Când califul Mohammad El-Amin, fiul lui Harun Al-Rașid și al Zobeidei, după înfrângerea sa, a fost ucis, din porunca dată de căpetenia oștilor lui Al-Mamun, toate vilaietele care până atunci mai rămăseseră de partea lui El-Amin se grăbiră a se supune lui Al-Mamun, fratele său, fiul lui Al-Rașid și al unei roabe pe nume Marahil. Și Al-Mamun își începu domnia cu niște măsuri largi de iertare față de dușmanii săi de mai înainte. Și avea obiceiul să spună: „Dacă vrăjmașii mei ar ști toată blândețea din inima mea, ar veni toți să mi se predea, mărturisindu-și nelegiuirile.”
Or, capul și mâna diriguitoare a tuturor necazurilor pe care le avusese de îndurat Al-Mamun, pe vremea când trăiau tatăl său, Al-Rașid și fratele său, El-Amin, nu erau decât Sett Zobeida însăși, soția lui Al-Rașid. Încât, după ce Zobeida află de sfârșitul jalnic al fiului ei, se gândi mai întâi să fugă pe pământul sfânt de la Mecca, spre a se pune la adăpost de răzbunarea lui Al-Mamun. Și multă vreme șovăi ce hotărâre să ia. Pe urmă, dintr-odată, se hotărî să-și lase soarta în mâinile aceluia care din pricina ei fusese dezmoștenit și pe care multă vreme îl făcuse să guste smirna amarului. Și îi scrise următoarea scrisoare: „Orice vină, o, emire al drept-credincioșilor, oricât de mare să fi fost ea, se topește dinaintea milei tale și orice hainie se schimbă într-o greșeală măruntă dinaintea mărinimiei tale. Aceea care îți trimite jalba aceasta te roagă să-ți pleci inima la o amintire scumpă și să ierți, gândindu-te la acela căruia i-a fost dragă vinovata de astăzi. Dacă, dar, vei vrea să te milostivești de chinurile și de prăpădul meu și să te dovedești îngăduitor față de aceea căreia nu i s-ar cuveni nici un fel de milostivire, vei urma cugetului aceluia care, de-ar mai fi în viață, ar fi mijlocitorul meu pe lângă tine. O, fiu al părintelui tău, adu-ți aminte de tatăl tău; și nu-ți zăvori inima la ruga văduvei părăsite.”
Or, când văzu scrisoarea Zobeidei, inima califului Al-Mamun fu potopită de milă și fu adânc înduioșată; și plânse soarta neagră a fratelui său, El-Amin și starea jalnică a mamei lui El-Amin. Pe urmă se ridică și îi răspunse Zobeidei precum urmează: „Scrisoarea ta, o, maică a mea, a ajuns la locul unde trebuia să ajungă și mi-a găsit inima mistuită de păreri de rău pentru nenorocirile tale. Și Allah mi-e martor că simțămintele mele față de văduva aceluia a cărui amintire ne este sfântă sunt simțămintele unui fiu față de mama lui. Făptura nu poate nimic împotriva celor hărăzite de soartă. Ci fac tot ceea ce pot spre a-ți ușura durerile. Și-așa că am poruncit să ți se dea îndărăt moșiile zăpciuite, conacurile, bunurile și tot ceea ce soarta potrivnică ți-a hrăpit, o, mamă a mea. Iar dacă vrei să te întorci lângă noi, îți vei găsi starea dintâi și cinstirea și talâmul tuturor supușilor tăi. Și să știi bine, o, maică a mea, că nu ai pierdut decât chipul celui ce s-a dus întru mila lui Allah. Întrucât un fiu îți rămâne în mine, mai îndatoritor decât ai fi putut tu să-ți dorești. Și pacea și tihna fie asupra-ți.”
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute nouăzeci și patra noapte urmă:
Și pacea și tihna fie asupra-ți.
