Șobolanii. — Tovarăși de pat vioi. — Manechinul de paie.
A doua zi dimineața ne-am dus în târg și-am cumpărat o cursă de sârmă pentru șobolani. După ce-am adus-o acasă, am destupat cea mai grozavă gaură de șobolani. Într-o oră, am prins vreo cincisprezece bucăți clasa-ntâi. Apoi am dus cursa în odaia mătușii Sally, și-am pus-o la loc sigur, sub patul ei. Din păcate, în vreme ce noi umblam după niscaiva păianjeni, piciul ăla de Thomas-Franklin-Benjamin-Jefferson-Elexander Phelps a dibuit cursa și i-a deschis ușița, ca să vadă dacă șobolanii ies afară. Firește c-au ieșit, iar tușa Sally a picat taman atunci în odaie. Când ne-am întors, am găsit-o cocoțată în pat și urlând ca o apucată în vreme ce șobolanii se sileau din răsputeri s-o distreze.
Ne-a luat la rost și ne-a scărmănat pe-amândoi cu nuiaua de hicori, iar după aia ne-au trebuit vreo două ceasuri până să prindem alți cincisprezece-șaisprezece șobolani, și nu de-aceeași calitate ca ăi dintâi, care erau crema. Fir-ar al dracului de mucos, ce i-o fi venit să-și bage nasul? N-am văzut în viața mea șobolani mai frumoși ca ăi din prima serie.
În schimb, am pus mâna pe un sortiment bogat de păianjeni, gândaci, broaște, omizi și alte gângănii d-astea. Tare-am fi vrut să facem rost și de-un cuib de viespi, dar n-a fost chip, fiindcă toată familia era în viespar. Nu ne-am dat însă bătuți cu una cu două și am rămas acolo cât am putut, crezând că viespile au să ostenească înaintea noastră, numai că a ieșit taman pe dos. Ne-am frecat bine cu iarbă-mare locurile înțepate, până nu ne-a mai durut aproape deloc, doar atât că nu prea mai puteam ședea. Ne-am dus apoi după șerpi și-am dibuit vreo două duzini de șerpi-jartieră și șerpi de casă, i-am vârât într-un sac și i-am adus așa în odaia noastră.
Se făcuse vremea cinei și trăseserăm o zi zdravănă de muncă cinstită. Și flămânzi? O, nu, nici vorbă!
Când ne-am întors sus, după cină, am băgat de seamă că în sac nu mai era niciun șarpe. Se vede treaba că nu legasem bine sacul și ăia făcuseră ce făcuseră și ieșiseră afară. Da’ nu ne-am necăjit prea mult, fiindcă știam că-s pe undeva, pe aproape, așa că puteam pune mâna măcar pe câțiva. Pot să vă spun că multă vreme n-am dus lipsă de șerpi în casă! Îi vedeai din când în când ieșind de pe sub grinzi și de prin alte locuri și te pomeneai, cu ei în farfurie sau pe după gât — de obicei acolo unde n-ai fi dorit să-i vezi. De altminteri, erau tare frumoși, dungați și cu totul nevătămători, dar tușa Sally nu putea să-i sufere, de orice soi ar fi fost. Se ferea de șerpi ca dracul de tămâie. Ori de câte ori cădea vreunul pe ea, lăsa totul baltă și-o lua la fugă, scoțând niște zbierete de se auzeau până la Ierihon[56]. N-am pomenit femeie ca asta. Nici cu cleștele nu voia să se atingă de ei și dacă se întorcea în pat și dădea de-un șarpe, o zbughea pe ușă, răcnind de parc-ar fi luat casa foc. Atâta îl amărî pe bărbat-său din pricina asta, că bietul de el ajunse curând să blesteme tot neamul șerpilor, zicând că mai bine nu li s-ar fi ivit pe lume sămânța. La o săptămână după ce casa se goli de șerpi, tușa Sally tot nu se potolise. Când ședea dusă pe gânduri și-o gâdilai la ceafă cu o pană, sărea din papuci, nu alta. Ciudat lucru, îmi spuneam, dar Tom zicea că toate muierile sunt la fel, cică așa-s făcute, nu se știe din ce pricină.
De câte ori îi ieșea în cale vreun șarpe de-al nostru, ne trăgea câteva scatoalce, zicându-ne că asta nu-i nimic față de ce ne-ar aștepta dac-am umple iarăși casa cu șerpi. Nu-mi păsa mie de scatoalce, fiindcă nu durea cine știe ce, dar mă gândeam ce greu o să ne fie să facem rost de-o altă colecție de șerpi. Pân’ la urmă, am făcut noi rost și de șerpi, și de toate celelalte.
Să fi văzut ce trai era în chilioara lui Jim, când începea el să cânte și toate dihăniile ieșeau din găurile lor și tăbărau pe el!
Lui Jim nu-i plăceau păianjenii, și nici ei nu-l plăceau pe el. Când se năpusteau asupră-i, era vai de viața lui!
Jim se plângea că șobolanii, șerpii și piatra de ascuțit ocupă aproape tot patul și nu mai are loc în el. Și când se nimerea să găsească puțin loc, nu putea închide ochii de atâta fojgăială. N-avea liniște nicio clipă din pricină că dihăniile nu dormeau toate odată, ci pe rând, așa că atunci când picoteau șerpii erau pe covertă șobolanii, iar când șobolanii se duceau la culcare, intrau șerpii de cart. În felul ăsta, Jim avea tot timpul un circ sub el, în vreme ce altă echipă juca tontoroiul deasupra lui, iar dacă se scula să-și caute alt loc, tăbărau pe el păianjenii. Jim zicea că de-ar scăpa vreodată de-acolo, n-ar mai primi să fie prizonier nici măcar pentru o leafă.
Pe la sfârșitul celei de-a treia săptămâni totul era gata. Cămașa a fost trimisă la timp, în plăcintă. De câte ori îl mușca vreun șobolan, Jim se scula și mai scria un rând în jurnal, cât era proaspătă cerneala. Penele erau gata, inscripțiile și toate celelalte erau scrijelite pe piatra de ascuțit. Piciorul patului fusese tăiat în două cu ferăstrăul, iar noi mâncaserăm rumegușul, alegându-ne cu o durere de burtă grozavă. Credeam c-o să dăm ortu’ popii, dar am scăpat. N-am pomenit rumeguș mai greu de mistuit. Tom era de aceeași părere. Ei, și cum spuneam, treaba era gata acum. Cât despre noi, eram cam dărâmați, mai cu seamă Jim.
Bătrânul le scrisese de vreo două ori ălora de pe plantația de mai jos de Orleans, ca să vină să-și ia în primire negrul fugar, dar nu căpătase niciun răspuns, fiindcă plantația aia nici nu exista. În cele din urmă, moșul se hotărî să dea un anunț despre Jim în gazetele din Saint Louis și New Orleans. Când l-am auzit pomenind de Saint Louis, m-au trecut fiori și mi-am dat seama că nu era vreme de pierdut.
— E timpul să trimitem scrisorile nononime! spuse Tom atunci.
— Ce mai e și asta? îl întrebai.
— Ceva cu care dai de veste cuiva că se pune ceva la cale. Uneori se face-ntr-un fel, alteori într-altul. Dar întotdeauna se găsește câte o iscoadă, care-l înștiințează pe guvernatorul castelului. Când Ludovic al XVI-lea a vrut s-o tulească din palatul Tuleriilor, l-a pârât jupâneasa. E un mijloc foarte bun. La fel și scrisorile nononime. Vom folosi și-un mijloc, și celălalt. Se mai obișnuiește ca mama prizonierului să schimbe hainele cu el: ea rămâne-n temniță, iar el o șterge îmbrăcat în straiele ei. O să-ncercăm și asta.
— Bine, Tom, dar ce rost are să dăm de veste că se pune ceva la cale? Lasă-i să afle singuri, e treaba lor.
— Da, știu, dar nu te poți bizui pe ăștia. De la bun început ne-au lăsat pe noi să facem totul. Sunt așa de încrezători și de nătângi, că nu bagă de seamă nimic, așa că dacă nu le dăm noi de veste, n-o să ne stânjenească nimeni, iar după atâta caznă și bătaie de cap, evadarea asta o să meargă ca-n brânză, și n-o să mai facă doi bani.
— Drept să-ți spun, Tom, mie așa mi-ar plăcea.
— Ești un prost! spuse el, scârbit.
— Bine, nu mai zic nimic. Cum spui tu, așa să fie. Dar unde găsești o jupâneasă?
— Tu o să fii jupâneasa. La miezul nopții, te strecori în odaia mulatrei și-i șterpelești o rochie.
— Nu se poate, Tom, fiin’că fata n-are decât o rochie, mai mult ca sigur, și-ar ieși tămbălău a doua zi.
— Știu, dar n-o s-o ții decât un sfert de ceas, cât să duci nononima și s-o vâri sub ușa din față.
— Așa mai merge. Dar aș putea s-o duc tot așa de bine și îmbrăcat în țoalele astea.
— N-ai mai arăta a jupâneasă atunci!
— Păi, tot n-o să vadă nimeni cum arăt!
— Nu contează. Trebuie să ne facem datoria, fără să ne pese dacă ne vede sau nu careva. Ce naiba, tu n-ai deloc prințipuri?
— Bine, fie, nu mai zic nimic. Am să fiu și jupâneasă. Dar cine-o să fie mama lui Jim?
— Eu. Am să iau o rochie de la tușa Sally.
— Asta-nseamnă c-o să rămâi în colibă după ce plec eu și Jim.
— Da’ de unde! Am să umplu hainele lui Jim cu paie și-am să le-ntind pe pat, așa ca să semene cu mama lui deghizată, iar Jim o să ia de pe mine rochia negresei și-o să ne evadăm împreună cu toții. Când fuge un prizonier de soi, asta se numește evadare. De pildă, când e vorba de-un rege ori de-un fiu de rege, fie el naturel sau nenaturel.
Tom scrise așadar nononima. În aceeași seară am furat rochia mulatrei, am pus-o pe mine și-am strecurat scrisoarea sub ușa din față, întocmai cum mă învățase Tom.
Scrisoarea zicea așa: „Păzea. Se pune ceva la cale. Fiți cu ochii-n patru.
UN PRIETEN NECUNOSCUT”
În seara următoare, Tom desenă cu sânge pe ușa din față o tidvă și două oase încrucișate, iar o seară după aceea, zugrăvi pe ușa din dos un coșciug. Toată familia începu să tremure de frică. Dac-ar fi aflat că li-e casa plină de strigoi gata să se repeadă asupră-le din toate părțile, de sub paturi și din tavan, n-ar fi fost mai speriați. Când se trântea vreo ușă sau cădea ceva pe jos, tușa Sally sărea în sus, zbierând. Dacă o atingeai când nu era atentă, tot așa. Nu mai avea liniște, săraca. Oriîncotro stătea întoarsă, tot i se părea că e ceva în spatele ei, așa că se răsucea mereu, deodată, și striga: «Au!» Și până să se întoarcă două treimi, se răsucea iar înapoi și striga din nou. Îi era teamă să se ducă la culcare, dar nici nu îndrăznea să stea trează. Tom zicea că treaba merge strună:
— În viața mea n-am văzut ceva mai strașnic, asta înseamnă că am lucrat cum scrie la carte. Și-acum — adăuga el — să dăm asaltul cel mare!
A doua zi, în zori, am pregătit o nouă scrisoare. Ne întrebam cum o să le-o ducem, fiindcă în ajun, la cină, Phelpșii spuseseră că vor să pună câte un negru la fiece ușă să stea toată noaptea de veghe.
Tom coborî pe paratrăsnet ca să cerceteze locurile. Văzând că negrul de la ușa din dos adormise, îi vârî scrisoarea la ceafă și se întoarse. Scrisoarea glăsuia: „Nu mă trădați, vreau să vă fiu prieten. Astă-seară o bandă de ucigași desperați din Teritoriul Indian[57] va sosi aici ca să vi-l răpească pe negrul fugar. Au încercat să vă bage-n sperieți ca să rămâneți în casă și să nu-i stânjeniți. Eu fac parte din bandă, dar m-am întors la credință și vreau să părăsesc banda și să duc din nou o viață cinstită. De aceea vă dezvălui planul lor diavolesc. Taman la miezul nopții vor veni dinspre miazănoapte și, târându-se de-a lungul gardului, vor descuia c-un șperaclu coliba negrului, ca să pună mâna pe el. Mie mi s-a dat poruncă să stau de veghe ceva mai încolo și să suflu într-un corn de tinichea la caz de pericol. În loc de asta, însă, o să behăi ca o oaie de îndată ce bandiții vor intra în colibă; în vreme ce ei vor dezlega lanțurile negrului, dați fuga și închideți-i acolo. Și pe urmă îi puteți omorî pe-ndelete. Faceți întocmai cum vă spun, altminteri au să intre la bănuială și-au să pornească o hărmălaie de huo-hăi-iamboree-huu. Nu cer nicio răsplată, îmi ajunge să știu că mi-am făcut datoria, UN PRIETEN NECUNOSCUT”