Se povestește că emirului drept-credincioșilor, El-Walid, fiul lui Yezid, ommianul, îi plăcea grozav de un mâncău vestit, ortac al tablalelor îmbelșugate și al tuturor bunătățurilor înmiresmate, pe care îl chema Tofail Lingăul și al cărui nume slujește de-atunci și până azi spre a-i numi pe dalcavucii ce se poftesc singuri pe la nunți și pe la praznice. Altminteri, Tofail acela, mare priceput la mâncăruri, era om de duh, învățat, mintos și mehenghi; și era sprinten la răspunsuri și la înțepături. Pe deasupra, maică-sa fusese dovedită de terfelegioaică față de bărbatu-său. Și chiar Tofail acela a izvodit pravila lingăilor în câteva parimii pe cât de iscusite, pe-atâta de folositoare, care se mărginesc la învățăturile următoare:
Dacă te poftești vreodată La ospăț, pe la vreo nuntă, Nu călca încolo-ncoace Cu privirea căscăundă, Ci te-ndreaptă cu pas falnic Către locul cel mai bun, Fără să te uiți la nimeni, Fără-a asculta ce-ți spun musafirii și mesenii – Lasă-i liniștiți să crează Că ești oaspete de seamă, Poate chiar cel mai de vază. Iar dacă portarul casei Se așază împotrivă-ți, Trage-i o mustrare aspră, Șfichiuiește-l ca un crivăț, Ia-l de sus, ticăloșește-l, Ocărăște-l, amenință, Să nu-și mai îngăduiască Nici un fel de necuviință. Iar când ai ajuns la masă, Nu mai sta la socoteală: Pune mâna și mănâncă, Umple-ți iar stacana goală și repede-te-n friptură Ca frigarea cea grozavă, Da-ți îndemn și te trudește Și cu puii fripți la tavă Și cu carnea, chiar uscată – Să nu te sfiești defel: Sfâșie-o, înfige-ntr-însa Degetele-ți de oțel!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute optzeci și doua noapte urmă:
Și-acestea erau tot ighemoniconul desăvârșitului lingău așa cum îl prăvilnicise Tofail în cetatea Kufa. Și, într-adevăr, Tofail a fost părintele mâncăilor și cununa dalcavucilor. De altminteri, iacătă o pildă, dintr-o sumedenie de alte pilde, despre felul lui de a se descurca.
Un navap de-al cetății poftise câțiva prieteni și se ospăta cu ei dintr-o tablă cu pește gătit minunat. Și iacătă că la ușă se auzi glasul prea bine cunoscut al lui Tofail, care vorbea cu portarul rob. Iar unul dintre meseni strigă:
— Ferească-ne Allah de Mâncău! Toți știți măsura pântecelui nemaipomenit al lui Tofail. Așa că hai degrabă să scăpăm peștii aceștia frumoși de dinții lui și să-i punem la adăpost în vreun cotlon de odaie, nemailăsând pe masă decât juveții. Și după ce Tofail are să înfulece caracuda, cum nu va mai avea nimic de ros, are să plece, iar noi ne vom ospăta cu peștii cei mari.
Și degrabă puseră la păstru peștii cei mari. Și iacătă că Tofail intră, zâmbăreț și plin de voioșie, aruncându-și salamalecul spre toată lumea. Și, după bismillah, întinse mâna înspre tablă. Ci ia uite că pe tablă nu se aflau decât niște amărâți de juveți. Și oaspeții, înveseliți de renghiul lor, îl zeflemisiră:
— Ei, jupâne Tofail, ce spui de peștii ăștia? Nu prea s-ar zice că-ți pare tablaua chiar pe gustul tău.
El răspunse:
— Păi eu cam de multișoară vreme nu prea mă am bine cu neamul peștilor și am pică urâtă pe ei. Că bietul taică-meu, care a murit înecat în mare, a fost mâncat de dumnealor.
Iar mesenii îi spuseră:
— Prea bine, iacătă, așadar, un prilej strălucit pentru tine de-a lua talionul tatălui tău, mâncând și tu la rându-ți plevușca asta.
Iar Tofail răspunse:
— Dreptu-i! Da ia stați!
Și luă un peștișor și-l duse la ureche. Iar ochiul lui de musafirgiu și ochise tablaua surghiunită în cotlonul ei și pe care se aflau peștii cei mari. Și-așa că, după ce păru a asculta cu luare-aminte ce-i spunea juvetele fript, strigă deodată:
— Hei na! Hei na! Știți ce mi-a spus prăpăditul ăsta de juvete?
Iar mesenii răspunseră:
— Nu, pe Allah! De unde să știm?
Iar Tofail zise:
— Păi aflați atunci că mi-a spus așa: „Eu n-am fost de față la moartea părintelui tău – aibă-l Allah întru mila sa!
— Și n-am avut cum să-l mănânc, întrucât sunt mult prea copil ca să fi trăit pe vremea aceea.” Apoi mi-a strecurat în ureche cuvintele acestea: „Mai bine ia-i pe peștii cei mari și frumoși, care stau pitulați în cotlon și răzbună-te pe ei. Că ei s-au bulucit odinioară asupra răposatului tătâne-tău și l-au mâncat.”
Când auziră vorbele lui Tofail, oaspeții și stăpânul casei pricepură că vicleșugul lor fusese adulmecat de nasul lingăului. Drept care nu mai pregetară a-l pofti pe Tofail la peștele cel frumos și îi spuseră, tăvălindu-se de râs:
— Mănâncă-l, atunci și da-ți-ar o încuietoare de mațe strașnică!
Pe urmă tânărul le spuse ascultătorilor săi:
— Ascultați acuma istoria jalnică a preafrumoasei roabe a ursitei.
Și spuse: