Sherburn. — La circ. — Beție în arenă. — Tragedia înfiorătoare.
Se năpustiră spre casa lui Sherburn, zbierând și chiuind ca pieile roșii, gata-gata să calce-n picioare pe oricine li s-ar fi ivit în cale. Era ceva de speriat. În fruntea gloatei alergau o droaie de copii, țipând cât îi ținea gura și-ncercând să se dea la o parte. La ferestre se strânseseră ciorchine capete de femei; în copaci se cățăraseră o sumedenie de băieți negri, iar pe după garduri, în lungul uliței, stăteau și priveau flăcăi și fete negre, care-o luau la goană și se tupilau când gloata se apropia de ei. Multe femei și fete plângeau și țipau, îngrozite.
Gloata se strânse buluc în fața gardului casei lui Sherburn, făcând un tărăboi de nu-ți mai puteai auzi nici gândurile. „Spargeți gardul, fraților!” strigară câțiva. Apoi se auziră trosnete și pârâituri și gardul se prăbuși. Cei din față se rostogoliră peste el, ca un val, dând buzna în ograda de vreo douăzeci de picioare.
În clipa aceea, Sherburn se ivi pe acoperișul cerdăcelului din față, ținând în mână o flintă cu țeavă dublă. Rămase acolo, liniștit și semeț, fără să scoată o vorbă. Gălăgia se potoli, iar valul se trase nițel înapoi. Sherburn stătea neclintit și se uita la ei în tăcere. Tăcerea asta-ți dădea fiori și te făcea să te simți tare prost. Sherburn își plimba tacticos privirile peste mulțime și-n locul unde și le oprea, oamenii încercau să-l înfrunte, dar se lăsau păgubași numaidecât, coborându-și pleoapele și privind chiondorâș.
Sherburn începu deodată să râdă, dar într-un fel ciudat, neplăcut, care te făcea să scrâșnești, de parc-ai fi mușcat dintr-o pâine plină cu nisip. Apoi rosti rar și cu dispreț:
— Va să zică, așa? V-a venit chef să linșați pe careva? Să mori de râs, nu alta! Vă închipuiți că aveți destul curaj ca să linșați un bărbat? Fiindcă sunteți îndeajuns de viteji ca să vă legați de niște biete muieri părăsite și să le tăvăliți în catran și-n fulgi, credeați c-o să vă meargă să vă atingeți și de un bărbat?! Haida-de! Un bărbat sadea n-are de ce să se teamă nici de zece mii de-alde voi, câtă vreme nu loviți pe la spate și mai e și lumină pe-afară. Știu eu ce vă poate pielea! M-am născut și am crescut în Sud și am locuit și în Nord, așa că mă cam pricep la oameni. Omul de rând e un laș. Ăi din Nord se lasă călcați în picioare de primul venit și p-ormă se duc acasă și se roagă Domnului să le dea harul răbdării. În Sud, un bărbat, unul singur, a oprit ziua-n amiaza mare o diligență plină de oameni și i-a jefuit pe toți. Gazetele vă tot spun că sunteți viteji nevoie-mare și v-a intrat în cap că sunteți mai breji ca alții, când, de fapt, sunteți toți o apă și-un pământ. De ce nu-i spânzură pe ucigași jurații voștri? Fiindcă li-e teamă ca nu cumva să primească noaptea un glonț în ceafă de la prietenii ucigașilor. Și au dreptate să se teamă; de-aia jurații îi achită întotdeauna pe ucigași. Ei, și-ntr-o noapte se găsește un bărbat care se duce însoțit de vreo sută de fricoși mascați și-l linșează pe netrebnic. Rău ați făcut că n-ați adus cu voi măcar un bărbat; și-n al doilea rând, rău ați făcut că nu v-ați pus măștile și n-ați venit pe întuneric. Ați adus cu voi o jumătate de bărbat, pe Buck Harkness, și dacă nu l-ați fi avut nici pe-ăsta, v-ați fi pierdut vremea sporovăind de-a surda. Nu prea aveați chef să veniți încoace, așa-i? Omul de rând nu trage la harță și la primejdie. Și voi așijderea. Dar când o jumătate de om ca Buck Harkness ăsta se apucă să strige: „Linșați-l! Linșați-l!”, vi-e frică să dați înapoi, ca nu cumva să se vadă că sunteți niște lași, și-atunci urlați ca bezmeticii, vă atârnați de pulpana neisprăvitului și veniți valvârtej, jurând c-o să faceți și-o să dregeți. O gloată e tot ce poate fi mai vrednic de plâns. Iar armata ce-i? Tot o gloată, care se luptă nu fiindcă oamenii ei ar fi curajoși din fire, ci cu un curaj împrumutat de la mulțimea lor și de la ofițeri. Dar o gloată care n-are niciun bărbat în fruntea ei e mai prejos și decât ceva vrednic de plâns. Și-acum, hai, lăsați coada în jos, duceți-vă acasă și vârâți-vă într-o gaură! Aici, în Sud, dacă vrei să linșezi pe cineva, nu se poate decât pe întuneric, cu măști pe obraji și sub comanda unui bărbat. Cărați-vă și luați cu voi și jumătatea de om care v-a adus! încheie el, azvârlindu-și pușca de-a curmezișul brațului stâng și armând-o.
Oamenii se dădură numaidecât înapoi, risipindu-se care încotro. Buck Harkness o luă la sănătoasa după ei, cu o mutră plouată. Cât despre mine, aș fi putut să mai stau, da’ n-aveam niciun chef.
M-am dus la circ și m-am tot învârtit pe-acolo, pân-a trecut paznicul — și-atunci, țuști! m-am strecurat pe sub cort. Aveam la mine moneda de aur de douăzeci de dolari și ceva mărunțiș, dar mă gândeam că nu strică să păstrez banii, fiindcă niciodată nu știi ce ți se poate întâmpla când te afli departe de casă, printre străini. Oricât de prevăzător ai fi, tot nu-i destul. Nu zic, face să cheltuiești banii pe circ, când n-ai încotro, da’ n-are niciun rost să fii mână spartă.
Era un circ în toată legea. Să-i fi văzut pe artiști! Când au intrat în arenă, n-am pomenit ceva mai frumos: veneau călări, perechi-perechi, câte un domn și-o doamnă, cot la cot; cu toții vreo douăzeci la număr; bărbații, purtând doar izmene și tricouri, călăreau desculți și fără scări, cu mâinile lipite de coapse. Femeile, frumoase foc, semănau cu niște regine și purtau rochii scumpe, bucșite cu diamante. Cine știe câte milioane de dolari costau rochiile astea! În viața mea n-am văzut ceva mai grozav. Rând pe rând s-au ridicat în picioare pe cai și-au început să se învârtă în jurul arenei, înmlădiindu-se cu grație. Bărbații, înalți și zvelți, își aplecau ușor capetele sub pânza cortului, iar femeile, cu rochii de mătase ce li se înfoiau în jurul coapselor ca petalele trandafirilor, păreau niște umbrele minunate. Alergau din ce în ce mai repede, dansând și ridicând în aer când un picior, când celălalt, în timp ce caii se aplecau tot mai mult, iar starostele trupei se învârtea mereu în jurul stâlpului din mijlocul arenei, plesnind din biciușcă și strigând: Hi! Hi! În spatele lui, clovnul făcea fel de fel de ghidușii, care mai de care mai năstrușnice.
Curând, toți călăreții sloboziră hățurile. Femeile își puseră pumnii în șolduri, iar bărbații își încrucișară brațele pe piept. Să fi văzut ce se mai aplecau caii! Și-așa, unul după altul, săriră jos în arenă, făcură o plecăciune grozavă, apoi o zbughiră afară, iar spectatorii aplaudau înnebuniți de plăcere.
Pe arena circului se săvârșeau adevărate minuni. Publicul se tăvălea de râs privind năzdrăvăniile clovnului, care n-avea astâmpăr. N-apuca bine starostele să-i spună o vorbă, că el îi și trântea în obraz una din glumele lui fără pereche. Nu puteam pricepe cum naiba-i treceau prin cap atâtea deodată și cum de le brodea așa de repede și așa de bine. Mie nu mi-ar fi trecut prin cap atâtea glume nici într-un an întreg.
După câtva timp, un bețiv încercă să intre în arenă, zicând că vrea și el să călărească, cică se pricepea de minune. Degeaba încercară să-l oprească, nici nu voia să audă. Reprezentația încetase din pricina lui. Spectatorii începură să-l huiduiască și să-și râdă de el. Scos din fire, bețivanul făcu gălăgie, întărâtându-i și mai mult pe spectatori. Câțiva dintre ei se ridicară de pe bănci și se repeziră spre arenă, strigând: „Dați-i una! Afară cu el!” Vreo două muieri începură să țipe. Atunci starostele trupei se simți dator să rostească un mic discurs, zicând că speră că spectacolul nu va mai fi tulburat și că dacă bețivanul făgăduiește să nu mai facă scandal, o să-i dea voie să-ncalece, numai să se poată ține pe cal. Publicul încuviință râzând, iar zurbagiul se sui pe un cal, care numaidecât începu să sară și să dea din copite, târând după el doi grăjdari ai circului care i se agățaseră de hățuri, ca să-l oprească. Bețivanul se atârnase de greabănul animalului și la fiece săritură, picioarele i se bălăbăneau în aer. Spectatorii, care se ridicaseră de la locurile lor, aclamau și râdeau cu lacrimi.
În cele din urmă, în ciuda grăjdarilor care tot trăgeau de hățuri, calul scăpă din strânsoare și porni valvârtej jur împrejurul arenei, cu nătărăul ăla agățat de greabănul lui, bălăbănindu-și până la pământ când un picior, când celălalt. Publicul să înnebunească, nu alta. Pe mine însă treaba asta nu mă îndemna deloc să râd. Tremuram pentru viața lui. Deodată însă bețivanul se opinti, apucă hățurile și sări în picioare pe spinarea calului, apoi dădu drumul hățurilor și rămase așa, în vreme ce calul gonea ca turbat. Se ținea drept și cu atâta ușurință, de parcă nu fusese beat în viața lui. Fără veste, începu să-și smulgă țoalele de pe el, azvârlindu-le în aer, așa de multe că păreau să umple tot văzduhul. Una peste alta, lepădă șaptesprezece rânduri de haine. Acum părea zvelt și chipeș, îmbrăcat într-un costum fain și pestriț de-ți lua ochii. După ce se puse cu biciul pe cal și-l făcu să gonească de-a binelea, sări jos, făcu o plecăciune de toată frumusețea și porni țopăind spre vestiar, în vreme ce spectatorii urlau de plăcere și uimire.
Să fi văzut ce mutră a făcut starostele trupei când și-a dat seama că fusese dus de nas — și încă de unul din oamenii lui! Șmecherul ăla scornise totul din capul lui, fără să spună nimănui o vorbă! Drept să spun, mă simțeam și eu tare prost că mă lăsasem păcălit, dar știu că n-aș fi vrut să fiu în pielea starostelui nici pentru o mie de dolari.
Pe legea mea, or fi fiind pe lume circuri mai de soi ca ăsta, dar eu unul nu le-am văzut pân-acum. Oricum, pentru mine era un circ grozav și ori de câte ori mi-o mai ieși în cale, s-a asigurat de un client.
În aceeași seară am dat și noi o reprezentație. N-a venit multă lume, doar vreo duzină de persoane — cât să-ți scoți cheltuielile. Au râs tot timpul, scoțându-l din sărite pe duce. Nu-i vorbă, spectatorii n-au avut răbdare să stea până la sfârșit și-au plecat cu toții, afară de un băiețaș care adormise. Ducele zicea că bădăranii ăștia din Arkansas nu-s în stare să-l guste pe Shakespeare și că le trebuie cu totul altceva — niște comedioare ieftine, ba poate chiar ceva și mai rău. „Știu eu care-i genul lor!” spuse el.
A doua zi de dimineață ducele făcu rost de niște coli mari de hârtie de împachetat și de nițică vopsea neagră și mâzgăli câteva afișe pe care le lipi pe zidurile caselor din târg. Pe afișe scria:
ÎN SALA JUDECĂTORIEI!
NUMAI TREI SERI!
Tragedienii de renume mondial
DAVID GARRICK CEL TÂNĂR!
ȘI
EDMUND KEAN CEL BĂTRÂN!
De la teatrele din Londra și de pe Continent,
în palpitanta lor tragedie
GIRAFA REGELUI
SAU
MINUNEA REGEASCĂ!!!
Intrarea 50 de cenți.
În josul afișului stătea scris cu litere uriașe:
INTRAREA FEMEILOR ȘI COPIILOR INTERZISĂ
— Dacă nici chestia asta nu i-o aduce în sală, se cheamă că eu nu cunosc Arkansasul! spuse ducele.