A ajuns până la mine, o, norocitule împărate, că a fost odată un negustor tare zuliar și care avea o soție frumoasă și minunată. Și de mare teamă pentru ea și de zulie, nu sălășluia cu ea în cetate, ci i-a ridicat un palat afară din cetate, așezat departe de celelalte case și l-a împresurat cu ziduri și l-a întărit cu stâlpi și i-a pus niște porți de nepătruns, ferecându-le cu lacăte grele. Și când voia să plece, negustorul încuia porțile și lua cheile și le agăța la gât.
Și într-o bună zi negustorul era în cetate, iar fiul împăratului de peste cetatea aceea ieșise să se plimbe și să hoinărească și a văzut locul acela pustiu. Și l-a măsurat cu privirile îndelung și dinaintea ochilor lui strălucea palatul acela și fiul împăratului a văzut în el o femeie îmbrăcată falnic, care se ivise la una dintre ferestre.
Și când tânărul a văzut-o, și-a pierdut mințile de frumusețea și de minunăția ei și a dat să intre la ea, dar aceasta era peste putință și l-a chemat pe un slujitor dintre slugile lui și acela i-a adus o călimară și niște hârtie și fiul împăratului a scris, vorbind despre starea și despre dragostea lui și, înfigând hârtia în vârful unei săgeți, a slobozit săgeata către palat. Și săgeata a căzut dinaintea femeii, pe când aceasta se preumbla prin grădină și femeia i-a spus uneia dintre roabele sale:
— Fugi degrabă după hârtia aceea și adu-mi-o!
Iar ea se pricepea să citească scrisele și, citind hârtia, a înțeles că îi vorbea fiul împăratului despre dragostea, aleanul și patima care îl năpădiseră și i-a scris un răspuns la scrisoarea lui, spunându-i că în inima ei a pătruns o dragoste și mai mare decât dragostea tânărului. Iar pe urmă a ieșit la fereastră și l-a văzut pe fiul împăratului și i-a aruncat răspunsul și dorul de el i-a crescut și fiul împăratului, văzând-o, s-a apropiat de ferestrele palatului și a spus:
— Aruncă-mi o sfoară, am să agăț de ea cheia aceasta, iar tu ai s-o iei.
Și femeia i-a aruncat fiului împăratului o sfoară și el a legat de ea cheia, iar pe urmă s-a dus la vizirii lui și li s-a jeluit că e îndrăgostit de femeia aceea și nu mai are putere să rabde fără ea.
— Și ce îmi poruncești să fac? A întrebat unul dintre viziri.
Și fiul împăratului i-a spus:
— Vreau să mă bagi într-un cufăr și să-l duci în palatul acelui negustor. Prefă-te că acel cufăr este al tău și eu am să capăt ceea ce vreau de la femeia aceea și am să petrec la ea câteva zile, iar pe urmă ai să-ți ceri cufărul îndărăt.
Și vizirul a răspuns:
— Cu drag și cu bucurie!
Și fiul împăratului s-a dus acasă și s-a culcat într-un cufăr pe care îl avea, iar vizirul a încuiat cufărul și l-a dus în palatul negustorului. Iar negustorul, înfățișându-se dinaintea vizirului, i-a sărutat mâinile și a spus:
— Poate că stăpânul nostru, vizirul, vrea să ne ceară vreo slujbă ori are vreo dorință pe care noi vom fi norociți s-o îndeplinim?
— Vreau de la tine, a spus vizirul, să pui cufărul acesta în locul care îți este cel mai scump.
Și negustorul le-a spus hamalilor:
— Luați-l!
Și cufărul a fost luat, iar negustorul l-a băgat în palat și l-a pus într-una din odăile sale. Iar pe urmă a plecat la treburile lui.
Și atunci, femeia aceea a venit la cufăr și l-a descuiat cu cheia pe care o avea la ea și din cufăr a ieșit tânărul, asemenea unei lune și văzându-l, femeia și-a pus odoarele ei cele mai frumoase și l-a poftit în sala de oaspeți și s-au așezat la mâncare și la băutură șapte zile și de fiecare dată când se întorcea soțul ei, femeia îl băga pe fiul împăratului în cufăr și încuia cufărul. Dar când a fost într-una din zile, împăratul a întrebat de fiul său și vizirul a dat fuga degrabă la casa negustorului și i-a cerut îndărăt cufărul, tocmai când negustorul venise acasă mai devreme, la un ceas neobișnuit și a bătut la ușă și femeia l-a auzit și, luându-l pe fiul împăratului, l-a băgat în cufăr, dar, zăpăcindu-se, a uitat să-l încuie. Și când negustorul a venit cu hamalii, aceștia au luat cufărul de capac și cufărul s-a deschis și s-au uitat în el și deodată au văzut că acolo sta întins fiul împăratului. Și când negustorul l-a văzut și l-a cunoscut, a ieșit la vizir și i-a spus:
— Du-te și ia-l pe fiul împăratului, niciunul dintre noi nu poate să-l atingă.
Și vizirul a intrat și l-a luat și pe urmă au plecat toți. Și când ei au plecat, negustorul s-a despărțit de femeia aceea și a pus jurământ că nu se va mai căsători niciodată.
A ajuns până la mine, tot așa, o, norocitule împărate, că un ins dintre oamenii învățați s-a dus odată în târg și a văzut o slugă pentru care se făceau strigările de vânzare. A cumpărat sluga și a adus-o acasă și i-a spus soției:
— Ai grijă de el.
Și sluga a stat la el o vreme și, într-o zi, insul acela i-a spus soției:
— Du-te mâine în grădină să te preumbli, să hoinărești și să te veselești.
Și femeia a răspuns:
— Cu drag și cu bucurie!
Și când sluga a auzit acestea, a luat niște mâncare pe care a pregătit-o chiar în noaptea aceea și tot așa a pregătit niște băutură, niște mezelicuri și niște fructe. Iar pe urmă a ieșit în grădină și a ascuns mâncarea sub un pom, și băuturile sub alt pom și tot așa fructele și mezelicurile le-a ascuns sub alți pomi, în calea soției stăpânului său.
Și când s-a făcut dimineață, insul acela i-a poruncit slugii să meargă cu stăpână-sa în grădină și a poruncit să ia cu el cele de trebuință, precum mâncare, băutură și poame.
Și femeia a ieșit și a încălecat și sluga a mers cu ea, până au ajuns în grădina aceea. Și când au ajuns acolo, a cârâit un corb și sluga a strigat:
— Drept ai spus!
Și stăpâna lui a întrebat:
— Oare ai înțeles ce a spus corbul?
— Da, o, stăpâna mea, a răspuns el.
Și stăpâna lui a întrebat:
— Da ce a spus?
— O, stăpâna mea, a răspuns sluga, a spus: „Sub pomul acela se află niște mâncare, poftiți s-o mâncați!”
— Văd că știi graiul păsărilor, a spus stăpâna lui.
Și sluga a răspuns:
— Da!
Și stăpâna lui s-a dus la pom și a văzut mâncarea pregătită și când a mâncat, s-a minunat până peste poate și a gândit că sluga chiar știe graiul păsărilor. Și, după ce au mâncat din mâncarea aceea, au pornit să hoinărească prin grădină și a cârâit un corb și sluga i-a spus:
— Adevăr ai grăit!
— Ce spune? A întrebat-o pe slugă stăpâna.
Și acela a răspuns:
— O, stăpână, spune: „Sub pomul de colo este o carafă cu apă înmiresmată cu mosc și niște vin vechi.”
Și femeia s-a dus cu el și a găsit toate acestea și minunarea ei a sporit și sluga a crescut în ochii ei. Și a stat ea cu sluga și a băut, iar după ce au băut, au început să se preumble prin grădină și a cârâit un corb și sluga a grăit:
— Adevăr ai grăit!
— Ce spune corbul acela? A întrebat-o stăpâna pe slugă.
Și sluga a răspuns:
— Spune: „Sub pomul de colo sunt niște poame și niște mezelicuri.”
Și s-au dus la pom și au găsit poamele și mezelicurile, iar pe urmă au pornit să hoinărească prin grădină și un corb a cârâit, iar sluga a luat o piatră și a aruncat cu ea după corb.
— De ce dai cu piatra după el și ce-a zis? A întrebat stăpâna.
Și sluga a răspuns:
— O, stăpână, zice niște vorbe pe care nu pot să ți le spun!
— Spune-le și nu te sfii de mine: între tine și mine nu stă nimic! I-a răspuns stăpâna.
Și sluga a început să zică:
— Nu!
Iar ea zicea:
— Spune!
Și îl tot rugă și, într-un sfârșit, el a spus:
— Corbul mi-a zis: „Fă cu stăpâna ta ceea ce face soțul ei cu ea.”
Și, auzind vorbele acestea, stăpâna lui s-a pus pe un râs, de s-a prăbușit pe spate și pe urmă a strigat:
— Treaba nu e anevoioasă și nu pot să mă împotrivesc ție în asta!
Și s-a dus la pom și a așternut sub el un preș și a chemat sluga, ca să-și împlinească dorința cu ea.
Și deodată s-a ivit dindărătul slugii stăpânul, care se uita la el și a spus:
— Ei, băiatule, ce e cu stăpâna ta de zace aici și plânge?
— O, stăpâne, a răspuns sluga, a căzut din pom și a murit și nu ți-a mai înapoiat-o decât numai Allah (slavă și mărire lui!) și s-a întins aici pentru o clipită ca să-și tragă sufletul.
Și când femeia l-a văzut lângă ea pe bărbatu-său, s-a ridicat prefăcându-se bolnavă și plângându-se că are dureri și icnind:
— Of, șalele! Of, coasta! Veniți încoace, o, dragilor, eu n-o mai duc mult!
Și soțul ei s-a pierdut cu firea și a chemat sluga și i-a spus:
— Adu-i stăpânei tale un cal și sui-o pe el!
Și când ea a încălecat, soțul ei a apucat de o scară a șeii, iar sluga de scara cealaltă și soțul îi zicea femeii:
— Allah are să te scape și are să te tămăduiască!
Iată, o, împărate, unul dintre vicleșugurile bărbaților și una dintre ticăloșiile lor; încât să nu te abată vizirii tăi de la ceea ce ești dator și să mă despăgubești de ceea ce mi se cuvine!
Și roaba a început să plângă și, când împăratul a văzut-o că plânge (iar ea îi era cea mai dragă dintre toate roabele), a dat poruncă să fie ucis fiul lui.
Și a intrat la el cel de al șaselea vizir și a sărutat pământul dintre mâinile lui și a spus:
— Acoperească-l Allah cu slavă pe împărat! Îți sunt credincios și te povățuiesc să zăbovești în privința fiului tău, întrucât minciuna chiar că este ca fumul, iar adevărul șade pe stâlpi tari. Lumina adevărului împrăștie bezna minciunii și să știi că vicleșugurile femeilor sunt mari. Că a zis Allah Preamăritul în slăvita lui Carte: „Într-adevăr, mari sunt ticăloșiile voastre!” A ajuns până la mine o poveste despre o femeie care le-a ticluit mai marilor dintr-o împărăție un șiretlic cum nimenea nu mai ticluise un altul asemenea, până atunci.
— Păi cum a fost? A întrebat împăratul.
Și vizirul a spus: