieniță mare cât un iatac și împresurată de liane. În mijlocul ei dormea un om — Dumnezeule! era bunul meu Jim!
L-am trezit, fiind sigur că n-o să-și creadă ochilor când m-o vedea iarăși, dar nici vorbă de așa ceva. Aproape că i-au dat lacrimile de bucurie, însă mirat nu era. Mi-a povestit că în noaptea aia a înotat după mine; îmi auzise strigătele, dar nu cutezase să răspundă, de teamă să nu fie prins și dus din nou în robie.
— M-am rănit nițel și n-am putut înota repede, de-aia am rămas mult în urma ta. Când tu ai ieșit din apă, mi-am zis c-o să te ajung poate pe mal, fără să te strig, da’ când am văzut casa aia, am mers mai încet. Eram prea departe ca s-aud vorbele ălora, și mi-era frică de câini. Când s-a făcut iar liniște, am știut că tu ești în casă, așa că am intrat în pădure, ca s-aștept pân-a doua zi. În zori, am văzut niște negri, care se duceau la câmp. Ei m-au adus în locul ăsta, unde câinii nu mă pot mirosi, din pricina apei. Noaptea, negrii mi-aduc de mâncare și-mi spun cum o duci tu.
— De ce nu i-ai zis lui Jack al meu să m-aducă aici mai curând, Jim?
— N-avea rost să te chem înainte de-a putea face ceva. Dar acum, totu-i bine! Când am avut cum, am cumpărat oale, cratițe și mâncare și-am dres pluta noaptea, când…
— Care plută, Jim?
— Pluta noastră a veche.
— Nu cumva vrei să spui că pluta noastră n-a fost făcută țăndări?
— Nu, n-a fost. A fost ea rău paradită, mai ales la un capăt, dar paguba nu-i mare, decât că ni s-au pierdut mai toate lucrurile. Dacă nu ne dădeam așa la fund și nu înotam sub apă, și dacă n-ar fi fost așa întuneric, iar noi n-am fi fost așa speriați, și-așa niște nătăfleți, am fi văzut pluta. Da’ și-așa e bine, fiindcă acum pluta-i ca nouă-nouță, și-avem și-o grămadă de lucruri noi în locul ălora pierdute.
— Dar, Jim, cum de-ai pus iar mâna pe plută? Ai prins-o?
— Cum s-o prind, când eu eram în pădure? Niște negri au găsit-o prinsă-ntr-un ciot, în cotu’ râului, și-au ascuns-o într-o gârlă, sub sălcii. Pe urmă, s-au dondănit atâta pentru ea, că am prins de veste curând și atunci i-am împăcat pe toți, zicându-le că pluta nu-i a lor, ci a ta și a mea. „Ce, vreți să mâncați papară pentru c-ați jefuit un tânăr gentleman alb?” P-ormă le-am dat zece cenți de căciulă și-au fost foarte mulțumiți. Ziceau că n-ar fi rău să dibuie cât mai multe plute, ca să fie și mai bogați. Negrii ăștia-s tare buni cu mine și nu trebuie să le cer de două ori ceva, că-mi dau numaidecât. Jack ăsta e un negru cumsecade și mare pișicher.
— Da, așa-i. Nici nu mi-a spus că ești aici. Mi-a zis să vin să-mi arate o grămadă de șerpi mocasin de apă. Dacă se-ntâmplă ceva, el nu-i amestecat cu nimic. Poate să spună că nu ne-a văzut niciodată împreună, și chiar așa e.
Nu vreau să vorbesc mult despre cele întâmplate în ziua următoare. Am să fiu foarte scurt. M-am trezit în zori și mă pregăteam să mă-ntorc pe partea ailaltă și să-mi văd de somn, dar am băgat de seamă că în jur era o tăcere neobișnuită. Nu se simțea nicio mișcare. Pe urmă am văzut că Buck nu era acolo. Mirat din cale-afară, m-am sculat din pat și am coborât. Nu se vedea țipenie de om, nicăieri. Era o liniște de mormânt. La fel și afară. „Ce să fie?” mă întrebam.
Lângă stiva de lemne, am dat peste Jack al meu.
— Ce se-ntâmplă pe-aici? zic eu.
El, de colo:
— Nu știți, dom’ Jorj?
— Nu, nu știu.
— Miss Sofia a fugit! Zău așa! A fugit noaptea, nimeni nu știe când. A fugit să se mărite cu tânărul ăla Harney Shepherdson, așa se spune. Familia a băgat de seamă abia acu’ jum’ate ceas și de-atunci n-a pierdut vremea, zău. N-am pomenit oameni să se înarmeze și să-ncalece mai iute. Cucoanele s-au dus să dea de veste la rude, iar Saul, bătrânu’ și băieții au pornit călări, cu flintele, pe mal în sus, ca să-l prinză pe tânăru’ ăla și să-l omoare înainte ca el să treacă râul cu duduia Sofia. O să fie tămbălău mare, zău!
— Hm! Buck a plecat fără să mă trezească.
— Nu-i de mirare. N-au vrut să te amestece și pe matale. Dom’ Buck și-a încărcat flinta și-a zis că ori aduce acasă un Shepherdson, ori se curăță. Acolo-s atâția Shepherdsoni, că pune și el mâna pe unu’, dac-are noroc.
Am luat-o la fugă pe cărarea de pe mal. Deodată am auzit împușcături, undeva, departe. Când am ajuns în apropierea prăvăliei din bârne și a stivei de lemne de lângă debarcader, m-am furișat printre copaci și tufișuri până mi-am găsit un loc bun și m-am cățărat la bifurcația unui plop, unde nu mă puteau ajunge, și-am privit. Nu departe de ascunzătoarea mea, era o stivă de lemne înaltă de patru picioare. Întâi m-am gândit să m-ascund în spatele ei, dar poate că-i mai bine că n-am făcut-o.
În fața prăvăliei se-nvârteau vreo patru-cinci oameni călări, zbierând și înjurând de mama focului și-ncercând zadarnic să se apropie de doi băieți ascunși îndărătul stivei de lemne de lângă debarcader. De câte ori vreunul din ei încerca să se apropie de stivă, venind dinspre mal, cei doi băieți trăgeau asupra lui, dindărătul stivei, unde se ghemuiseră spate-n spate ca să se apere și dintr-o parte și din cealaltă.
În curând, călăreții încetară să se mai rotească și să strige și porniră spre prăvălie. Atunci unul din băieți se ridică și ochi bine pe deasupra grămezii de lemne: unul din călăreți se prăvăli din șa. Ăilalți descălecară, îl apucară pe rănit și se îndreptară cu el spre prăvălie. În aceeași clipă însă, băieții o luară la goană și până să bage de seamă călăreții, ei și făcuseră jumătate din drumul ce-i despărțea de copacul în care mă cocoțasem. Văzându-i, ăilalți săriră pe cal și țuști! după ei.
Se apropiau repede, dar ăi doi aveau un avans prea mare ca să mai poată fi ajunși din urmă. Băieții erau acum lângă stiva de lemne din fața copacului meu. Se ascunseră îndărătul ei, așa că acum iar stăteau mai bine ca urmăritorii lor. Unul din băieți era Buck, iar ălălalt un flăcău subțirel, de vreo nouăsprezece ani.
Călăreții se-nvârtiră ce se-nvârtiră, apoi își văzură de drum. De îndată ce nu s-au mai zărit, l-am strigat pe Buck. Auzindu-mi glasul, Buck nu știu ce să creadă. Părea mirat din cale-afară. În cele din urmă îmi spuse să fiu cu ochii-n patru și să-i dau de veste când călăreții se vor ivi din nou. De bună seamă că puneau ceva la cale și că n-aveau să zăbovească mult. Aș fi dat orice să nu mai fiu în plopul ăla, dar nu îndrăzneam să cobor. Buck începu să plângă și să înjure, zicând că el și văru-su Joe (ăsta era celălalt băiat) nu încheiaseră încă socotelile pe ziua aceea. Mi-a mai zis că taică-su și cei doi frați fuseseră omorâți, la fel și vreo doi-trei din tabăra dușmană. Cică Shepherdsonii le întinseseră o cursă. Buck spunea că taică-său și ăi doi frați ar fi trebuit să aștepte sosirea rudelor, fiindcă așa Shepherdsonii erau prea tari. L-am întrebat ce se întâmplase cu tânărul Harney și cu domnișoara Sofia; mi-a răspuns că trecuseră pe malul celălalt și scăpaseră. Mi-a părut tare bine. Dar să-l fi văzut pe Buck cum spumega de ciudă că nu izbutise să-l omoare pe Harney în ziua în care trăsese în el! Era ceva nemaipomenit!
Deodată se auzi poc! poc! poc! Călăreții se furișaseră prin pădure și veneau acum pe la spatele lor, fără cai. Băieții, răniți amândoi, o luară la goană spre fluviu și se aruncară în apă. În timp ce înotau la vale, ăilalți alergau pe mal trăgând după ei și urlând:
— Omorâți-i! Omorâți-i!
Simțeam că mi se face rău și era cât pe ce să cad jos. N-am de gând să povestesc tot ce s-a întâmplat, de teamă să nu mi se facă iarăși rău. Mai bine n-aș mai fi ajuns la mal în noaptea aia de pomină, decât să văd asemenea grozăvii! N-am să le pot uita niciodată. Mă urmăresc și-n vis!
Am rămas în copac până a-nceput să se-ntunece. Mi-era frică să cobor. Din când în când auzeam împușcături, departe în pădure. De vreo două ori am văzut mici cete de oameni înarmați până-n dinți, trecând în goana cailor, pe lângă prăvălie. „Va să zică — mă gândeam — bătălia nu s-a isprăvit încă.” Eram tare abătut și-mi pusesem în gând să nu mă mai apropii niciodată de casa aia, nu de alta, da’ mă simțeam nițeluș vinovat și eu. Acum îmi dădeam seama că în bilețelul ce-l adusesem scria că duduia Sofia urma să se întâlnească cu Harney undeva, la ora două și jumătate, ca să fugă cu el. Și mă gândeam c-ar fi trebuit să-i povestesc tatălui Sofiei despre bilețel și despre purtarea ei ciudată; poate c-atunci ar fi încuiat-o în odaie și prăpădul ăsta n-ar mai fi avut loc niciodată.
În cele din urmă, am coborât din ascunzătoare și m-am târât nițel pe malul apei, până ce am dat de cele două trupuri care zăceau lângă mal. Le-am tras afară, le-am acoperit fețele și am șters-o cât am putut mai iute. Mi-au dat lacrimile când am acoperit fața lui Buck, nu de alta, dar se purtase frumos cu mine!
Între timp se întunecase. Nu m-am apropiat de casă, ci am luat-o prin pădure spre baltă. Văzând că Jim nu era pe grind, am zbughit-o spre gârlă, croindu-mi drum printre sălcii: ardeam de nerăbdare să mă sui pe plută și să scap odată de locul ăla blestemat. Dar pluta nu era acolo! Tii, ce spaimă am tras! A trecut aproape un minut până să-mi vin în fire. Am început să strig; un glas îmi răspunse, la nici douăzeci și cinci de picioare de mine:
— Dumnezeule! Tu ești, Huck? Nu face zgomot!
Era glasul lui Jim și mă bucuram din cale-afară să-l aud. Am mai alergat puțin pe mal și-am sărit pe plută. Jim mă luă în brațe și mă strânse la piept, fericit că mă vede.
— Domnu’ să te binecuvânteze, băiete! Eram sigur că tu iar ai murit. Jack a venit aici și mi-a spus că el crede c-ai fost împușcat, fiin’că nu te-ai mai întors acasă. Tocmai porneam pluta spre gura gârlei, ca s-o iau din loc îndată ce vine Jack și-mi spune că tu chiar ai murit. Doamne, ce bine că te-ai întors, Huck!
— Da — îi răspunsei —, bine că s-a isprăvit. N-au să mă găsească și-au să-și închipuie că am fost omorât și că m-a dus apa la vale. Colo sus e ceva care-o să-i facă să creadă asta. Nu mai sta, Jim, dă-i drumul cât poți mai repede!
M-am simțit la largul meu abia când pluta a ajuns cu vreo două mile mai jos, în mijlocul Mississippiului. Atunci am scos felinarul și l-am agățat, socotindu-ne din nou liberi și la adăpost. Cum nu mai pusesem nimic în gură de ieri, Jim îmi aduse niște turte de mălai, lapte bătut și carne de porc cu varză și verdețuri; nimic nu-i mai bun pe lumea asta când e bine gătit.
Am petrecut de minune, înfulecând și sporovăind cu Jim. Eram fericit că scăpasem de dihoniile alea. Cât despre Jim, nu mai putea de bucurie că scăpase de baltă. Amândoi eram de părere că nu-i pe lume casă mai bună ca pluta. Celelalte locuri par așa strâmte și-năbușitoare, dar pe o plută e cu totul altfel. Te simți slobod și la largul tău.