A ajuns până la noi, prin istorisirile strămoșilor noștri de demult, că șeicul Hojjr, căpetenia triburilor kindenilor și tată al lui Imru Ul-Kais, cel mai mare poet de pe vremea păgâniei, era omul cel mai temut dintre arabi pentru cruzimea și pentru vajnica lui dârzenie. Și era atâta de aprig până și față de neamurile lui, încât fiul său, tânărul Imru Ul-Kais, ca să poată să dea zbor slobod harului său poeticesc, a trebuit să fugă de sub corturile părintești. Căci șeicul Hojjr socotea că a se fuduli în fața lumii cu numele de poet era pentru fiul său o abatere de la ighemoniconul și de la înălțimea stepenei sale.
Or, într-o zi, pe când șeicul Hojjr se afla purces cu oastea departe de pământurile sale, asupra tribului Bani-Assad, primi veste că tribul kodaienilor, vechii săi dușmani, cârmuiți de către Ziad, îi cotropiseră deodată pământurile, într-un poghiaz, ridicaseră o pradă strașnică, zaherea multă de curmale uscate, sumedenie de cai, de cămile și de vite și mulțime de femei și de fete kindene. Și printre prinșii luați de Ziad se afla și femeia cea mai dragă șeicului Hojjr, preafrumoasa Hind, giuvaiericaua tribului.
Încât, de îndată ce știrea despre prăpăd ajunse la el, Hojjr făcu degrabă cale întoarsă, cu toți luptătorii lui și se îndreptă înspre locul unde socotea să dea peste vrăjmașul său, Ziad, răpitorul Hindei. Și nu peste mult, într-adevăr, ajunse la o mică depărtare de tabăra kodaienilor. Și trimise pe dată într-acolo două iscoade încercate, pe nume Saly și Sadus, să cerceteze locurile și să culeagă cât mai multe știri cu putință despre oastea lui Ziad.
Și cele două iscoade izbutiră să se strecoare în tabără, nebăgate de seamă. Și strânseră lămuriri de preț despre numărul vrăjmașului și despre așezarea taberei. Și, după câteva ceasuri petrecute ca să cerceteze tot, iscoada Saly îi spuse soțului său, Sadus:
— Tot ce am văzut mi se pare destul în ce privește rosturile și gândurile lui Ziad. Și-așa că mi-aș cam lua zborul să-i duc șeicului Hojjr știrile despre ceea ce am cules.
Ci Sadus răspunse:
— Eu nu plec până ce nu capăt știri mai multe și mai de preț.
Și rămase singur în tabăra kodaienilor.
Or, la căderea nopții, câțiva oșteni de-ai lui Ziad veniră să stea de pază lângă cortul căpeteniei lor și se așezară împrejurul cortului, din loc în loc. Iar Sadus, iscoada lui Hojjr, temându-se să nu fie dibuit, își luă inima în dinți și se duse cutezător să-l bată pe umăr cu mâna pe unul dintre paznicii care tocmai șezuse jos pe pământ, ca și ceilalți și îl repezi cu un glas poruncitor, spunându-i:
— Care ești tu?
Și străjerul răspunse:
— Sunt cutare, fiul lui cutare.
Iar Sadus urmă cu glas scurt și hotărât:
— Bine!
Pe urmă se duse să șadă chiar lângă cortul căpeteniei Ziad, fără să-i dea cuiva prin gând să-l tulbure.
Și iacătă că nu peste mult auzi vorbă din lăuntrul cortului. Și era chiar glasul lui Ziad, care, întinzându-se lângă preafrumoasa prinsă Hind, o săruta și se desfăta cu ea. Și, printre altele, Sadus auzi următoarele. Glasul lui Ziad spunea:
— Ce crezi tu, Hind, ia spune-mi, ce-ar face soțul tău, Hojjr, dacă ar ști că în clipa aceasta mă aflu lângă tine, în dulce desfătare laolaltă?
Iar Hind răspunse:
— Pe moartea cea roșie! Ar porni în goană ca un lup pe urmele tale și nu s-ar mai opri din fugă decât dinaintea corturilor tale roșii, spumegând, plin de mânie și de turbare, flămând de răzbunare, cu gura clăbucind de bale ca o cămilă în călduri, care mănâncă ierburi amare.
Iar Ziad, auzind vorbele acestea ale Hindei, fu cuprins de ciudă și, dându-i o palmă prinsei sale, îi spuse:
— A, te pricep! Hojjr, fiara aceea cruntă, îți place, ți-e drag și vrei să mă umilești.
Ci Hind tăgădui numaidecât, zicând:
— Îți jur pe amândoi bozii noștri, Lat și Ozzat, niciodată nu mi-a fost silă de vreun bărbat cum mi-e silă de soțul meu, Hojjr. Da dacă mă întrebi, pentru ce să-ți ascund ce gândesc? Că chiar n-am mai văzut om mai cu ochii-n patru și mai prepuielnic ca Hojjr, fie că doarme, fie că e treaz.
Și Ziad o întrebă:
— Cum așa? Lămurește-te!
