— Pe vremea domniei califului Harun Al-Rașid, mare cadiu al Bagdadului era Yacub Abu-Yussef, omul cel mai învățat și legiuitorul cel mai pătrunzător și cel mai iscusit de pe vremurile sale. Fusese ucenicul și ciracul cel mai îndrăgit al imamului Abu-Hanifah. Și el a fost cel dintâi care, dăruit cu priceperea cea mai luminată, a scris, a adunat și a orânduit într-un tot, bine și înțelept statornicit, toate minunatele adevăruri de temelie lămurite de către imam, dascălul său. Și codicele acela, așa cum a fost întocmit de Yacub, slujește de-atunci și până astăzi drept călăuză și drept temelie tipicului pravilnicesc hanifan. Și ne istorisește Yacub însuși povestea tinereții sale și începuturile lui sărace, precum și ceea ce i s-a tras dintr-un cataif cu fistic și de pe urma unei grele încurcături pravilnicești pe care a trebuit s-o lămurească. Ne istorisește așa:
Când părintele meu a murit – aibă-l Allah întru mila sa și păstreze-l la loc de cinste!
— Eu nu eram decât un pruncuț la sânul mamei mele. Și cum eram oameni săraci, iar eu eram singurul sprijin al casei, maică-mea, de cum mă făcui mai măricel, nu pregetă să mă dea ca ucenic la un boiangiu din mahala. Și putui astfel, de cu vreme, să câștig hrana mea și a mamei mele. Ci întrucât Allah Preaînaltul nu scrisese la triștea mea meseria de boiangiu, nu mă puteam hotărî să-mi petrec toate zilele lângă hârdaiele cu boieli. Și adeseori fugeam de la prăvălie spre a mă duce să mă amestec printre cei ce se strângeau să asculte cu luare-aminte învățătura sfintei credințe a imamului Abu-Hanifah – coperească-l Allah cu darurile sale cele mai alese! Ci maică-mea, care veghea la purtările mele și se ținea de multe ori după mine, mă certa amarnic pentru acele chiuleli și venea adesea să mă scoată din mijlocul adunării care îl asculta pe preacinstitul dascăl. Și mă târa de mână, bruftuluindu-mă și înghioldindu-mă și întorcându-mă cu sila la prăvălia boiangiului.
Iar eu, în ciuda acelei vegheri amarnice și a acelor dodeleli din partea maică-mii, găseam mereu mijlocul de a mă duce neabătut la lecțiile dascălului îndrăgit, care mă și băgase de seamă și mă dăduse pildă pentru sârguința, pentru luarea-aminte și pentru patima mea de a sorbi învățătura. Până acolo că, într-o zi, maică-mea, mâniată de fugile mele de la prăvălia boiangiului, veni țipând în mijlocul ascultătorilor, care se supărară foc, și, luându-se amarnic de Abu-Hanifah, îl ocări spunându-i:
— Tu, o, șeicule, ești pricina pierderii acestui copil și a alunecării neîndoielnice în haimanalâc a acestui orfan fără de nici un sprijin pe lume. Că eu nu am decât agoniselile cele neîndestulătoare ale fusului meu; și dacă orfanul acesta nu are să câștige și el câte ceva, avem să murim de foame în curând. Și vina pentru moartea noastră are să cadă asupra ta la Ziua Judecății.
Iar preacinstitul meu dascăl, dinaintea acelei ieșiri aprige, nu își pierdu nimic din liniștea lui și îi răspunse maică-mii cu un glas împăciuitor:
— O, sărmano, coperească-l Allah cu milele sale! Ci lasă, nu-ți fie teamă de nimic. Orfanul acesta învață aici cum să mănânce, într-o zi, cataiful făcut cu floarea fainei și cu ulei de fistic și cu frișcă.
Iar maică-mea, auzind răspunsul, rămase încredințată că preacinstitul imam era cu mintea clătinată și plecă aruncându-i ocara de la urmă:
— Scurta-ți-ar Allah zilele! Ești o farfara matufită și ți-au zburat mințile!
Ci mie îmi rămaseră în minte vorbele imamului. Și-așadar, întrucât Allah îmi sădise în inimă dorul de învățătură, patima aceasta înfruntă totul și sfârși prin a birui toate piedicile. Și mă legai cu credință de Abu-Hanifah. Iar Atoateîmpărțitorul îmi dărui știința și foloasele pe care le aduce ea, în așa fel că urcai treaptă cu treaptă în cinuri și ajunsei, într-un sfârșit, la slujba de mare cadiu al Bagdadului. Și eram primit în preajma emirului drept-credincioșilor, Harun Al-Rașid, care mă poftea adesea să mă ospătez la masa lui.
Or, într-o zi, pe când mâncam cu califul, iacătă că la sfârșitul mesei robii aduseră o tablă mare de farfuriu, pe care tremura un cataif minunat, cu niște frișcă albă, presărat cu praf de fistic, și-a cărui mireasmă era o desfătare. Iar califul se întoarse înspre mine și îmi zise:
— O, Yacub, gustă de-aici. Nu în fiecare zi se izbutește o bunătate ca aceasta. Astăzi e minunată.
Iar eu întrebai:
— Cum se numește bunătatea aceasta, o, emire al drept-credincioșilor? Și din ce e făcută de este atâta de frumoasă la înfățișare și atâta de plăcută la mireasmă?
Și el răspunse:
— Este cataif făcut cu frișcă și cu miere și cu faină aleasă și cu ulei de fistic.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute nouăzecea noapte urmă:
— Este cataif făcut cu frișcă și cu miere și cu faină aleasă și cu ulei de fistic.
Iar eu, auzind acestea, îmi adusei aminte de vorbele preamăritului meu dascăl, care prorocise odinioară ceea ce avea să mi se întâmple. Și nu putui, la această amintire, să mă opresc de-a zâmbi. Iar califul îmi zise:
— Ce te face să zâmbești, o, Yacub?
Și răspunsei:
— Nimica rău, o, emire al drept-credincioșilor. Mi-a trecut prin minte o biată amintire din copilăria mea și i-am zâmbit în trecere.
Iar el îmi spuse:
— Atunci, îndeamnă-te și mi-o istorisește. Sunt încredințat că va fi de folos a o asculta.
Iar eu, spre a împlini dorința califului, îi istorisii începuturile mele în învățarea pravilelor, sârguința mea de-a urma învățătura lui Abu-Hanifah, supărările bietei mele mame când mă vedea dând dosul boiangeriei și prorocirea imamului în privința cataifului cu frișcă și cu ulei de fistic.
Iar Harun rămase mulțumit de istorisirea mea și trase pilda:
— Da, hotărât! Învățătura și știința dau totdeauna roadă și multe sunt foloasele lor pe tărâmul lumesc și pe tărâmul dreptei credințe. Într-adevăr, preacinstitul Abu-Hanifah a prorocit drept și a văzut cu ochii minții sale ceea ce alți oameni nu știu să vadă cu ochii din capul lor. Potopească-l Allah cu milele și cu harurile sale cele mai înmiresmate!
Și iacă-așa cu cataiful cu frișcă și cu ulei de fistic.
Iar în ceea ce privește dezlegarea belelei pravilnicești, iacătă. Într-o seară, fiind ostenit, mă suisem în pat mai de cu vreme. Și adormisem adânc, când cineva începu să bată tare în poarta mea. Și, în grabă, mă sculai la zarva aceea, mă înfășurai peste mijloc cu izarul meu de lână și mă dusei să deschid chiar eu. Și îl cunoscui pe Harthamah, hadâmbul de credință al emirului drept-credincioșilor. Și îi dădui binețe. Da el, fără a-și lua răgazul de a-mi răspunde la salamalec, fapt ce mă aruncă într-o mare tulburare și mă făcu să presimt niște întâmplări negre în privința mea, îmi spuse cu un glas hotărât:
— Hai repede la stăpânul nostru, califul. Vrea să-ți vorbească.
Iar eu, străduindu-mă să-mi stăpânesc tulburarea și încercând să dibăcesc câte ceva din starea lucrurilor, răspunsei:
— O, dragul meu Harthamah, tare aș vrea să te văd arătând oleacă de bunăvoință față de bătrânul bolnav care sunt. Noaptea-i târzie și nu cred să fie vorba chiar de vreo belea atâta de amarnică, încât să ceară a mă duce numaidecât la ceasul acesta la săraiul califului. Mă rog ție, așadar, să aștepți până mâine dimineață. Iar până atunci emirul drept-credincioșilor are să uite necazul ori are să-și schimbe gândul.
Ci el îmi răspunse:
— Nu, pe Allah! Nu pot să amân până mâine îndeplinirea poruncii ce mi s-a dat.
Și întrebai:
— Da poți măcar să-mi spui, o, Harthamah, pentru ce mă cheamă?
El îmi răspunse:
— Slujitorul său, Massrur, a venit la mine, în fugă și gâfâind și mi-a poruncit, fără a-mi da vreo lămurire, să te aduc, într-o clipită, dinaintea califului.
Eu atunci, până peste poate de buimăcit, îi spusei hadâmbului:
— O, Harthamah, îmi îngăduiești măcar să mă spăl la iuțeală și să mă înmiresmez oleacă? Întrucât astfel, dacă o fi vorba de vreo treabă amară, voi fi și eu orânduit cuviincios; iar dacă Allah Mult-Bunul și-o face milă cu mine, precum nădăjduiesc, și-oi găsi acolo vreo treabă, fără de necazuri pentru mine, ostenelile acestea de-a fi curat n-ar avea ce să-mi dăuneze, ba chiar dimpotrivă.
Iar hadâmbul învoindu-se cu dorința mea, urcai să mă spăl și să-mi pun niște haine potrivite și să mă înmiresmez cât putui mai bine. Pe urmă coborâi la hadâmb și pornirăm cu pași mari. Și când ajunserăm la sărai, îl văzui pe Massrur care ne aștepta la poartă. Și Harthamah îi spuse, arătându-mă:
— Iacătă-l pe cadiu.
Și Massrur îmi zise:
— Hai!
Și pornii după el. Și mergând așa în urma lui, îi spusei:
— O, Massrur, tu, care știi cum îl slujesc pe stăpânul nostru, califul și știi ce se cuvine față de un om de vârsta mea și cu slujba mea și cunoști prietenia pe care am avut-o totdeauna pentru tine, vei binevoi să-mi spui pentru ce a poruncit califul să vin aici la ceasul acesta târziu de noapte?
Și Massrur îmi răspunse:
— Nu știu nici eu.
Iar eu, mai tulburat ca oricând, îl întrebai:
— Da măcar ai putea să-mi spui cine se află la el?
Massrur îmi răspunse:
— Nu se află acolo decât Issa, cămărașul, iar în odaia de-alături – cadâna cămărașului.
Eu atunci, nemaiîncercând să pricep nimic, spusei:
— Mă încredințez lui Allah! Nu este izbăvire și tărie decât întru Allah cel Atotputernic și cel Atoateștiutor!
Și ajungând în odaia ce ducea la iatacul în care califul sta, de obicei, făcui să mi se audă mișcarea umbletului și zgomotul pașilor. Iar califul întrebă din lăuntru:
— Cine e la ușă?
Și răspunsei numaidecât:
— Sluga ta, Yacub, o, emire al drept-credincioșilor.
Iar glasul califului spuse:
— Intră!
Și intrai. Și îl găsii pe Harun stând jos, avându-l pe cămărașul Issa de-a dreapta sa. Și înaintai temenindu-mă; și îmi rostii salamalecul. Și, spre marea mea ușurare, califul îmi răspunse la salamalec. Pe urmă îmi spuse, zâmbind:
— Te-am tulburat, te-am necăjit și poate că te-am și speriat!
Iar eu răspunsei:
— Speriat numai, o, emire al drept-credincioșilor, pe mine și pe cei pe care i-am lăsat acasă. Pe viața capului tău, ne-am tulburat toți.
Iar califul îmi spuse cu blândețe:
— Șezi, o, taică al pravilei.
Iar eu șezui, ușurat, scăpat de poverile și de spaimele mele.
Și după puține clipe, califul îmi spuse:
— O, Yacub, știi pentru ce te-am adus aici la ceasul acesta de noapte?
Și răspunsei:
— Nu știu, o, emire al drept-credincioșilor.
El îmi spuse:
— Ascultă atunci.
Și arătându-mi-l pe cămărașul Issa, îmi spuse:
— Te-am chemat, o, Abu-Yussef, ca să te iau de martor la jurământul pe care am să-l fac. Află, dar, că Issa acesta are o roabă. Or, eu i-am cerut lui Issa să mi-o lase mie; ci el și-a cerut iertăciune. I-am cerut, atunci, să mi-o vândă; ci el n-a vroit. Ei, și-atunci, dinaintea ta, o, Yacub, care ești cadiul cel mare, mă jur pe numele lui Allah Preaînaltul și Preamăritul că, dacă Issa stăruie a nu vroi să mi-o dea într-un fel ori într-altul, voi porunci să fie ucis, fără de izbăvire.
Eu atunci, liniștit de-a binelea în ce mă privea, mă întorsei cu un chip aspru înspre Issa și îi spusei:
— Ce haruri sau ce virtuți nemaipomenite i-o fi hărăzit Allah acelei fete de nu vrei să i-o lași emirului drept-credincioșilor? Au tu nu vezi că te pui, cu îndărătnicia ta, în starea cea mai urâtă și că te prăbușești și te cureți?
Iar Issa, fără a se lăsa tulburat de mustrările mele, îmi spuse:
— O, doamne cadiule al nostru, pripeala la județe este păguboasă. Înainte de a mă certa, s-ar fi căzut să iscodești pricina ce mă silește să mă port așa.
Și-i zisei:
— Fie! Da poate să se afle pe lume vreo pricină temeinică pentru o atare îndărătnicie?
El îmi răspunse:
— Da, de bună seamă! Un jurământ, ori ce-ar fi să fie, nu se poate încălca, dacă a fost făcut de bunăvoie și în deplină judecată a minților. Or, pricina care mă oprește este tăria unui jurământ greu. Întrucât am jurat, pe cele trei despărțenii și cu făgăduiala de a-i slobozi pe toți robii bărbați și femei, pe care îi stăpânesc și cu legământul de a-mi împărți la săraci și la geamii toate bunurile și toate averile, m-am jurat, zic, fetei de care este vorba, că niciodată n-am s-o vând și n-am s-o dăruiesc nimănuia.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a nouă sute nouăzeci și una noapte urmă:
M-am jurat, zic, fetei de care este vorba, că niciodată n-am s-o vând și n-am s-o dăruiesc nimănuia.
Iar califul, la vorbele acestea, se întoarse înspre mine și îmi spuse:
— O, Yacub, este vreo cale de-a dezlega buclucul acesta?
Iar eu, fără a șovăi, răspunsei:
— De bună seamă, o, emire al drept-credincioșilor!
El mă întrebă:
— Și cum?
Eu spusei:
— Lucrul este ușor. Ca să nu-și calce jurământul, Issa are să-ți dea drept peșcheș jumătate din fată, roaba aceea pe care o râvnești; iar cealaltă jumătate are să ți-o vândă. Și, în acest chip, el are să fie în pace cu cugetul său, întrucât, în fapt, nu are nici să ți-o dăruiască și nici să ți-o vândă pe fată.
Iar Issa, la vorbele acestea, se întoarse înspre mine și îmi zise:
— Da asemenea dezlegare, o, taică al pravilei, este legiuită? Este îngăduită de către pravilă?
Și răspunsei:
— Fără de nici o îndoială!
Atunci, el își ridică mâna nezăbavnic și îmi spuse:
— Păi, te iau de martor, o, cadiule Yacub, că, putând astfel să-mi ușurez cugetul, îi dau peșcheș emirului drept-credincioșilor jumătate din roaba mea și îi vând cealaltă jumătate la prețul de o sută de mii de drahme din argint, cât m-a costat ca în naht.
Iar Harun strigă numaidecât:
— Primesc peșcheșul, da cumpăr cea de a doua jumătate pe o sută de mii de dinari din aur.
Și adăugă:
— Să-mi fie adusă chiar acum fata.
Și Issa se duse numaidecât după roaba lui, în sala de la intrare, pe când totodată se aduceau și sacii cu cei o sută de mii de dinari din aur. Și numaidecât copilandra fu adusă de către stăpânul ei, care spuse:
— Ia-o, stăpâne al drept-credincioșilor și Allah coperească-te alături de ea cu binefacerile sale. Fata este bunul și avutul tău.
Și primindu-și cei o sută de mii de dinari din aur, plecă.
Atunci, califul se întoarse înspre mine și îmi spuse cu un chip îngrijorat:
— O, Yacub, mai rămâne de dezlegat o pricină. Și lucrul mi se pare anevoios.
Eu întrebai:
— Care este pricina, o, emire al drept-credincioșilor?
El spuse:
— Fata aceasta, fiind roaba altuia, ar trebui, înainte de-a o avea eu, să stea un anumit număr de zile, spre a fi încredințați că nu a rămas cumva mamă de la cel dintâi stăpân al ei. Or, dacă chiar în această noapte n-am să fiu cu ea, mie are să-mi plesnească fierea de nerăbdare, sunt încredințat și am să mor, fără de nici o îndoială.
Eu atunci, după ce cugetai o clipită, răspunsei:
— Dezlegarea pricinei este tare lesnicioasă, o, emire al drept-credincioșilor! Pravila de care pomenești nu a fost făcută decât pentru femeile roabe, da nu hotărăște vreo zi de așteptare pentru o femeie slobodă. Slobozește-o, așadar, numaidecât pe roaba aceasta și însoară-te cu ea ca femeie slobodă.
Și Al-Rașid, cu fața luminată de bucurie, strigă:
— O slobozesc pe roaba mea!
Pe urmă mă întrebă, îngrijorat iar dintr-odată:
— Da cine are să ne căsătorească legiuit, la ceasul acesta târziu? Căci chiar acum, numaidecât, vreau să fiu cu ea.
Și răspunsei:
— Chiar eu, o, emire al drept-credincioșilor, la ceasul acesta am să te căsătoresc legiuit.
Și trimisei să fie aduși ca martori cei doi slujitori ai califului, Massrur și Hossein. Și, după ce aceștia se înfățișară, citii rugăciunile și suralele cuvenite, slujii sfintele legăminte și, după ce dădui mulțumire celui Preaînalt, rostii vorbele îndătinate. Și statornicii că emirul drept-credincioșilor, după datină, urma să-i plătească miresei sale, ca meher de nuntă, o zestre pe care o hotărâi la douăzeci de mii de dinari. Pe urmă, când cei douăzeci de mii de dinari fură aduși și dați soției, mă pregătii să plec. Ci califul ridică fruntea înspre slujitorul său, Massrur, care grăi numaidecât:
— La poruncile tale, o, emire al drept-credincioșilor.
Iar Harun spuse:
— Du pe dată acasă la cadiul Yacub, pentru osteneala pe care i-am pricinuit-o, două sute de mii de drahme și douăzeci de caftane de fală.
Iar eu plecai, după multe mulțumiri, lăsându-l pe Harun până peste poate de mulțumit. Și fusei însoțit până acasă cu banii și cu hainele.
Or, cum ajunsei acasă, văzui că vine la mine o bătrână, care îmi spuse:
— O, Abu-Yussef, norocita pe care ai ajutat-o să fie slobozită și pe care ai împerecheat-o cu califul, dându-i astfel numele și cinul de soție a emirului drept-credincioșilor, se socoate acuma ca o fiică a ta și m-a trimis să-ți aduc salamalecurile ei și urările ei de fericire. Și te roagă să primești jumătate din zestrea de nuntă, pe care i-a numărat-o califul. Și se roagă de iertare că nu poate să răsplătească mai bine, deocamdată, ceea ce ai făcut tu pentru ea. Ci, inșallah! Are să știe într-o zi să-ți dovedească și mai bine datorința ei.
Și spunând acestea, puse dinainte-mi cei zece mii de dinari din aur, care erau jumătate din zestrea plătită copilandrei, îmi sărută mâna și plecă în calea ei.
Iar eu mulțumii Atoatedătătorului pentru binefacerile sale și pentru că, în noaptea aceea, a preschimbat spaima cugetului meu în bucurie și în mulțumire. Și binecuvântai în inima mea amintirea preacinstită a dascălului meu, Abu-Hanifah, a cărui învățătură mi-a dezvăluit toate dedesubturile tipicului sfintelor pravili și ale pravilelor lumești. Potopească-l Allah cu toate darurile și cu toate milele sale!
Apoi, tânărul cel bogat spuse:
— Ascultați acum, o, prietenii mei, povestea cu copila arabă de la fântână.
Și spuse: