Paratrăsnetul. — Tot ce poate el mai bine. — O moștenire pentru posteritate. — O cifră mare.
Cum am simțit că toată lumea doarme, ne-am dat jos pe paratrăsnet, ne-am închis în șopron și ne-am pus pe lucru, la licărul vreascurilor putrede. Am dat totul la o parte pe vreo patru-cinci picioare, în dreptul mijlocului bârnei de jos. Tom îmi spuse că acum ne aflăm taman în spatele patului lui Jim și c-o să săpăm dedesubtul lui și nimeni n-o să poată ști că pe acolo-i un tunel, fiindcă cuvertura lui Jim atârna aproape până la pământ. Ca să vezi groapa, trebuia să ridici cuvertura și să te uiți dedesubt. Am săpat noi așa cu cuțitele de masă până aproape de miezul nopții; eram morți de oboseală și mâinile ni-erau pline de bășici, dar gaura săpată abia se vedea.
— Tom Sawyer — i-am zis — asta nu-i treabă de treizeci și șapte, ci de treizeci și opt de ani.
Nu-mi răspunse nimic, dar oftă și în curând se opri din săpat. Se vedea că-i muncit de gânduri.
— Nu mai merge așa — spuse el peste câteva clipe — n-are niciun rost, Huck. Altceva ar fi dac-am fi prizonieri. Am avea atunci în fața noastră ani cu duiumul, n-ar fi nicio grabă. Și fiindcă n-am putea săpa decât câteva minute pe zi, la schimbarea gărzii, mâinile nu ni s-ar mai bășica și am putea munci temeinic, cum scrie la carte, ani și ani de-a rândul. Dar așa, n-avem vreme de pierdut, trebuie să-i dăm zor. Înc-o noapte ca asta de muncă pe brânci, și ieșim din circulație pe-o săptămână, ca să ne tămăduim mâinile, până atunci n-am putea atinge un cuțit de masă.
— Atunci ce-i de făcut, Tom?
— Îți spun numaidecât. Nu-i drept și nu-i cinstit, și nici n-aș vrea să se afle, dar n-avem altă cale: trebuie să săpăm cu târnăcoapele, dar o să ne prefacem că-s cuțite de masă.
— Așa mai vii de-acasă! Ei, Tom Sawyer, văd că a început să-ți vină mintea la cap! Cinstit, necinstit, târnăcoape ne trebuie! La drept vorbind, mie nici nu-mi prea pasă de cinste. Când m-apuc să fur un negru, un pepene sau o carte de la școala de duminică, nu mă privește cum, ci ce anume iese, adică negrul, pepenele sau cartea de la școala de duminică. Și dacă târnăcopul e lucrul cel mai la-ndemână, atunci cu el sap după negrul ăla, după pepenele ăla sau după cartea aia de la școala de duminică. Nu dau doi bani pe ce spun învățații.
— În cazuri de-astea, e voie să te folosești de târnăcoape, și să te prefaci că-s cuțite de masă. Altminteri, n-aș încuviința una ca asta și nici n-aș sta cu mâinile-n sân, văzând cum regulamentul e călcat în picioare, fiindcă ce-i rău e rău și ce-i bun e bun și n-are rost să faci totul anapoda, dacă nu ești ageamiu. Tu, de pildă, ai putea să-l scoți pe Jim săpând cu un târnăcop, fără să te prefaci că-i cuțit de masă, fiindcă tu nu te pricepi. Dar eu, care știu despre ce-i vorba, n-aș fi în stare. Dă-mi un cuțit de masă!
Avea și el unul, dar i l-am dat totuși pe al meu. Îl azvârli cât colo:
— Dă-mi un cuțit de masă, zic!
N-am înțeles ce vrea, dar m-am gândit nițel și, cotrobăind printre gioarsele alea, am găsit un târnăcop și i l-am dat. L-a luat și s-a pus pe treabă, fără să scoată o vorbă.
Așa-i era felul, de! Era plin de prințipuri…
Am pus și eu mâna pe o cazma și dă-i bătaie, când cu târnăcopul, când cu cazmaua, pe rând. Treaba mergea strună. După o jumătate de ceas, nu mai puteam de oboseală, dar groapa săpată era destul de măricică. Când am ajuns în odaia noastră, m-am uitat pe fereastră la Tom, care se căznea să se cațăre pe paratrăsnet, dar nu putea, așa de tare îl dureau mâinile.
— Nu-i chip! îmi strigă el în cele din urmă. Ce mă sfătuiești să fac? Ai vreo idee?
— Da, dar cred că nu-i cum scrie la carte. Suie-te pe scări și zi că te-ai cățărat pe paratrăsnet.
El îmi urmă povața.
A doua zi, Tom șterpeli de prin casă o lingură de cositor și un sfeșnic de alamă, ca să-i meșterească lui Jim niscaiva pene de scris, precum și șase lumânări de seu. Cât despre mine, am dat târcoale pe lângă colibele negrilor și, la primul prilej, am furgăsit trei blide de tinichea. Tom a fost de părere că n-o să fie de ajuns, dar l-am liniștit spunându-i că de vreme ce nimeni n-o să vadă blidele aruncate de Jim, fiindcă au să cadă în tufele de ciumăfaie și de dudău de sub ferestruie, o să le putem lua înapoi și Jim o să le folosească din nou. Lui Tom îi plăcu treaba asta.
— Acum — îmi spuse el — trebuie să ne gândim cum să-i strecurăm lui Jim toate lucrurile astea.
— O să i le trimitem prin tunel, când va fi gata.
Îmi aruncă o privire disprețuitoare și după ce-mi spuse că nimeni n-a mai auzit în viața lui o gugumănie ca asta, căzu iar pe gânduri. Nu trecu mult și mă înștiință că i-au venit două-trei idei, dar că deocamdată nu-i nevoie să hotărâm. Mai întâi — zicea el — trebuie să-i dăm de știre lui Jim.
În noaptea aceea, puțin după zece, ne-am dat jos pe paratrăsnet, luând cu noi una din lumânări. Ne-am așezat sub ferestruică și-am tras cu urechea. Jim sforăia. Am zvârlit lumânarea înăuntru, dar nu l-a trezit. Atunci ne-am apucat iarăși să săpăm cu târnăcopul și cazmaua și după vreo două ceasuri și jumătate, treaba a fost gata. Ne-am târât de-a bușilea până sub patul lui Jim, și de-acolo în încăpere. Am dibuit lumânarea, am aprins-o și-am stat nițel să-l privim pe Jim: arăta sănătos și voios. L-am trezit încetișor, cu blândețe, ca să nu se sperie. Când ne-a văzut, i-a venit să plângă de bucurie, începu să ne alinte, cu toate vorbele de răsfăț care-i treceau prin cap. Ne rugă să facem numaidecât rost de-o daltă ca să-i tăiem lanțul de la picior, căci voia s-o șteargă cât mai repede. Tom îl lămuri însă că așa ceva n-ar fi deloc după tipic și după ce-i povesti de-a fir-a-păr planurile noastre, îi spuse că, de altminteri, la caz de alarmă le putem schimba numaidecât.
— Să nu-ți fie frică, fiindcă tot o să te scoatem de-aici — adăugă el.
Jim se arătă mulțumit. După ce am sporovăit toți trei despre vremurile bune de altădată, Tom începu iar să-l descoasă pe Jim. Când auzi că unchiul Silas vine zilnic sau odată la două zile ca să se roage împreună cu Jim, iar tușa Sally vine și ea să vadă dacă se simte bine și are destulă mâncare, și că amândoi se purtau cum nu se poate mai frumos, Tom se lumină la față.
— Acum știu ce ne trebuie — îi zise el. O să-ți trimitem prin ei unele lucruri.
— Nu cumva să faci o prostie ca asta! i-am spus.
Dar el își urmă vorba, fără să mă bage-n seamă, așa cum obișnuia ori de câte ori își punea ceva în gând. Îi spuse așadar lui Jim că o să-i trimitem într-o plăcintă scara de frânghie și alte lucruri, prin Nat, negrul care-i aducea de mâncare.
— Vezi să fii cu ochii-n patru și să nu te arăți mirat și să nu-l lași pe Nat să te vadă desfăcându-le. Lucrurile mai mici o să le punem în buzunarele hainei lui nenea Silas și când o veni el, le iei de acolo. Dacă s-o putea, o să-ți trimitem și prin tușa Sally ceva lucruri; i le vârâm în buzunarul șorțului sau le legăm de cordon.
Tom îl învăță ce să facă cu toate lucrurile astea și cum să-și scrie cu sânge jurnalul pe cămașă. Nu-l cruță de niciun amănunt. Deși nu pricepea ce rost au toate astea, Jim zicea că noi, fiind albi, știm mai bine ca el, așa că se arătă mulțumit și-i făgădui lui Tom să-i urmeze întocmai poruncile.
Am petrecut de minune, mai ales că Jim avea o grămadă de tutun și pipe din coceni de porumb. După aceea ne-am strecurat afară prin tunel și ne-am întors în odaia noastră, cu mâinile de parcă-ar fi fost mestecate. Tom părea însă încântat. Zicea că în viața lui n-a avut parte de-o distracție mai plăcută și mai „interectuală”.
— Ce bine ar fi dacă ne-am putea distra așa toată viața, lăsând pe seama copiilor noștri să-l elibereze pe Jim! Cred că lui Jim o să-i placă din ce în ce mai mult treaba asta, pe măsură ce-o să se deprindă cu ea. În felul ăsta, povestea ar putea să țină vreo optzeci de ani și-ar fi cea mai grozavă din istorie, iar noi toți, care am luat parte la ea, am ajunge celebri.
A doua zi dimineața ne-am dus la stiva de lemne și-am tăiat sfeșnicul de alamă în bucățele, pe care Tom le vârî în buzunar, împreună cu lingura de cositor. Ne-am dus apoi la colibele negrilor. În vreme ce eu îl țineam de vorbă pe Nat, Tom vârî o bucată de sfeșnic într-o turtă de mălai din strachina cu merinde pentru Jim. L-am însoțit pe Nat, ca să vedem cum merge treaba. A mers de minune! Când Jim a mușcat din turtă, era cât pe ce să rămână știrb: „Ce mai — îmi zise Tom — a mers cum nu se poate mai bine”. Jim lăsă să se creadă că nu fusese decât o pietricică sau vreun grunz, din ăi care se găsesc mai totdeauna într-o pâine, dar de-atunci încoace n-a mai pus nimic în gură fără să-ncerce mai întâi cu furculița de vreo câteva ori.
În vreme ce stăteam acolo pe întuneric, de sub patul lui Jim țâșniră doi dulăi, apoi alții și alții, până ce se-adunară unsprezece, c-abia mai puteai să răsufli. Drace! Uitasem să închidem ușa șopronului. Când îi văzu, Nat strigă: „Vrăjitoarele!” și se prăbuși la pământ în mijlocul dulăilor și începu să geamă de-ai fi zis că se dă de ceasul morții. Tom deschise repede ușa și zvârli afară o bucată de carne din porția lui Jim. Câinii o zbughiră după ea, iar în câteva clipe Tom se repezi și el afară și se întoarse numaidecât, închizând ușa. Am priceput că se dusese s-o închidă și pe cealaltă. Trecu apoi la bietul Nat și începu să-l alinte și să-l îmbuneze, întrebându-l dacă i se năzărise iar vreo nălucă. Negrul se ridică și spuse clipind din ochi:
— Dom’ Sid, ai să spui că-s nebun, dar să mor chiar aici dacă nu mi s-a părut că văd aproape un milion de câini, diavoli sau nu știu ce. Nu mint, dom’ Sid. I-am simțit, i-am simțit, dom’le; erau peste tot pe mine. O, doamne, tare-aș vrea să pun mâna pe o vrăjitoare din astea, o dată, numai o dată! Dar mai bine să-mi deie pace, nu mai vreau s-aud de ele!
— Uite ce zic eu — îi spuse Tom. Ce le aduce încoace taman când negru’ ăsta fugar își ia masa de dimineață? Foamea, asta-i pricina. Trebuie neapărat să le faci o plăcintă vrăjitorească.
— Dar, domn’ Sid, cum să fac eu așa plăcintă? Nu știu și nici n-am auzit pân-acu’ de-așa ceva!
— Atunci o s-o fac chiar eu.
— O, ce bine! Ai s-o faci, puișorule, ai s-o faci? O să mă-nchin pământului de sub picioarele tale!
— Așa rămâne, am s-o fac de hatârul tău, fiin’c-ai fost cumsecade și ni l-ai arătat pe negrul fugar. Dar trebuie să bagi bine de seamă: când o să venim cu plăcinta, tu să te-ntorci cu spatele și să nu cumva să tragi cu ochiul, orice-am pune noi în strachină. Să nu te uiți când Jim o să golească strachina, că e de rău, nu garantez ce poa’ să se-ntâmple. Și mai ales, nu te-atinge de lucrurile vrăjitorești.
— Eu să m-ating de ele, dom’ Sid? Ce tot vorbești? Nu le-aș atinge nici c-un deget, chiar de mi-ai da zece sute de mii de miliarde de dolari!