Într-o zi, califul Harun Al-Rașid, auzind cum erau lăudate harurile izvoditorului de cântece, Hașem ben Soleiman, trimise după el. Iar când cântărețul fu adus, Harun îl pofti să șadă jos dinaintea sa și îl rugă să-i cânte câteva cântece de-ale lui.
Iar Hașem cântă o madea de trei stihuri, cu atâta măiestrie și cu un glas atâta de frumos, încât califul, cucerit și încântat până peste fire, strigă:
— Ești minunat, o, fiu al lui Soleiman! Binecuvânteze Allah sufletul părintelui tău!
Și, plin de filotimie, își scoase de la gât un gherdan strălucit, împodobit cu smaralde mari cât niște pere tămâioase atârnând ca niște ciucuri și îl petrecu pe după gâtul cântărețului.
Iar Hașem, la vederea acelui giuvaier, departe de a se arăta mulțumit și bucuros, rămase cu ochii plini de lacrimi. Și tristețea se așternu pe inima lui și îi îngălbeni chipul.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute optzeci și cincea noapte urmă:
Iar Hașem, la vederea acelui giuvaier, departe de a se arăta mulțumit și bucuros, rămase cu ochii plini de lacrimi. Și tristețea se așternu pe inima lui și îi îngălbeni chipul. Iar Harun, care nici cu gândul nu gândise la o atare urmare, se arătă tare nedumerit și crezu că giuvaierul nu i-ar fi pe plac cântărețului. Și întrebă:
— Pentru ce lacrimile și tristețea aceasta, o, Hașem? Și pentru ce, dacă gherdanul nu te mulțumește, păstrezi o tăcere stânjenitoare și pentru mine și pentru tine?
Iar muzicianul răspunse:
— Allah sporească-și hatârurile asupra capului celui mai darnic dintre sultani! Dar pricina care-mi sloboade lacrimile și îmi năpădește cu jale inima nu este ceea ce crezi tu, o, stăpâne al meu! Și, dacă binevoiești a-mi îngădui, am să-ți istorisesc povestea acestui gherdan și pricina pentru care vederea lui m-a cufundat în starea în care mă vezi.
Iar Harun răspunse:
— De bună seamă, îți îngăduiesc. Întrucât povestea unui gherdan pe care îl am ca moștenire de la părinții mei trebuie să fie uluitoare până peste poate. Și sunt tare nerăbdător să aflu ceea ce știi în privința lui și ceea ce eu nu știu.
Atunci, cântărețul, după ce își adună amintirile, spuse:
— Află, o, emire al drept-credincioșilor, că întâmplarea legată de gherdanul acesta s-a petrecut pe vremea tinereții mele dintâi. Pe-atunci trăiam în țara Șamului, care este țara de baștină a capului meu, locul unde m-am născut. Și-așa, într-o seară, mă preumblam în amurg pe malul unui lac și eram îmbrăcat cu haine de arab din pustia Șamului și cu fața acoperită până la ochi cu feregeaua. Și iacătă că mă întâlnii cu un om îmbrăcat împărătește și însoțit, altminteri de cumu-i datina, de două copilandre minunate, îmbrăcate falnic și care, judecând după lăutele ce le aveau la ele, erau cântărețe, fără de nici o îndoială. Iar bărbatul era califul El-Walid, cel de al doilea cu numele acesta și care lăsase Damascul, cetatea sa de scaun, spre a veni să vâneze gazela daturilor noastre, prin părțile lacului Tabariah. Și, la rându-i, califul, văzându-mă, se întoarse înspre însoțitoarele sale și le spuse, crezând că nu va fi auzit decât de ele două: „Iacătă un arab care vine din pustie, încă proaspăt în jegul și în sălbăticia lui. Pe Allah! Am să-l chem să ne țină tovărășie și să ne veselim oleacă pe seama lui.” Și îmi făcu semn cu mâna. Și după ce mă apropiai, mă pofti să șed jos lângă el, pe iarbă, dinaintea celor două cântărețe. Și iacătă că la dorința califului, care era departe de a mă cunoaște și care nu mă mai văzuse niciodată, una dintre fete își luă lăuta și, cu un glas tulburat, cântă o melodie izvodită de mine. Ci, cu toată îndemânarea ei, săvârși câteva greșeli ușoare, ba chiar și ciunti cântecul în vreo două locuri. Iar eu, în ciuda purtării supuse ce mi-o hotărâsem tocmai ca să nu trag asupră-mi zeflemelile gata stârnite ale califului, nu mă putui opri să nu strig, spunându-i cântăreței: „Ai greșit, o, stăpâna mea, ai greșit!” Iar fata, auzind strigarea mea, începu să râdă cu un râs batjocoritor și spuse, întorcându-se înspre calif: „Ai auzit, o, emire al drept-credincioșilor, ce ne spune acest arab beduin, mânător de caravane? Nu-i e teamă a ne învinui de greșeală, obraznicul!” Iar Al-Walid se uită la mine cu un chip și mucalit și mustrător totodată și îmi spuse: „Oare la șatra ta, o, beduinule, vei fi învățat cântarea și jocul cel gingaș al lăutelor?” Iar eu mă temenii cuviincios și răspunsei: „Nu, pe viața ta, o, emire al drept-credincioșilor! Ci, dacă nu ai nimic împotrivă, am să-i dovedesc acestei minunate cântărețe că, în pofida întregului ei meșteșug, a săvârșit câteva greșeli la cântec.” Și Al-Walid îngăduindu-mi, ca să vadă, îi spusei fetei: „Strunește cu o pătrime struna a doua și slăbește-o tot cu atâta pe cea de a patra. Și începe pe glasna de jos a cântecului. Și atunci ai să vezi că duioșia și culoarea cântecului au să se schimbe și că acele câteva locuri pe care le-ai ciuntit au să se cheme ușor, ca de la sine.” Iar tânăra cântăreață își struni lăuta cum îi arătasem și își începu iarăși cântarea. Și fu atâta de frumos și atâta de desăvârșit, încât ea însăși rămase adânc tulburată și totodată uimită. Și, ridicându-se deodată, se aruncă la picioarele mele strigând: „Tu ești Hașem ben Soleiman, jur pe Domnul Kaabei!” Și cum nici eu nu eram mai puțin tulburat decât fata și nu răspundeam nimic, califul mă întrebă: „Ești, într-adevăr, cel care spune ea?” Și atunci răspunsei, dezvelindu-mi obrazul: „Da, o, emire al drept-credincioșilor, sunt robul tău, Hașem tabarianul!” Iar califul fu mulțumit până peste poate să mă cunoască și îmi spuse: „Preamărit fie Allah carele te-a scos în calea mea, o, fiu al lui Soleiman. Copila aceasta te laudă mai mult decât pe toți cântăreții din vremurile noastre și nu-mi cântă vreodată altceva decât cântecele și izvodirile tale!” Și adăugă: „Vreau ca de acuma înainte să-mi fii prieten și oaspete!” Iar eu îi mulțumii și îi sărutai mâna. Pe urmă copila care cântase se întoarse înspre calif și îi zise: „O, emire al drept-credincioșilor, ca urmare a acestei clipe fericite, am a-ți face o rugăminte!” Și califul spuse: „Poți s-o faci!” Ea zise: „Mă rog ție să-mi îngăduiești a-i dărui ca peșcheș din parte-mi învățătorului meu un zălog al îndatorinței mele.” El răspunse: „De bună seamă! Așa se și cuvine.” Atunci, cântăreața cea dulce își desfăcu gherdanul falnic, pe care îl purta și pe care i-l dăruise califul și mi-l puse la gât, spunându-mi: „Primește-l ca peșcheș al îndatorinței mele și iartă-mă pentru puținătatea darului!” Și era chiar gherdanul pe care îl primesc astăzi iarăși ca dar de la mărinimia ta, o, emire al drept-credincioșilor!
Or, acum, iacătă cum a plecat gherdanul din mâna mea, spre a mi se întoarce astăzi.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute optzeci și șasea noapte urmă:
Or, acum, iacătă cum a plecat gherdanul din mâna mea, spre a mi se întoarce astăzi și pentru ce m-a făcut să plâng vederea lui. Iacătă. După ce am petrecut o bucată de vreme cântând, pe când adierea proaspătă plutea pe deasupra lacului, El-Walid s-a ridicat și ne-a spus: „Să facem o preumblare cu luntrea pe lac.” Și numaidecât niște slugi ce ședeau mai deoparte au dat fuga și au adus o luntre. Iar califul s-a suit în luntre cel dintâi, pe urmă eu. Și când a venit rândul copilei care îmi dăruise gherdanul, fata a întins piciorul ca să treacă în luntre. Ci cum își strânsese izarul în jurul ei spre a nu fi zărită de către luntrași, s-a împiedicat și, călcând alături, a căzut în lac; și până a apuca noi să-i sărim într-ajutor, s-a și dus la fundul apei. Și cu toate căutările noastre, nu am izbutit s-o mai găsim. Aibă-o Allah întru mila sa! Iar jalea și mâhnirea lui El-Walid au fost tare adânci și lacrimile îi scăldau obrajii. Și eu, la fel, am vărsat lacrimi amare pentru soarta acelei fete fără de noroc. Iar califul, care șezuse multă vreme tăcut după acea nenorocire, mi-a spus: „O, Hașem, o ușoară alinare durerii mele ar fi să am în mâinile mele gherdanul acelei biete fete, ca amintire de ce a fost pentru mine scurta ei viață. Ci ferească-mă Allah să-ți iau îndărăt ceea ce ți-am dăruit. Mă rog, dar, să primești a-mi vinde gherdanul.” Iar eu, numaidecât, i-am dat gherdanul califului, care la sosirea noastră în cetate a pus să mi se numere trei mii de drahme din argint și m-a încărcat cu daruri scumpe. Și-aceasta-i, o, emire al drept-credincioșilor, pricina care m-a făcut să plâng astăzi. Și Allah Preaînaltul, carele i-a firosit pe califii ommiazi de puterea domnească în folosul neamului lui Bani-Abbas, din care tu ești slăvită mlădiță, a îngăduit ca gherdanul să ajungă în mâinile tale, ca moștenire de la luminații tăi părinți și să se întoarcă iar la mine pe calea aceasta ocolită.
Iar Al-Rașid rămase tare tulburat de povestea lui Hașem ben Soleiman și grăi:
— Aibă-i Allah întru mila sa pe cei cărora li se cuvine mila!
Și cu vorbele acestea largi, ocoli rostirea numelui acelui calif din neamul potrivnicilor doborâți.
Pe urmă tânărul spuse:
— Întrucât ne aflăm la ușa născocitorilor de cântece și la pragul cântăreților, vreau să vă istorisesc o pățanie, dintr-o puzderie, din viața celui mai vestit izvoditor de cântece din toate vremurile, Isac ben Ibrahim din Mossul.
Și spuse: