Se povestește tot așa că pe ocârmuitorul drept-credincioșilor, Harun ar-Rașid, îl chinuia amarnic într-o noapte nesomnia. Și s-a sculat din așternut și a început să se preumble din odaie în odaie, ci nu înceta să se zbuciume în suflet cu un zbucium mare, iar dimineața a spus:
— Să vină ali-Asman!
Și eunucul a ieșit la străjerii de la ușă și le-a zis:
— Ocârmuitorul drept-credincioșilor vă spune: „Dați fuga după ali-Asman!”
Și când ali-Asman s-a înfățișat și când i-au spus despre aceasta stăpânului drept-credincioșilor, califul a poruncit să fie adus la el, l-a poftit să stea jos și i-a spus:
— Bine ai venit!
Iar apoi a grăit:
— O, Asman, vreau să-mi povestești ce-ai auzit tu mai acătării din poveștile cu femei și cu versuri de-ale lor!
— Ascult și mă supun! A răspuns ali-Asman. Am auzit multe, dar nimic nu mi-a plăcut atâta de mult cât cele trei poezii pe care le-au procitit trei copile.
— Spune-mi povestea cu ele, a zis califul.
Și ali-Asman a început să istorisească povestea aceea și a spus:
— Află, o, căpetenie a drept-credincioșilor, că am locuit cândva la Basra și mă năpădise odată arșița și am început să caut un loc unde să mă odihnesc, dar nu găseam nimic.
Și mi-am rotit privirile și la dreapta și la stânga și deodată am zărit o trecere acoperită printre două case, măturată și stropită, iar în acea trecere se găsea o laviță de lemn, iar deasupra ei era un geam deschis. Și m-am așezat pe laviță și am vrut să mă întind oleacă și am auzit un glas gingaș de copilă, care spunea: „O, surioarelor, astăzi ne-am adunat ca să ne veselim; hai să punem trei sute de dinari jos și fiecare dintre noi să spunem câte un stih din vreo poezie și aceea care va spune stihul cel mai gingaș și mai frumos, ai aceleia să fie cei trei sute de dinari.” Și fetele au răspuns: „Cu drag și cu bucurie!”
Și a început cea mai mare și stihul ei a fost așa:
Când în vis mi s-a ivit, mi-a părut ca o minune. Dar aievea de-apărea ar fi fost cum n-aș ști spune!
Și și-a spus stihul și cea mijlocie și stihul ei a fost așa:
Doar o dată mie-n vis chipu-i mi s-a năzărit, Și: „cămin, alin, suspin – ale tale-s!” i-am șoptit.
Și și-a spus stihul și cea mai mică și stihul ei a fost așa:
Eu și sufletul mi-l dau pentru cel care mereu cu suflarea-i ca de mosc vine noaptea-n patul meu.
„Dacă chipu-acesta o fi împodobit cu frumusețe, atunci pricina-i lămurită întru totul!” mi-am zis în sine-mi și, ridicându-mă de pe laviță, am dat să plec. Și deodată s-a deschis ușa și pe ea a ieșit o copilă și a spus:
— Stai oleacă, o, șeicule!
Și m-am așezat pe laviță și am stat. Și copila mi-a dat o hârtiuță și am văzut pe ea un scris până peste poate de minunat, cu niște „alife” drepte, cu niște „ha” arcuite și cu niște „ua” rotunde[5], iar cuprinsul biletului era așa: „Îi dăm de știre șeicului – lungească-i Allah viața!
— Că suntem trei fete surori și ne-am adunat ca să ne veselim și am pus jos trei sute de dinari și ne-am înțeles că aceea dintre noi care va spune stihul cel mai gingaș și mai frumos, ai aceleia vor fi cei trei sute de dinari. Te numim judecător în această pricină: judecă precum știi și gata!”
— O călimară și hârtie! Am spus eu.
Și fata a dat fuga și mi-a adus o călimară argintată și niște calamuri aurite și am scris aceste stihuri:
Vă voi spune ce și-au spus trei copile între ele, Întrecându-se la stih într-un spor de tâlcuri grele, Toate trei cu chip frumos ca lumină-n zi-nsorită Și cu inimile-arzând într-a dragostei ispită, Singure-n crivatul lor (ochii adormiți sub pleoape, Chipul celui drag din vis să le fie mai aproape), Toate-apoi și-au stihuit dorul tânăr de iubire, Stihuri gingașe și dulci, rod al gândului subțire. Spuse mândră, strălucind, cea dintâi, cutezătoare, Dezvelind într-un surâs dinții-i de mărgăritare: „E-o minune! – am zis atunci când mi s-a ivit în vis. – Ci aievea de-ar fi fost oare-atunci cum i-aș fi zis?” După ea, cu zâmbet blând, mijlocia își suspină Dragostea de care-n somn toată inima-i e plină: „Mie doar o dată-n vis chipul drag mi s-a ivit, Și: «cămin, alin, suspin – ale tale-s!» am șoptit.” Cea mai mică le-a răspuns cu un stih în care cântă Dorul cel nemărginit din iubirea cea mai sfântă: „Eu și sufletul mi-l dau pentru cel care mereu, Cu suflarea-i ca de mosc, vine noaptea-n patul meu!” Cântărind ce-au stihuit, chibzuind cu luare-aminte, Fără părtinire-acum, judecându-le cuminte. Dau cununa celei mici, care-n stihul ei adună Tot ce-i mai adevărat în iubire, și-o-ncunună!
Și pe urmă i-am dat copilei hârtia, spunea ali-Asman și ea s-a ridicat și s-a întors în casă și am ascultat cum a început acolo dănțuiala și bătaia din palme și s-a pornit învierea din morți și atunci mi-am zis în sine-mi: „Nu mai am de ce să zăbovesc pe aici!” Și, ridicându-mă de pe laviță, am dat să plec și deodată o copilă a strigat:
— Stai oleacă, o, Asman!
Și eu am întrebat-o:
— Da cine ți-a dezvăluit că eu sunt ali-Asman?
Și ea a răspuns:
— O, taică, dacă numele tău ne era neștiut, stihurile tale nu ne erau neștiute.
Și am stat jos și deodată ușile s-au deschis și a ieșit prima fată și avea în mâini o farfurie cu poame și o farfurie cu dulciuri. Și am mâncat dulciurile și poamele și i-am mulțumit fetei pentru bunăvoință și am vrut să plec și deodată una dintre fete a strigat:
— Stai oleacă, o, Asman!
Și, ridicând ochii către ea, am văzut o mână trandafirie într-o mânecă galbenă și m-am gândit că asta-i luna care strălucește dintre nori. Și fata mi-a aruncat o pungă în care erau trei sute de dinari și a spus:
— Aceștia sunt banii mei și ți-i dăruiesc pentru județul tău.
— Dar pentru ce ai judecat în folosul celei mai mici? A întrebat ocârmuitorul drept-credincioșilor.
Și ali-Asman a spus:
— O, căpetenie a drept-credincioșilor – alungească-ți Allah viața!
— Cea mai mare a spus: Eu am să mă minunez, dacă el îmi va veni în vis la pat – iar acesta-i un fapt îndoielnic și legat de vreo împrejurare: poate și să se întâmple și poate și să nu se întâmple. Cât despre cea mijlocie, pe lângă ea a trecut doar în vis umbra închipuirii și ea s-a și temenit dinaintea ei; cât despre stihul celei mici, ea a spus în el că s-a culcat cu iubitul așa cum se culcă oamenii aievea și că i-a mirosit răsuflarea care este mai dulce ca moscul și că l-ar răscumpăra cu sufletul și cu tot ce are. Iar cu sufletul nu se răscumpără decât acela care îți este mai drag decât orice pe lume.
— Ai strălucit, o, Asman! A strigat califul și i-a dăruit și el trei sute de dinari pentru povestea lui.