Se povestește tot așa că între Iahia ibn Halid și AbdAllah ibn Malic ali-Huzai era o dușmănie tăinuită, pe care ei nu o dădeau în vileag. Pricina vrajbei dintre ei era că stăpânul drept-credincioșilor, Harun ar-Rașid, îl iubea pe Abd-Allah ibn Malic cu o dragoste mare și Iahia ibn Halid și fiii săi spuneau că Abd-Allah l-ar fi vrăjit pe stăpânul drept-credincioșilor. Și așa a trecut multă vreme și ura sălășluia în inimile lor. Și iacătă că ar-Rașid i-a dat în seamă lui Abd-Allah ibn Malic ali-Huzai ocârmuirea Armeniei și l-a trimis acolo. Și când el s-a așezat în cetatea de scaun a Armeniei, a venit la el un ins dintre oamenii din Irak și insul acela era împodobit cu prisos de învățătură și cu ascuțime de minte și cu isteciune, numai că i se topise tot ce avusese pe mână și i se isprăviseră gologanii și i se prăpădise toată starea. Și a ticluit o scrisoare în numele lui Iahia ibn Halid către Abd-Allah ibn Malic și s-a dus la el în Armenia și, ajungând la ușa lui Abd-Allah, i-a înmânat scrisoarea unuia dintre slujitorii de la palatul lui. Și slujitorul a luat scrisoarea și i-a dus-o lui Abd-Allah ibn Malic ali-Huzai și acesta a desfăcut scrisoarea și a citit-o și, sărutând-o, a priceput că scrisoarea era plăsmuită. Și a poruncit să-i fie adus insul și acela, înfățișându-se, a chemat asupra-i binecuvântarea lui Allah și l-a preamărit pe el și pe oamenii din preajma lui și Abd-Allah ibn Malic l-a întrebat:
— Ce te-a îndemnat să înfrunți greutățile și depărtarea și să vii la mine cu o scrisoare măsluită? Ci liniștește-ți sufletul, nu avem să-ți amăgim nădejdea!
— Lungească-i Allah veleatul stăpânului nostru, vizirul! A răspuns insul acela. Dacă îți cade cu greu venirea mea, atunci nu mai aduce alte temeiuri ca să ne alungi. Pământul lui Allah este larg și cel înzestrat va trăi întotdeauna. Da scrisoarea pe care ți-am adus-o de la Iahia ibn Halid este adevărată, nu este măsluită.
— Am să-i scriu o scrisoare împuternicitului meu de la Bagdad și am să-i poruncesc să întrebe ce e cu scrisoarea asta, pe care mi-ai adus-o și dacă se va dovedi cinstită și adevărată și nu măsluită, am să te numesc emir într-unul din pământurile mele ori am să-ți dăruiesc două sute de mii de dirhemi, cu niște cai, niște cămile și niște haine de fală, dacă vrei un dar. Dacă însă scrisoarea este plăsmuită, am să poruncesc să ți se dea două sute de ciomege și să ți se radă barba.
Și pe urmă Abd-Allah a poruncit ca insul să fie închis într-o odaie și să i se aducă acolo toate câte îi vor fi de trebuință, până ce i se va lămuri pricina. Iar apoi i-a scris împuternicitului său de la Bagdad o scrisoare cu următorul cuprins: „A venit la mine un ins cu o scrisoare și o ține întruna că scrisoarea aceea este de la Iahia ibn Halid, da eu prepun că scrisoarea nu e bună. Să nu zăbovești în treaba asta: du-te numaidecât și cercetează ce e cu scrisoarea și grăbește-te să-mi dai răspuns, ca noi să putem osebi minciuna de adevăr.” Și când scrisoarea a ajuns la împuternicitul de la Bagdad, acela pe dată a sărit în șa și a dat fuga la Iahia ibn Halid. Și l-a găsit stând la masă cu niște oaspeți și cu niște apropiați de ai lui și s-a temenit și i-a înmânat scrisoarea și Iahia ibn Halid a citit-o și i-a spus împuternicitului:
— Vino la mine mâine, am să-ți dau răspunsul.
Și, după plecarea împuternicitului, s-a întors către oaspeți și i-a întrebat:
— Cum să-l răsplătesc pe acela care s-a dus ca de la mine cu o scrisoare plăsmuită și i-a dat-o vrăjmașului meu?
Și fiecare dintre oaspeți și-a spus cuvântul și toți s-au pornit să înșiruie vreun chip de schingiuire, dar Iahia le-a spus:
— Greșiți și sfaturile voastre sunt urmarea puținătății minților voastre și a sărăciei lor. Voi știți cât de aproape este de stăpânul drept-credincioșilor locul lui Abd-Allah și vă este cunoscut câtă ciudă și vrajbă este între mine și el. Allah Preamăritul l-a trimis pe insul acela ca mijlocitor pentru împăcarea noastră și l-a îndemnat la aceasta. El l-a trimis să stingă în inimile noastre pojarul ciudei care tot sporește de douăzeci de ani și supărarea noastră are să se curme prin mijlocirea lui. Este de datoria mea să-l răsplătesc pe insul acela, adeverind ceea ce a ticluit el și curmându-i necazurile și am să-i scriu o scrisoare lui Abd-Allah ibn Malic ali-Huzai cu gândul că el are să-i arate o și mai mare prețuire și să-l ridice încă și mai sus și să-l preacinstească.
Și când au auzit acestea, oaspeții i-au urat lui Iahia multă bucurie și s-au minunat de mărinimia și de evghenia lui desăvârșită, iar el a cerut hârtie și călimară și cu mâna lui i-a scris o scrisoare lui Abd-Allah ibn Malic, în care se spunea: „În numele lui Allah cel Milostiv și Milosârdnic! Am primit scrisoarea de la tine – alungească-ți Allah viața!
— Și am citit-o și m-am bucurat de bunătatea ta și m-am învoioșit că îți merge bine și că ești pe deplin mulțumit. Ai prepus că insul acela ales ar fi plăsmuit scrisoarea de la mine și că nu ți-ar fi adus nici un fel de rugăminte de la mine, dar treaba nu stă așa – scrisoarea am scris-o chiar eu și nu este plăsmuită și nădăjduiesc, după mărinimia și bunătatea și firea ta minunată, că ai să îndeplinești visurile acelui om ales și vrednic și ai să-i arăți cinstirea cuvenită și ai să-l ajuți să-și împlinească gândurile. Pecetluiește-l cu mila ta deplină și cu binefacerile tale darnice și orice vei face pentru el va fi ca pentru mine și pentru aceasta am să-ți fiu mulțumitor.”
Și pe urmă a scris adresa și a pecetluit scrisoarea și i-a înmânat-o împuternicitului, iar împuternicitul a trimis-o lui Abd-Allah, și, când acela a citit-o, s-a bucurat de cuprinsul ei și l-a chemat pe insul acela și i-a spus:
— Care îți este mai pe plac dintre cele două răsplăți pe care ți le-am făgăduit, pe aceea ți-o voi împlini!
— Cea mai pe plac îmi este darul, a răspuns insul.
Și Abd-Allah a poruncit să i se dea două sute de mii de dirhemi și zece cai arăbești – cinci cu cioltare de mătase și cinci cu șei împodobite sărbătorește – și douăzeci de legături cu haine și zece robi călări și niște pietre scumpe, pe potriva acestora. Iar pe urmă Abd-Allah l-a poftit și i-a arătat bunăvoința lui și l-a trimis la Bagdad în haine falnice și, ajungând la Bagdad, insul acela s-a îndreptat spre porțile casei lui Iahia ibn Halid, înainte de a se duce la ai săi și a cerut îngăduința să intre la el.
Și străjerul de la poartă s-a dus la Iahia și i-a spus:
— O, stăpâne al nostru, la poarta noastră se află un ins luminat la chip și chipeș la înfățișare, cu purtare falnică și cu mulțime de slugi și vrea să intre la tine.
Și Iahia i-a îngăduit să intre și insul acela, intrând, a sărutat pământul dintre mâinile lui și Iahia l-a întrebat:
— Cine ești?
Și insul a spus:
— O, stăpâne, sunt cel care murise de asuprirea vremurilor și pe care tu l-ai înviat din mormântul necazurilor și l-ai mutat în raiul cel râvnit. Sunt cel care a plăsmuit scrisoarea și i-a dus-o lui Abd-Allah ibn Malic ali-Huzai.
— Cum s-a purtat el cu tine și ce ți-a dat? A întrebat Iahia.
Și insul a răspuns:
— Mi-a dăruit, prin mâinile tale, după străluminata-ți fire și după bunătatea-ți atotcuprinzătoare, după nemărginita-ți mărinimie, după înaltu-ți cuget și larga-ți milă, atâta cât m-a îmbogățit și m-a căpătuit și m-a copleșit. Și am adus toate darurile lui și toate se află la porțile tale și porunca se află în puterea ta și osânda se află în mâinile tale!
— Purtarea ta față de mine este mai minunată decât purtarea mea față de tine, a răspuns Iahia. Mi-ai făcut un bine atât de mare și mi-ai dat un ajutor atât de strălucit, cât ai preschimbat vrajba care se ridica între mine și omul acela falnic în prietenie și dragoste. Încât am să-ți dăruiesc și eu tot atâtea câte ți-a dăruit Abd-Allah ibn Malic.
Și pe urmă a poruncit să i se dea tot atâția bani și cai și legături de haine câte îi dăduse Abd-Allah și s-a întors asupra acelui ins bunăstarea pierdută, prin măreția sufletelor celor doi emiri.