Atunci, Hind spuse:
— Ascultă. Când Hojjr se află în puterea somnului, stă cu un ochi închis, da cu celălalt deschis, iar cu jumătate din făptura sa rămâne treaz. Și lucrul acesta atâta e de adevărat, încât într-o noapte ca toate nopțile, pe când dormea alături de mine, iar eu îi vegheam somnul, iacătă că un șarpe negru se ivi deodată de sub rogojină și veni drept înspre fața lui. Și Hojjr, tot dormind, își întoarse capul, parcă simțindu-l. Iar șarpele se strecură pe lângă mână înspre palma deschisă. Și Hojjr își trase numaidecât mâna. Atunci, șarpele, șovăind, se îndreptă înspre piciorul alungit. Iar Hojjr, dormind mai departe, îndoi genunchiul și își feri piciorul. Și șarpele, descumpănit și parcă nemaiștiind ce să facă, se hotărî să lunece înspre o strachină cu lapte, pe care Hojjr îmi cerea să i-o pun totdeauna lângă pat. Și, ajungând la strachină, șarpele sorbi cu lăcomie laptele, pe care apoi îl vărsă îndărăt în strachină. Iar eu, la priveliștea aceea, gândii, bucurându-mă în sufletul meu: „Ce noroc nenădăjduit! Când Hojjr are să se trezească, are să bea laptele otrăvit acum și are să moară pe dată! Uf, am să scap de lup.” Și Hojjr se deșteptă, după o bucată de vreme, însetat și cerându-și laptele. Și luă strachina din mâinile mele; da avu grijă ca mai întâi să miroase laptele. Și iacătă că mâna-i tremură și strachina căzu și se vărsă. Iar el scăpă. Așa face în toate, în orice împrejurare ar fi. La toate se gândește, la toate ia aminte și niciodată nu poate fi prins pe nepregătite.
Iar iscoada Sadus auzi toate vorbele acestea; pe urmă nu mai putu să priceapă nimic din ce își spuneau între ei Ziad și Hind, afară de plescăitul sărutărilor lor și al suspinelor. Atunci, se ridică încetișor și fugi. Și odată ajuns afară din tabără, purcese la drum cu pași mari și, până-n zori, fu lângă stăpânul său, Hojjr, căruia îi istorisi tot ce văzuse și tot ce auzise. Și își sfârși istorisirea spunând:
— Când am plecat, Ziad sta cu capul sprijinit pe genunchii ei; și se desfăta cu prinsa lui, iar ea îi răspundea la desfăt.
Și Hojjr, la vorbele acestea, își rostogoli în piept un oftat gemut, se sculă în picioare.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute șaptezeci și șaptea noapte urmă:
Și Hojjr, la vorbele acestea, își rostogoli în piept un oftat gemut, se sculă în picioare, porunci plecarea și năpusta grabnică asupra taberei kodaienilor. Și toate cetele kindenilor porniră la drum. Și căzură pe neașteptate asupra taberei lui Ziad. Și se încinse o încăierare năprasnică. Și kodaienii lui Ziad nu avură mult până să fie dați peste cap și puși pe fugă. Iar tabăra lor, cuprinsă de vrăjmași, fu pustiită și pârjolită. Și fu omorât care fu omorât și fu aruncat în vântul mâniei tot ce mai rămăsese.
Cât despre Ziad, acela fu zărit de către Hojjr în mulțime, pe când încerca să-i întoarne la luptă pe cei ce fugeau. Și Hojjr, mârâind și mugind, se repezi pe el ca o pasăre de pradă, îl înșfacă pe după mijloc de pe cal și, săltându-l în sus, îl ținu așa în puterea mâinilor, pe urmă îl izbi de pământ și-i frânse oasele. Și-i tăie capul și și-l agăță la coada calului. Și după ce își împlini răzbunarea față de Ziad, se îndreptă înspre Hind, pe care o găsi. Și o legă de cozile a doi cai pe care îi biciui făcându-i să pornească unul într-o parte și altul în cealaltă. Și pe când Hind era despicată astfel și ruptă în bucăți, el îi strigă:
— Pieri, o, muiere cu limba atâta de dulce și cu tainele gândului atâta de amare.
Iar după ce istorisi răzbunarea aceasta cruntă, tânărul le spuse ascultătorilor săi:
— Întrucât încă ne mai aflăm la vremurile acelea de dinainte de Islamul cel binecuvântat, ascultați istoria pe care ne-a lăsat-o, despre obiceiurile femeilor arabe de pe-atunci, soția mult-iubită a Prorocului – asupra-i fie rugăciunea și pacea!
— Stăpâna noastră, Aișah, cea mai frumoasă și cea mai curată icoană de femeie a Islamului de la începuturi, femeie înțeleaptă, dârză, drăgăstoasă și vitează, a cărei vorbă sclipitoare avea tăria bărbată a unui flăcău și al cărei grai avea sfânta și proaspăta frumusețe a unei fecioare neprihănite.
Și spuse istorisirea aceasta povestită de Aișah: