Huck dă lămuriri. — Plănuirea unei campanii. — Profitând de adunarea religioasă. — Un pirat la adunarea religioasă. — Ducele tipograf.
Ne puseră o sumedenie de întrebări. Voiau neapărat să știe de ce acopeream pluta cu crengi și de ce ziua stăteam, în loc să ne vedem de drum. Nu cumva Jim e un negru fugar?
Eu, de colo:
— Doamne ferește! Ați mai văzut vreun negru să fugă spre miazăzi?
— Nu prea — încuviințară ei.
În tot cazu’, trebuia să lămuresc lucrurile într-un fel.
— Ai mei — începui eu — locuiau în județul Pike din Missouri, acolo m-am născut și eu. Au murit toți afară de mine, de taică-meu și de frate-meu Ike. Babacu’ și-a pus atunci în gând să desfacă gospodăria și să se ducă să stea pe capul lu’ unchi-meu Ben, care are o gospodărioară amărâtă pe malul fluviului, cu vreo patruzeci și patru de mile mai jos de New Orleans. Babacu’ era sărac lipit pământului și pe deasupra mai era și înglodat în datorii. După ce le-a plătit, n-au mai rămas decât vreo șaisprezece dolari, bașca negrul nostru Jim. Cu averea asta n-am fi putut face drumul ăsta de o mie patru sute de mile nici măcar cu bilet pe punte, darămite în alt fel. Ei, și-așa, într-o bună zi, cam pe vremea când crescuseră apele, babacu’ avu norocul să prindă bucata asta de plută. Ce ne-am zis noi? Hai să mergem cu ea pân’la New Orleans. Numai că norocul tatii n-a ținut mult. Într-o noapte, un vapor a trecut peste colțul din față al plutei noastre. Am sărit cu toții în apă, sub roata vaporului. Eu și cu Jim am ieșit teferi, dar babacu’, care era beat, și Ike, care n-avea decât patru anișori, n-au mai ieșit. O zi-două după aceea, am avut mult de furcă cu oamenii care veneau cu bărcile ca să mi-l ia pe Jim, socotindu-l un negru fugar. De-aia nu mai plutim ziua. Noaptea nu se leagă nimeni de noi.
— Las’ pe mine — spuse ducele. Aranjez eu ceva ca să putem pluti și ziua dacă vrem. Am să mă gândesc și-am să găsesc eu un clenci. Dar azi o să fie la fel ca’nainte; nu de alta, dar n-avem niciun interes să trecem ziua-n amiaza mare prin fața orășelului de colo. N-ar fi deloc sănătos.
Spre seară vremea se posomorî. Mirosea a ploaie. Fulgerele sfâșiau poalele cerului, iar frunzișul începuse să freamăte. Ce mai, se vestea o vreme tare urâtă.
Ducele și regele se apucară să ne cerceteze wigwamul, ca să vadă ce fel de culcușuri avem. Al meu era un mindir de paie, dar era aur pe lângă patul lui Jim, care era umplut cu pănuși de porumb. Când te culci pe-un pat ca ăsta, nu se poate să nu-ți intre-n coaste vreun cocean, iar când dai să te întorci pe-o parte, pănușele uscate încep să fâșâie de parcă te-ai rostogoli pe-un maldăr de frunze veștede, și-atunci te trezești. Ducele hotărî să se culce în patul meu, dar regele se împotrivi:
— Credeam că deosebirea de rang o să te facă să-ți dai seama că nu se cuvine ca eu să dorm pe un pat de pănuși. Fă bine, Luminăția Ta, și culcă-te mătăluță în el.
Pe mine și pe Jim ne trecură iar nădușelile, de teamă că cei doi au să se ciorovăiască din nou. Dar peste câteva clipe, ne veni inima la loc, auzindu-l pe duce:
— Soarta mea e să fiu veșnic strivit în noroi sub călcâiul de fier al tiraniei. Nenorocul mi-a zdrobit sufletul, atât de semeț odinioară. Poftim, mă supun. Asta mi-e ursita. Sunt singur pe lume, nu-mi rămâne decât suferința. Voi ști s-o îndur.
Când se întunecă de-a binelea, am dat drumul plutei. Regele ne porunci să n-o abatem din sforul apei și să nu aprindem nicio lumină, până ce n-om lăsa mult în urmă orășelul.
Curând am zărit un șirag de lumini — era orășelul — și-am trecut prin dreptul lui la vreo jumătate de milă depărtare de mal, fără nicio belea. Când am ajuns cu vreo trei sferturi de milă mai jos, am agățat felinarul, la vedere.
Pe la zece seara se porni ploaia, cu niște vântoase și niște trăsnete nemaipomenite. Regele ne porunci la amândoi să stăm de veghe până s-o mai îndrepta vremea. Dup-aceea, se furișă împreună cu ducele în wigwam, ca să doarmă. Cartul meu începea abia la miezul nopții, dar n-aș fi intrat înăuntru chiar de-aș fi avut pe ce să dorm; nu de alta, da’ n-ai în toate zilele prilejul să vezi o furtună ca asta. Tii, cum mai urla vântul! În fiece clipă țâșnea câte un fulger, care lumina crestele albe ale valurilor, vreo jum’ate milă jur împrejur, și-ți dezvăluia ostroavele fumurii prin sita ploii și copacii care se zbăteau în vânt. Deodată auzeai: hârșt! — bum! bum! bumbulu-umbulu-um-bum-bum-bum-bum — și tunetul se rostogolea bubuind și bombănind prin văzduh, pân’ se stingea; p-ormă — țac! — alt fulger și încă o bubuitură de te năucea. Uneori venea câte un val, mai-mai să mă măture de pe plută, dar nu-mi păsa, tot n-aveam nicio țoală pe mine.
Cu trunchiurile înțepenite în albie nu prea aveam bătaie de cap, fiindcă la lumina fulgerelor care nu mai conteneau le puteam zări la timp ca să le ocolim, strecurându-ne pe lângă ele.
Pe la miezul nopții, când îmi veni rândul să stau de veghe, eram așa de adormit, încât Jim îmi spuse că stă el în locul meu, prima jumătate. Bunul meu Jim! Totdeauna se purta așa.
M-am furișat așadar în wigwam, dar văzând că n-am loc de picioarele regelui și-ale ducelui, m-am culcat afară. Nu-mi păsa de ploaie, fiindcă era cald și valurile se mai potoliseră. Pe la vreo două, însă, începură iarăși să crească. Jim dădu să mă cheme, dar se răzgândi, văzând că nu-s chiar așa de mari ca să facă vreo stricăciune. Numai că se cam înșelase în privința asta, fiindcă nu trecu mult și un val uriaș mă aruncă peste bord. Jim, să se prăpădească de râs, nu alta. N-am mai pomenit negru să râdă așa ușor ca el.
L-am schimbat în cart, iar Jim se culcă și începu numaidecât să tragă la aghioase.
Curând, furtuna se potoli de-a binelea. Cum am zărit cea dintâi lumină într-o casă de pe mal, l-am trezit și ne-am apucat amândoi să vârâm pluta într-o ascunzătoare.
După gustarea de dimineață, regele scoase din buzunar niște cărți de joc soioase și începu să joace seven-up cu ducele, pe cinci cenți partida. Când se plictisiră, se hotărâră să întocmească „un plan de bătaie”. Ducele scotoci prin tăgârța lui și scoase din ea un teanc de afișe mici, tipărite, pe care începu să le citească cu glas tare.
Unul din afișe spunea că „Vestitul doctor Armand de Montalban, de la Paris” va ține „o conferință despre știința frenologiei”, în locul cutare, în ziua și luna cutare, intrarea zece cenți, și că „va întocmi fișe de caracter, la prețul de douăzeci și cinci de cenți bucata”.
Ducele ne lămuri că el era doctorul de Montalban. Pe-un alt afiș, el era „Tragedianul shakespearian de renume mondial Garrick cel Tânăr[29], de la teatrul Drury Lane[30] din Londra”. În altele apărea sub nume diferite și săvârșea fel de fel de minuni: găsea apă și aur cu o „nuia de ghicit”, desfăcea „vrăji” și așa mai departe.
— Dar — zise el — amorul meu cel dintâi și de pe urmă e muza teatrului. Ascultă, măria ta, te-ai suit vreodată pe-o scenă?
— Nu — răspunse regele.
— Atunci, află de la mine, rege detronat, că pân-ai să fii mai bătrân cu trei zile, ai să te sui. În cel dintâi târg mai de doamne-ajută care ne-o ieși în cale, închiriem o sală și jucăm scena duelului din „Richard al III-lea”, și scena balconului din „Romeo și Julieta”. Ce zici de asta?
— Ce să zic? Fac orice, numai parale să iasă, Bilgewater. Dar îți spun drept, nu mă pricep deloc la actorlâc și n-am prea umblat pe la teatru. Eram prea mic când taică-meu aducea actori la palat. Crezi c-ai putea să mă-nveți?
— E simplu ca bună ziua!
— Atunci, s-a făcut. Tot aveam eu poftă de ceva nou. Hai să-ncepem chiar acum.
Ducele îl lămuri cine era Romeo și cine Julieta și-i spuse că de obicei el îl juca pe Romeo, așa că regele putea fi Julieta.
— Dar, duce, dacă zici că Julieta-i o fetișcană, nu crezi că favoriții mei cărunți și chelia asta au să pară cam nelalocul lor?
— Da’ de unde! Să n-ai nicio grijă. Mocârțanii ăia nici n-au să bage de seamă. Unde mai pui c-ai să fii costumat, ceea ce schimbă totul. Julieta stă la balcon și se bucură de lumina lunii, înainte de-a merge la culcare. E în cămașă de noapte și poartă pe cap o bonețică plisată. Uite costumele pentru roluri.
Scoase două-trei costume din stambă de perdele — astea cică erau armurile midivale pentru Richard al III-lea și celălalt tip — apoi o cămașă lungă de noapte, din pânză albă, și o bonetă plisată. Văzând că regele-i mulțumit, ducele își scoase cartea și citi rolurile cu un glas măreț, umflându-se în pene și schimonosindu-se, ca s-arate cum trebuie jucat. Apoi îi dădu regelui cartea, spunându-i să-și învețe rolul pe dinafară.
Cu vreo trei mile mai la vale era un târgușor prizărit. După prânz, ducele ne înștiință că născocise ceva ca să putem pluti și ziua, fără nicio primejdie pentru Jim. Urma să se ducă în târgușor ca să pregătească totul.
Regele se hotărî să-l însoțească, nu de alta, dar voia să vadă dacă-i rost de vreo pricopseală pe acolo. Și fiindcă ni se isprăvise cafeaua, Jim îmi zise c-ar fi bine să merg și eu cu ei în canoe, ca să fac rost de niște cafea.
Când am ajuns în târgușor, nu se zărea nici țipenie de om. Ulițele erau pustii și tăcute, ca-n zi de duminică. Un negru bolnav, care se prăjea la soare într-o curte dosnică, ne spuse că toată lumea, afară de ăi prea tineri, prea bolnavi sau prea bătrâni, era dusă la o întrunire religioasă, undeva în pădure, la vreo două mile de-acolo.
Regele îl întrebă cam pe unde vine și se hotărî să se ducă la întrunire ca să vadă dacă-i rost de vreo învârteală. Puteam veni și eu dacă voiam.
Ducele căuta o tipografie. În cele din urmă am găsit una: era o chichineață deasupra unui atelier de tâmplărie. Tâmplarii și tipografii plecaseră la întrunire și lăsaseră ușile deschise. În încăperea murdară era un talmeș-balmeș nemaipomenit. Pe pereți se vedeau pete de cerneală și afișe înfățișând cai și negri fugari. Ducele își scoase haina și ne spuse că acum are tot ce-i trebuie, așa că am pornit cu regele spre întrunirea religioasă.
Am ajuns într-o jumătate de ceas, leoarcă de sudoare, fiindcă era o zăpușeală grozavă. Am găsit în pădure vreo mie de oameni din târgușor și din împrejurimi. Unii dintre ei străbătuseră vreo douăzeci de mile ca s-ajungă acolo.
Pădurea gemea de căruțe și de cai care mozoleau din ieslele căruțelor bătând din copite ca s-alunge muștele. Oamenii înjghebaseră niște dughene din bulumaci acoperiți cu crengi, în dughenele astea vindeau limonadă, turtă dulce, pepeni, porumb tânăr și alte bunătăți.
Pentru predici pregătiseră tot niște hardughii de-astea, numai că erau ceva mai mari și înăuntru încăpeau o grămadă de oameni. Băncile erau făcute din marginile tăiate ale buștenilor, cu găuri sfredelite în partea rotundă și cu bețe înfipte în ele, drept picioare. Spătare n-aveau. Ăi care predicau stăteau pe niște podini înalte, în fundul dughenelor. Femeile purtau pălării de soare, rochii din țesătură de lână cu in sau din pânză de bumbac în carouri; doar vreo câteva dintre alea mai tinere aveau rochii de stambă.
Unii flăcăi erau desculți, iar câțiva copii n-aveau pe ei decât o cămașă din pânză de câlți. Unele bătrâne împleteau, iar flăcăii făceau ochi dulci fetelor.
În prima dugheană în care am intrat, predicatorul tocmai începea o cântare.
Le dădu mai întâi două versuri, și toată lumea le cântă. Era ceva măreț să-i auzi, că erau așa de mulți și cântau cu atâta foc!
După ce isprăviră, predicatorul le mai dădu două versuri, iar ei le cântară și pe astea — și uite-așa mereu. Oamenii erau din ce în ce mai însuflețiți și cântau tot mai tare, dar pân’ la urmă unii începură să mormăie, iar alții să zbiere.
Atunci predicatorul își începu predica, da’ cu foc, nu așa. Trecea de la un capăt la celălalt al podinei, apoi se apleca spre mulțime, bălăbănindu-și brațele și răcnind cât îl ținea gura. Când și când, își ridica deasupra capului Biblia, o deschidea și zbiera învârtind-o în dreapta și-n stânga:
— Iată șarpele de aramă din pustie! Priviți-l și veți trăi!
La care oamenii răspundeau:
— Slavă ție, Doamne! A-a-m-i-n!
Iar dânsul îi dădea înainte, în vreme ce oamenii se tânguiau, gemeau și ziceau: „amin”.
— O, veniți la banca pocăiților! Veniți, voi, cei înnegriți de păcat! (amin!) Veniți, bolnavilor și suferinzilor! (amin!) Veniți, ologilor, schilozilor și orbilor! (amin!) Veniți, sărmanilor și nevoiașilor, cufundați în rușine! (a-amin!) Veniți, voi, toți cei osteniți, întinați și îndurerați! Veniți cu sufletul frânt! Veniți cu inima pocăită! Veniți cu zdrențele, cu păcatele și cu murdăria voastră! Apele care curăță sunt fără plată, poarta cerului stă deschisă — o, intrați și aflați odihnă! (a-amin! Slavă, slavă, aleluia!)
Și dă-i și dă-i, tot așa. Numai că din pricina gemetelor și strigătelor nu se mai putea înțelege nimic din predică.
Din toate părțile se ridicau oameni care-și făceau loc cu coatele și cu pumnii prin mulțime, ca s-ajungă la banca pocăiților. Și când toți pocăiții, cu obrajii șiroind de lacrimi, se strânseră buluc în fața podinei, începură să cânte, să urle și să se arunce pe paie ca niște apucați.
Într-acestea, regele se și pusese pe treabă; zbierând mai tare ca toți, își croi drum spre podină, iar predicatorul îl rugă să vorbească mulțimii. Nu se lăsă mult rugat și începu să le spună că-i de meserie pirat și că făcuse slujba asta vreme de treizeci de ani, în Oceanul Indian.
— Echipajul meu — urmă el — s-a rărit zdravăn primăvara trecută, într-o bătălie grozavă. De-aia m-am întors acasă, ca să caut alți oameni, dar, mulțumită Domnului, aseară am fost jefuit și dat jos de pe un vapor, făr-o lățcaie. Acu’ sunt fericit. În viața mea n-am fost mai bucuros, fiindcă mă simt alt om și fiindcă abia acum știu ce-i fericirea. Așa sărac cum sunt, am să pornesc de îndată înapoi spre Oceanul Indian și-am să-mi plătesc drumul muncind: am de gând să-mi petrec restul zilelor încercând să-i aduc pe pirați pe calea cea bună. Nimeni nu-i mai nimerit pentru o treabă ca asta, căci cunosc toate bandele de pirați din Oceanul Indian și, cu toate că, neavând un sfanț, o să-mi trebuiască multă vreme pân’ s-ajung acolo, tot am s-ajung, și de câte ori am să convertesc vreun pirat, am să zic: „Să nu-mi mulțumești mie, căci n-am niciun merit; mulțumește-le iubiților tăi semeni din Pokeville, fraților și binefăcătorilor neamului, precum și scumpului predicator de-acolo, ăl mai bun prieten al piraților!”
Și zicând acestea, izbucni în plâns o dată cu toți ceilalți. Deodată cineva strigă:
— Să facem o chetă! O chetă, fraților!
Vreo șase inși se repeziră, gata-gata să înceapă cheta, dar altcineva spuse:
— Mai bine să treacă el pe la toți cu pălăria!
— Să treacă, să treacă! ziseră toți ceilalți, în cap cu predicatorul.
Regele porni cu pantahuza prin mulțime, ștergându-și lacrimile, binecuvântând în dreapta și-n stânga și mulțumind tuturora pentru bunătatea ce-o arătau sărmanilor pirați din Oceanul Indian. Câte o fetișcană nurlie venea la el cu lacrimi în ochi și-l ruga să-i dea voie să-l pupe, ca să nu-l uite niciodată. Pușlamaua nu zicea nu, ba pe câte unele le săruta și le îmbrățișa de cinci-șase ori. Îl rugară să mai stea o săptămână în târgușor: toți voiau să-l găzduiască — ar fi fost, cică, o mare cinste pentru ei.
Dar el le zise că, din păcate, nu le poate îndeplini dorința, fiindcă întrunirea avea să ia sfârșit chiar în ziua aceea și, pe deasupra, ardea de nerăbdare s-ajungă în Oceanul Indian ca să-și împlinească datoria față de pirați.
De îndată ce ne-am întors la plută, regele începu să numere bănișorii. Strânsese la un loc optzeci și șapte de dolari și șaptezeci și cinci de cenți, bașca un urcior de whisky de trei galoane, pe care-l găsise sub o căruță, când se întorcea prin pădure.
— Una peste alta — spuse el — de când sunt eu misionar, n-am avut o zi mai bună ca asta. Orice s-ar zice, pirații-s mai dihai decât păgânii, când e vorba să îmbrobodești cu ei o întrunire religioasă.
Cât despre duce, până la întoarcerea regelui, se ținuse tare fudul cu isprăvile lui, dar acum începu s-o lase mai moale. Nu-i vorbă, nu stătuse nici el cu mâinile-n sân. Se așezase în tipografia aia și primise o comandă de la doi țărani care-i dăduseră patru dolari ca să le tipărească niște afișe pentru armăsarii lor. Primise și o comandă de zece dolari pentru anunțuri la ziar, dar fiindcă oamenii plăteau dinainte, le făcuse rabat și-ncasase patru dolari.
Un abonament pe un an la ziar costa doi dolari, dar ducele nu se sfiise să primească trei abonamente a jumătate dolar bucata, cu condiția să i se plătească pe loc. Oamenii ar fi vrut să-i plătească abonamentele în lemne și ceapă, după obiceiul pământului, dar el le închisese gura spunându-le că abia cumpărase firma și că ieftinise cât putuse prețul, cu gândul să lucreze numai contra bani peșin.
În sfârșit, scrisese cu mâna lui o poezioară de trei strofe, duioasă și melancolică, intitulată: „Da, lume rece, zdrobește-mi inima ce se frânge” și o lăsase, gata culeasă, spre a fi tipărită în ziar, fără nicio taxă.
Una peste alta, agonisise nouă dolari și jumătate și spunea că pentru o singură zi de lucru nu era deloc rău.
Ne arătă apoi un alt afiș, pe care-l tipărise pe gratis, fiindcă era pentru noi. Avea pe el poza unui negru fugar, care purta pe umăr o boccea prinsă de un băț, iar dedesubt scria: „200 dolari recompensă”.
Era vorba de Jim și-i dădea chiar toate semnalmentele, arătând că fugise iarna trecută de pe plantația St. Jacques, aflată cu vreo patruzeci de mile mai jos de New Orleans, și că pornise, de bună seamă, spre miazănoapte. Mai zicea că oricine-l va prinde și-l va trimite înapoi va putea încasa recompensa și cheltuielile de drum.
— Începând de mâine — spuse ducele — putem pluti și ziua, dacă vrem. Cum vedem că se apropie careva, îl legăm pe Jim de mâini și de picioare, îl băgăm în wigwam și le arătăm afișul ăsta, zicând că l-am prins mai sus pe râu și, neavând bani de vapor, am luat pluta asta pe datorie de la niște prieteni și acum ne ducem în Sud, ca să-ncasăm recompensa. Firește că lui Jim i-ar sta și mai bine în lanțuri și cătușe, da’ nu s-ar potrivi cu povestea că suntem săraci. Prea ar semăna lanțurile cu niște giuvaericale. Cel mai nimerit lucru e frânghia, trebuie să respectăm regula celor trei unități, cum zicem noi în teatru.
Am fost cu toții de părere că ducele-i tare deștept și că de aci-nainte puteam pluti și ziua fără nicio teamă.
Ne gândeam c-ar fi bine ca în noaptea aia să ne depărtăm cât mai mult de târgușor, ca să scăpăm de tărăboiul pe care aveau să-l stârnească isprăvile făcute de duce în tipografia de acolo. După aia, puteam pluti liniștiți la vale.
Până aproape de zece seara am stat ascunși, fără să scoatem o vorbă. Apoi am dat drumul plutei, depărtându-ne de târgușor. Abia când acesta nu se mai zări, am aprins felinarul.
La patru dimineața, când veni să mă scoale ca să-l înlocuiesc în cart, Jim îmi spuse:
— Huck, tu crezi c-o să mai întâlnim și alți regi pe drum?
— Cred că nu — îi răspunsei.
— Atunci e bine. Unu-doi mai merge, da’ nu mai mulți. Regele ăsta-i beat turtă, și ducele nu-i mai breaz.
Am aflat că Jim îl rugase pe rege să vorbească franțuzește, ca s-audă și el cum sună, dar regele-i spusese că, fiind de atâta amar de vreme în țara asta și trecând prin atâtea necazuri, uitase limba.