Ni s-a lăsat că poetul Find, bătrân pe-atunci de o sută de ani și cap al tribului Bani-Zimman, ramură din seminția cea mare a bekrilor, din stirpea dintâi a rabiahilor, avea două fete copilandre, pe care le chema Ofaiirah-Soarele, pe cea mai mare și Hozeilah-Luna, pe cea mai mică. Și, pe vremea aceea, întreg tribul bekrilor se afla în război cu thaalabenii cei mulți și puternici. Iar Find, în pofida vârstei lui înaintate, fu socotit vrednic, întrucât era viteazul cel mai vestit din tribul lui, să fie trimis de către tovarășii săi în fruntea a șaptezeci de voinici, toată ortaua lor, ca să se lipească la oastea tuturor bekrenilor. Iar cele două copilandre, fetele lui, se aflau și ele printre cei șaptezeci. Iar solul care se duse să dea de știre sfatului obștesc al bekrenilor despre sosirea cetei de război a tribului Bani-Zimman le spuse celor la care fusese trimis:
— Tribul nostru vă trimite o ordie de o mie de războinici și încă șaptezeci de viteji.
Vroia să spună cu aceasta că numai Find, singur, prețuia cât o oaste de o mie de oameni.
Pe urmă, când toate cetele triburilor de bekreni se adunară, războiul se dezlănțui ca o vijelie. Și-atunci s-a dat bătălia aceea, care a rămas vestită în toate pomenirile și care a fost botezată Ziua-tăierii-moațelor, din pricina umilirii grele la care i-au supus bekrenii biruitori pe prinșii lor, tăindu-le moațele părului, înainte de a-i trimite, slobozi, să le arate înfrângerea fraților lor din corturile thaalabene. Și chiar în bătălia aceea de pomină s-au făcut vestite pe totdeauna fetele lui Find, draci împielițați, minunile acelei zile.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute șaptezeci și cincea noapte urmă:
Și chiar în bătălia aceea de pomină s-au făcut vestite pe totdeauna fetele lui Find, draci împielițați, minunile acelei zile. Întrucât în încăierarea cea mai crâncenă și pe când izbânda sta în cumpănă, cele două copile săriră deodată jos de pe caii lor, se dezbrăcară cât ai clipi din ochi și, aruncându-și cât colo hainele și tunicile de zale, se repeziră, goale de tot, cu brațele înainte, una în mijlocul aripei drepte a oștirii bekrene, iar cealaltă în mijlocul aripei stângi, învipiate și în pieile goale, păstrându-și numai pe cap cununile lor de culoare verde. Și, în încleștare, răcniră fiecare, cu toată puterea glasului lor, câte un cântec de luptă ticluit atunci pe loc și care, din ziua aceea, se cântă pe măsura de ramei greu și pe ghiersul strunei de mijloc a glasului al patrulea, sărind peste măsura a doua, bătută înfundat de către daff.
Or, iacătă mai întâi peanul copilei Ofaiirah-Soarele:
Pe dușmani pe dușmani pe dușmani Fii ai lui Bekr și ai lui Zimman, încingeți lupta, strângeți vălmășagul! Intrați în bătălie cu tot steagul! Nainte, dar! Pe dușman! Pe dușman! Cinstire multă și mărire-naltă Acelui ce-n această dimineață îmbracă haina roșie și saltă Să-ntâmpine vrăjmașul față-n față!
Hai, voi, viteji ai noștri! Înainte! Dați buzna-n toiul luptelor, fierbinte, Iar noi la sânul cald vă vom primi! Să se despice rănile cumplite Ca hainele unei muieri smintite Arse de furii și de patimi vii! Iar noi saltele moi și albe perne În așteptarea voastră vom așterne. Ci dacă veți da cumva înapoi, Avem să v-alungăm fără ogoi Până-n străfundul negrului aman, Ca pe niște nevolnici, neînstare De dragoste cu tinere fecioare, Nainte, dar! Pe dușman! Pe dușman! Nainte! Și noroc în încleștare, Fii ai lui Bekr și ai lui Zimman! Încingeți lupta, strângeți vălmășagul! Intrați în bătălie cu tot steagul! Ucideți și trăiți, feciori aleși Ai seminției mele de viteji! Nainte, dar! Pe dușman! Pe dușman!
Și iacătă și peanul răcnit de mânia copilei Hozeilah-Luna, pentru a ațâța înflăcărarea celor ce înconjurau prapurul neamului lui Bani-Zimman, alături de tatăl ei, Find, care tăiase vinele cămilei lui ca să fie încredințat că nu are să dea îndărăt un pas:
La luptă cruntă, fii ai lui Zimman! La luptă dar, bekrani de viță veche! Izbiți, izbiți în crâncenul dușman Cu spada voastră fără de pereche! Zvârliți asupra capetelor lor Masalele aprinse, pe-ntrecute, Ale mâniei roșii! Dați cu spor, Măcelăriți-i, căsăpiți-i iute!
Cu inimi dârze, hai, apărători Ai mamelor și-ai femeilor voastre! Noi suntem fetele stelei din zori, Frumoase ca huriile măiastre, Cu păru-n mosc scăldat și învăscute Cu salbe de mărgăritar. Dați zor, Măcelăriți-i, căsăpiți-i, iute, Și-avem să vă primim la piept cu dor!
Sus inima, copii ai lui Rabiah!
Celui mai dârz îi dărui fecioria-mi!
Pe dușman, dar! Măcelăriți de-a-una!
Celui mai vrednic: Hozeilah-Luna!
Măcelăriți-i! Căsăpiți întruna!
Dar pe fricoșii ce dau îndărăt, Să nu-i mai văd în ochi, să nu-i mai văd!
Îi vom zvârli-n gunoaie ca pe-o cârpă, Nu vor avea pe lume decât scârbă!
Izbiți cu spada cruntă în vrăjmași, La luptă, sus, flăcăilor viteji!
Din sângele dușman să faceți preș pe care să călcăm cu pași trufași!
Măcelăriți-i, căsăpiți-i iute!
Izbiți cu spada voastră pe-ntrecute!
Și, la aceste două cântece de moarte, o înflăcărare proaspătă aprinse pojarul bekrenilor, dârzia le spori și biruința rămase a lor, hotărâtoare și deplină. Și iată așa se luptau strămoșii noștri de pe vremile păgâniei. Și iată cum erau croite fetele lor! Flăcările gheenei să nu le fie prea crude!
Pe urmă tânărul le spuse celor care îl ascultau aprinși:
— Auziți acuma dragostea domniței Fatimah cu poetul Murakiș, care și ei au trăit tot pe vremurile păgâniei:
Și spuse: