Se ia de judecătorul Thatcher. — Huck se hotărăște să plece. — Economie politică. — Se zbate în toate părțile.
În curând bătrânul se puse iarăși pe picioare și începu să alerge pe la tribunal, ca să-l silească pe judele Thatcher să-i dea banii. Se ținu și de mine, văzând că nu mă las de școală. De vreo două ori izbuti să mă-nhațe și mă bătu măr. Cu toate astea, m-am dus mai departe la școală, ocolindu-l sau luând-o la goană când îl zăream. Înainte nu prea-mi plăcuse să mă duc la școală, dar acum țineam morțiș să mă duc, ca să-i fac în necaz tatii.
Procesul ăla era o poveste lungă, părea că n-au să-l mai urnească niciodată. De aceea, din când în când împrumutam doi-trei dolari de la judele Thatcher și-i dădeam lui babacu’, ca să nu mă bată. De câte ori punea mâna pe bani se-mbăta, și de câte ori se-mbăta făcea tărăboi prin târg. Și de câte ori făcea tărăboi era băgat la răcoare… Viața asta i se potrivea de minune, parcă era anume croită pentru el.
De la o vreme însă începuse să se țină scai de văduvă, încât, într-o bună zi, ea îi spuse că dacă nu se astâmpără, o să fie vai și amar de el. Scos din sărite, babacu’ îi răspunse c-o să-i arate el cine-i stăpânul lui Huck Finn. Și într-o zi, în primăvară, mă pândi, puse mâna pe mine și mă duse cu barca vreo trei mile în susul apei, trecând pe celălalt mal, dinspre Illinois, într-un loc împădurit și pustiu, unde nu se afla decât o colibă veche de lemn, împrejmuită de copaci atât de deși, încât, dacă nu știai unde e, nu dădeai de ea.
Mă ținea tot timpul lângă el, așa că nu mi se ivea nici cel mai mic prilej s-o șterg de-acolo. Locuiam amândoi în coliba aia, iar noaptea babacu’ încuia întotdeauna ușa și-și punea cheia sub cap. Avea o pușcă, pe care cred c-o furase; trăiam din pescuit și vânat. Uneori mă încuia și se ducea până la debarcader — cu vreo trei mile mai jos. Era acolo o dugheană, unde în schimbul peștelui și vânatului căpăta whisky. Îl aducea acasă, se-mbăta și, când era cu chef, mă snopea în bătăi.
Nu după multă vreme văduva află unde sunt și trimise un om de-al ei să mă scape. Babacu’ însă îl puse pe fugă cu pușca. Cam pe vremea aceea începusem să mă obișnuiesc cu noua mea viață și chiar îmi plăcea, bineînțeles, în afară de bătăi. Trândăveam toată ziulica și era tare bine. Stăteam cu burta la soare, fumam tabac, pescuiam și nimeni nu mă silea să citesc sau să învăț. Așa trecură două luni, dacă nu și mai mult. Hainele de pe mine erau ferfeniță și pline de jeg. Nu puteam pricepe cum dracu’ de-mi plăcuse atâta în casa văduvei, unde trebuia să mă spăl, să mănânc din farfurie, să mă pieptăn, să mă duc la culcare și să mă scol la ore fixe, să stau toată vremea cu nasul în carte și, colac peste pupăză, să mai îndur și sâcâielile domnișoarei Watson. N-aș mai fi vrut să mă-ntorc niciodată acolo. În casa văduvei încetasem să înjur din pricină că ei nu-i plăcea. Dar acum înjuram ca la ușa cortului — babacu’ n-avea nimic împotrivă. Ce mai tura-vura, trăiam binișor în pădurea ceea.
Cu vremea însă, babacu’ se învățase să pună cam prea des mâna pe bâta de hicori, așa că nu mai puteam răbda. Eram numai dungi umflate de la lovituri. Afară de asta, obișnuia să plece mereu, lăsându-mă închis în colibă. Odată m-a încuiat înăuntru și a lipsit vreo trei zile. Mi-a fost grozav de urât. Credeam că s-a înecat și că n-o să mai ies niciodată de-acolo. Gândul ăsta mă îngrozea. Mă hotărâi să caut un mijloc de evadare. Mai încercasem eu de multe ori să ies din colibă, dar degeaba. Prin ferestruica aia strâmtă n-ar fi putut trece nici măcar un câine, iar hornul era prea îngust ca să mă pot cățăra prin el. Ușa era făcută din blăni groase de stejar. Babacu’ avea totdeauna grijă ca în lipsa lui să nu lase înăuntru vreun cuțit sau ceva asemănător. Cercetasem încăperea de vreo sută de ori, tot n-aveam ce face și în felul ăsta îmi trecea timpul. Dar de astă dată, în sfârșit, am găsit ceva: un ferăstrău vechi, ruginit și fără mâner. Fusese ascuns între un căprior și scândurile acoperișului. Am luat ferăstrăul, l-am uns și m-am pus pe lucru. La un capăt al colibei, în spatele mesei, era o cergă veche pentru cal, bătută cu cuie în perete, ca să nu sufle vântul prin crăpături și să stingă lumânarea. M-am vârât sub masă, am ridicat cerga și am început să tai cu ferăstrăul în bușteanul gros de la temelie o gaură cât să mă pot strecura afară. Treaba asta mi-a luat multă vreme, dar aproape că isprăvisem, când deodată am auzit răsunând în pădure pușca lui babacu’. Am îndepărtat toate urmele trudei mele, am pus la loc cerga și am ascuns ferăstrăul. În curând se ivi și babacul. Ca de obicei, nu era în apele lui. Zicea că fusese în târg, unde toate mergeau anapoda. Avocatul îi spusese că ar câștiga procesul și ar căpăta banii, dacă ăia s-ar hotărî odată să-l înceapă, numai că scorneau o sumedenie de chichițe ca să-l amâne mereu, iar judele Thatcher se pricepea la asemenea lucruri. Pe deasupra, oamenii spuneau c-o să mai fie un proces, ca să fiu luat de lângă babacu’ și dat în grija văduvei, care de data asta o să câștige procesul. Vestea asta nu mi-a plăcut deloc, fiindcă nu voiam în ruptu’ capului să mă mai întorc în casa văduvei, unde aveam de îndurat atâtea chinuri și unde trebuia să fiu țivilizat, cum îi spuneau ei.
Bătrânul începu să înjure vârtos; înjură pe cine vrei și pe cine nu vrei și, ca să fie sigur că nu i-a scăpat nimeni, o luă de la capăt și isprăvi cu o înjurătură, ca să zic așa, cuprinzătoare, pomenind o mulțime de oameni al căror nume nu-l știa și cărora le spunea „cum naiba-i cheamă”. Și dă-i și dă-i cu înjurăturile.
— Tare-aș vrea s-o văz pe văduvă că pune mâna pe tine! urmă el, adăugând c-o să fie cu ochii-n patru și că dacă au să încerce să vină după mine, o să mă ascundă într-un loc pe care-l știa numai el, cu vreo șase-șapte mile mai departe, unde puteau să crape căutându-mă și tot nu mi-ar da de urmă.
Chestia asta m-a cam tulburat, dar după câteva clipe m-am liniștit, gândindu-mă că mult n-o să mai fac eu purici lângă dumnealui, ca să-i dau prilejul să treacă la fapte. Bătrânul mă trimise să scot din barcă lucrurile pe care le adusese din târg. Adusese un sac de cincizeci de funți de mălai, o halcă de slănină, muniție, un ulcior de patru galoane cu whisky, un terfelog și două gazete, bune de folosit ca fultuială, și niște câlți. După ce-am dus un transport în colibă, m-am întors și m-am așezat pe botul bărcii, ca să mă odihnesc nițeluș. Eram hotărât s-o șterg în pădure, luând cu mine pușca și niscaiva sfori de undiță. Firește, n-aveam de gând să mă statornicesc undeva, ci voiam s-o iau razna prin țară, umblând mai mult noaptea și trăind din vânat și pescuit, în felul ăsta puteam ajunge destul de departe ca să nu-mi mai dea de urmă nici babacu’, nici văduva.
Mă gândeam să tai bușteanul de la temelie și s-o șterg chiar în noaptea aia, dacă babacu’ s-ar îmbăta îndeajuns — și socoteam c-avea să se îmbete. Eram așa de cufundat în gânduri, încât n-am băgat de seamă că zăbovisem cam multișor. Deodată am auzit glasul bătrânului, care mă întreba dac-am adormit sau dacă nu cumva m-am înecat.
Pân-am cărat toate lucrurile în colibă, s-a făcut întuneric. În vreme ce eu pregăteam cina, bătrânul mai trăgea câte-o dușcă; încălzindu-se, începu din nou să înjure. Se îmbătase în târg și zăcuse toată noaptea într-un șanț, așa că acum arăta ca vai de lume. Era plin de noroi din creștet până-n tălpi, să juri că-i Adam, nu alta! De câte ori i se urca whisky-ul la cap, se apuca să înjure stăpânirea.
— Și să mai zici că asta-i stăpânire! începu el. Păi, uită-te la ea și zi cu ce seamănă. Ce fel de lege-i aia care-i gata să răpească un fiu de la tac-su care l-a făcut și s-a căznit și și-a făcut atâtea griji ca să-l crească pe cheltuiala lui?! Da, taman când fiul ăsta a ajuns și el om în toată firea și-ar putea să muncească și să înceapă să-și ajute părintele ca să se hodinească și el, vine legea și se amestecă-n ciorbă. Și cică asta-i stăpânire! Da’ stai, că nu-i ajunge atât. Legea îl sprijină pe boșorogu’ ăla de Thatcher, judele, ca să mă poată jefui pe mine de avutu’ meu. Frumoasă lege, n-am ce zice! O lege care silește pe un cetățean care are peste șase mii de dolari să trăiască într-un bordei ca ăsta și-l lasă să umble în niște zdrențe care nu le-ai pune nici pe-un porc! Cică asta-i stăpânire! Cu o stăpânire ca asta nu poate intra omu-n drepturile lui. Uneori îmi vine s-o șterg pentru totdeauna din țara asta. Da, le-am și spus-o. I-am trântit-o în obraz lui Thatcher. M-a auzit o grămadă de lume și n-au decât s-o spună și la alții. „Pentru doi cenți — le-am zis — aș tuli-o din țara asta blestemată și nu m-aș mai întoarce în vecii vecilor.” Chiar astea au fost vorbele, și le-am mai zis: „Hei, uitați-vă la pălăria mea — dacă așa ceva se mai cheamă pălărie — fundul i se ridică, iar restul cade și-mi ajunge până sub bărbie; asta nu mai e pălărie, ci burlan de sobă. Și, mă rog, cine poartă asemenea pălărie? Un om ca mine, care-aș fi printre ăi mai bogați oameni din târg, dac-aș putea să-mi capăt drepturile.” Halal stăpânire, n-am ce zice! Hei, ascultă-aici! Era odată un negru liber de prin Ohio[8], un mulatru aproape la fel de alb ca un alb. Purta o cămașă albă — n-am văzut în viața mea una mai albă — și avea o pălărie de-ți lua ochii de lucioasă. Haine mai frumoase ca ale lui nu știu să fi avut altu’ în tot târgu’ ăla. Mai avea și un ceas de aur cu lănțișor, și un baston cu măciulie de argint, într-un cuvânt era ăl mai grozav nabab cărunt din tot statul. Și ce crezi că spunea lumea? Cică era profesor la un colegiu, că vorbea o sumedenie de limbi și știa câte-n lună și-n stele. Dar asta n-ar fi nimic. Cică la el, acolo, avea drept de vot. Asta le-a pus capac la toate. Ce-o s-ajungă țara asta? mi-am zis eu. Era zi de alegeri și mă gândeam să mă duc să votez și eu, dacă n-aveam să fiu prea afumat ca să-mi târăsc picioarele pân-acolo. Când am auzit însă că în țara asta e un stat în care negrul ăla are voie să voteze, m-am lăsat păgubaș. Le-am spus că eu unu’ nu mai votez câte zile oi avea. Chiar așa le-am spus, de față cu toți. Din partea mea poa’ să se ducă țara de râpă, că eu nu mai votez cât oi fi și-oi trăi. Da’ să fi văzut ce aere își dădea negrul ăla! Păi, dacă nu l-aș fi îmbrâncit, nici nu s-ar fi dat la o parte ca să mă lase să trec. Le-am zis ălora: Ia spuneți-mi, de ce nu-i scos la licitație și vândut negru’ ăsta? Și ce crezi că mi-au răspuns? He, cică nu poate fi vândut până nu împlinește șase luni de ședere în statul ăla și că pân-atunci mai are. Poftim o mostră! Și-atuncea — zic — ce stăpânire mai e și aia, care nu poate vinde un negru liber decât după ce stă șase luni într-un stat? O stăpânire care se crede stăpânire și-și zice stăpânire și-și dă aere de stăpânire, când trebuie s-aștepte șase luni ca să poată pune mâna pe un pezevenghi de negru liber, pe-un hoț de bagabont al dracului în cămașă albă, și…
Babacu’ se aprinsese în așa hal, că, nemaibăgând de seamă unde-l duc picioarele, se împiedică de butoiașul cu slănină și căzu, julindu-și țurloaiele. Sfârșitul discursului a fost de-o înflăcărare nemaipomenită: un potop de înjurături, mai ales împotriva negrului și a stăpânirii, dar și a butoiașului, din când în când. Începu să țopăie prin odaie ca un apucat, ținându-se când de-un țurloi, când de ălălalt, și pân’ la urmă trase deodată cu stângul un șut grozav butoiașului. Ideea n-a fost prea bună, fiindcă s-a nimerit să lovească tocmai cu piciorul încălțat cu gheata ruptă, din care-i ieșeau afară două dește. Scoase un urlet de ți se făcea părul măciucă să-l auzi, și se tăvăli pe jos, ținându-se de deștele lovite și înjurând mai vârtos ca oricând. Cel puțin așa îmi zise chiar dumnealui după aceea. Cică de data asta îl întrecuse până și pe moș Sowberry Hagan, pe care-l auzise înjurând în zilele când moșul era în putere. Eu socot însă că se lăuda numai.
După cină, babacu’ luă ulciorul, spunând că are-n el whisky pentru două beții și-un delirium tremens. Folosea totdeauna cuvântul ăsta. În gândul meu îmi ziceam că într-o oră o să fie beat mort și atunci am să pot șterpeli cheia sau am să tai cu ferăstrăul bușteanul ăla — una din două. Bău ce bău, apoi se întinse pe păturile lui. Dar norocul fugea de mine: babacu’ nu dormea adânc; se frământa în somn, gemea, mormăia și se sucea ba pe-o parte, ba pe cealaltă. Pân’ la urmă m-a apucat o piroteală de n-am mai putut ține ochii deschiși și până să știu ce-i cu mine, am adormit buștean, cu lumânarea aprinsă alături.
Nu știu cât am dormit, dar deodată am auzit un țipăt grozav și m-am trezit. Babacu’ sărea ca un smintit prin încăpere, urlând că-i împresurat de șerpi și că i se încolăcesc pe picioare. Țipa și p-ormă sărea ca ars, zicând că un șarpe-l mușcase de falcă. Eu însă nu vedeam niciun șarpe. Deodată începu să alerge în cerc prin colibă zbierând: „Ia-l de pe mine! Ia-l de pe mine! Mă mușcă de gât!” N-am pomenit privire mai sălbatică la un om. Nu trecu mult și se prăbuși pe podea, gâfâind ostenit; apoi începu să se dea de-a dura cu o iuțeală nemaipomenită, izbind cu picioarele în dreapta și-n stânga, bătând aerul și încercând să-l înhațe cu mâinile și răcnind că-i hărțuit de diavoli. Încetul cu încetul se potoli și o clipă rămase nemișcat, gemând. Apoi se liniști de-a binelea. Auzeam bufnițele și lupii departe, în pădure. Era o liniște înfricoșătoare. Babacu’ zăcea într-un colț. În curând se ridică în capul oaselor și trase cu urechea. Apoi rosti cu glas stins:
— Trop-trop-trop, sunt morții, trop-trop-trop, vin după mine, da’ nu mă duc cu ei! Uite-i! Nu m-atingeți, nu m-atingeți! Jos labele! Tii, ce reci sunt! Dați-mi drumul! Fie-vă milă de un biet păcătos, lăsați-l în pace!
Începu să se târască în patru labe, milogindu-se să fie lăsat în pace. Apoi se înveli în pătură, se rostogoli sub masa veche de brad și izbucni în plâns. Îl auzeam cum plânge sub pătură.
Peste câteva clipe ieși de sub masă, sări în picioare și, zărindu-mă, se repezi la mine ca un apucat. Începu să mă fugărească prin colibă, cu briceagul în mână, zicându-mi că-s îngerul morții și c-o să mă omoare ca să nu mai vin niciodată la el.
L-am rugat să-mi dea pace și i-am spus că-s Huck, nu cine crede el, dar l-a apucat un râs sălbatic și, răcnind și înjurând amarnic, a urmat să mă fugărească. Tocmai când mă pregăteam să mă strecor pe sub brațul lui, m-a înhățat de haină, drept între umeri. Credeam că mi-a sunat ceasul. Dar am lepădat haina cu iuțeala fulgerului și am scăpat. Peste câteva clipe, nemaiputându-se ține pe picioare de oboseală, babacu’ se prăbuși cu spatele la ușă, cică să se odihnească nițel ca să mă poată omorî după aia. Punându-și cuțitul sub el, îmi zise că trage un pui de somn ca să mai prindă puteri și p-ormă mi-arată el mie.
A adormit degrabă. M-am suit atunci pe scaunul ăla cu fundul împletit din fâșii de lemn și, fără zgomot, am pus mâna pe pușcă. Am împins vergeaua să văd dacă-i încărcată, apoi am așezat pușca pe butoiul cu napi, cu țeava îndreptată spre babacu’, și am stat la pândă, cu ochii pe el. Tii, ce încet a trecut vremea în noaptea aceea, așa, pe tăcute!