Încât atunci când Zobeida veni, cu ochii plini de lacrimi și sfârșită, să se arunce la picioarele lui, el se ridică în cinstea ei și îi sărută mâna și plânse la pieptul ei. Pe urmă îi dete îndărăt toate huzmeturile ce le avusese mai înainte, ca soție a lui Al-Rașid și ca sultană de sânge abassid și o cinsti până la sfârșitul vieții ei de parcă i-ar fi fost chiar fiu al lăuntrurilor sale. Ci Zobeida, cu toată acea mărire în care se vedea rămasă, nu putea să uite ceea ce fusese ea odată și nici chinurile la vestea morții lui El-Amin. Și până la moarte păstră în adâncul pieptului ei un fel de vrăjmășie care, oricât de cu grijă ar fi fost ascunsă, nu scăpă ochiului pătrunzător al lui Al-Mamun.
Și, de altminteri, de destule ori Al-Mamun avea să sufere, fără a se plânge, de acea stare de vrăjmășie adormită. Și iată o întâmplare care, mai bine decât altă lămurire, dovedește dușmănia necurmată a aceleia pe care nimic nu o mai putea împăca.
Într-o zi, așadar, intrând în iatacul Zobeidei, Al-Mamun o văzu deodată cum își mușca buzele și mormăia ceva, uitându-se țintă la el. Și cum nu putea să deslușească ce rostea astfel printre buze, îi spuse:
— O, maică a mea, tare mi se pare că ai cam vrea să mă afurisești, gândindu-te la fiul tău omorât de către persanii schismatici și la venirea mea în scaunul de domnie pe care ședea el. Da numai Allah a diriguit ursitele noastre.
Ci Zobeida se apără, strigând:
— Nu, pe sfânta pomenire a tatălui tău, o, emire al drept-credincioșilor! Departe de mine asemenea ispite!
Și Al-Mamun o întrebă:
— Atunci, poți să-mi spui ce mormăiai printre dinți uitându-te la mine?
Ci ea își lăsă capu-n jos, asemenea aceluia care nu vrea să grăiască, din cinstire față de cel cu care sta de vorbă și răspunse:
— Binevoiască emirul drept-credincioșilor să mă ierte și să nu-mi ceară a-i spune pricina despre care mă întreabă.
Ci Al-Mamun, prins de un imbold amarnic, se apucă să stăruiască întruna și s-o înghesuie pe Zobeida cu întrebările, până într-atâta, încât, ajunsă la capătul puterilor, îi spuse într-un sfârșit:
— Bine, iacătă! Blestemam îndărătnicia, mormăind: „Prăpădi-i-ar Allah pe oamenii pisălogi, loviți de patima stăruintii!”
Și Al-Mamun o întrebă:
— Da cu ce tâlc sau la ce amintire rosteai afuriseala aceasta?
Iar Zobeida răspunse:
— Întrucât ții numaidecât să afli, iacătă!
Și îi povesti:
— Află, dar, o, emire al drept-credincioșilor, că, într-o zi, jucând șah cu tatăl tău, emirul drept-credincioșilor, Harun Al-Rașid, am pierdut. Și tatăl tău mi-a hotărât ca pedeapsă să fac înconjurul saraiului și al grădinilor, goală-goluță, în toiul nopții. Și cu toate rugămințile și îngenuncherile mele, puse o îndărătnicie osebită în a-mi cere să plătesc gloaba acea fără a vroi să primească altă ispașă. Și fusei nevoită să mă dezbrac și să fac lucrul la care mă osândise. Și când isprăvii, eram turbată de mânie și pe jumătate moartă de osteneală și de frig. Ci a doua zi îl bătui eu la șah. Și veni rândul meu să-i hotărăsc, de data aceasta, nazurile mele. Și, după ce cugetai o vreme și căutai în mintea mea ce lucru ar putea să-i fie cel mai apăsător, îl osândii, cunoscând faptul, să se ducă să petreacă noaptea în brațele roabei celei mai pocite și mai imoase dintre roabele de la bucătărie. Și cum cea care întrunea asemenea însușiri era roaba pe care o chema Marahil, i-o menii ca țintă a gloabei și ca ispășire a înfrângerii sale. Și spre a mă încredința că lucrurile aveau să se petreacă fără vreo cacialma din partea lui, îl dusei chiar eu în odaia împuțită a roabei Marahil și îl silii să se culce lângă roabă și să facă cu ea, toată noaptea, ceea ce îi plăcea tare mult să facă cu preafrumoasele cadâne pe care i le trimiteam adeseori peșcheș. Și dimineața, starea lui Harun era jalnică și duhnea înfricoșător. Or, acuma trebuie să-ți spun, o, emire al drept-credincioșilor, că tu te-ai născut chiar din acea împerechere a tatălui tău cu acea roabă hâdă și din tăvălelile cu ea în odaia de lângă bucătărie. Și-așa că, fără să vreau, prin venirea ta pe lume, am fost pricina pieirii fiului meu, Al-Amin și pricina tuturor nenorocirilor care s-au abătut asupra casei noastre în anii aceștia din urmă. Or, toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi stăruit cu atâta îndărătnicie pe lângă tatăl tău spre a-l sili s-o tăvălească pe roaba aceea și dacă el, la rându-i, n-ar fi fost atâta de plin de stăruință la a mă pune să fac ceea ce ți-am povestit. Și-aceasta-i, o, emire al drept-credincioșilor, pricina care mă făcea să mormăi afurisienii împotriva îndărătniciei și împotriva pisălogilor.
Iar Al-Mamun, auzind acestea, grăbi să-și ia rămas-bun de la Zobeida, spre a-și ascunde stânjenirea. Și plecă zicându-și: „Pe Allah! Mi se cuvine învățătura pe care mi-a dat-o. De n-aș fi stăruit atâta, nu mi s-ar fi adus aminte acuma de treaba aceasta neplăcută.”
Și tânărul stăpân al Saraiului Cărții, după ce istorisi toate acestea ascultătorilor și musafirilor săi, le spuse:
— Facă Allah, o, prieteni ai mei, ca să fi putut sluji de mijlocitor între știință și urechile voastre. Or, iacătă o parte dintre avuțiile care, fără cheltuieli și fără primejdii, se pot agonisi prin citirea cărților și prin învățătură. Pentru astăzi, nu am să vă mai spun nimic. Ci altă dată, inșallah! Am să vă înfățișez o altă latură a minunățiilor ce ne-au fost lăsate ca moștenirea cea mai de preț de la părinții noștri.
Și după ce grăi astfel, împărți la fiecare dintre cei de față câte o sută de galbeni și o bucată de zarpa de preț, spre a le răsplăti luarea-aminte și a le stârni râvna la învățătură. Întrucât își zicea: „Se cade să încurajezi imboldurile cele bune și să ușurezi calea oamenilor doritori de bine.” Pe urmă, după ce îi ospătă cu o masă minunată, la care nimic nu fu uitat din ceea ce face desfătul gurii, îi lăsă să plece în pace. Și iacă-așa cu ei cu toți. Ci Allah este mai știutor!
Iar Șeherezada, isprăvind de istorisit șirul acesta lung de întâmplări minunate, tăcu. Iar sultanul Șahriar îi spuse:
— O, Șeherezada, tare mai m-ai luminat! Da tu ai uitat, pesemne, să-mi mai spui câte ceva despre vizirul Giafar. Iar eu de multă vreme tot doresc să te aud istorisindu-mi tot ce știi despre el. Întrucât chiar că vizirul acela se asemuia uluitor, prin însușirile sale, cu vizirul meu, tatăl tău. Și de-aceea mi-ar plăcea tare mult să aflu de la tine povestea lui adevărată, în toate amănuntele, dat fiind că trebuie să fie minunată.
Ci Șeherezada lăsă capu-n jos și răspunse:
— Allah să depărteze de la noi nenorocirea și prăpădul, o, doamne al vremurilor și aibă-l întru mila sa pe Giafar barmakidul și tot neamul lui! Mă rog ție, îngăduie-mi a nu-ți istorisi povestea lui, întrucât e plină de lacrimi. Vai, cine n-ar plânge la istorisirea sfârșitului lui Giafar, a tatălui său, Yahia, a fratelui său, El-Fadl și a tuturor barmakizilor? Hotărât, sfârșitul lor este jalnic și până și piatra s-ar înduioșa!
Iar sultanul Șahriar zise:
— O, Șeherezada, istorisește-mi-o totuși. Și izgonească Allah de la noi pe Cel-Viclean și nenorocirea!
Atunci, Șeherezada spuse: