Se povestește tot așa că Harun ar-Rașid l-a chemat pe unul dintre străjerii lui, care se numea Salih (și asta era pe vremea când ar-Rașid se schimbase față de barmaci). Și când acela s-a înfățișat, i-a spus:
— O, Salih, du-te la Mansur și spune-i: „Se află la tine o mie de mii de dirhemi din banii noștri și hotărârea mea cere să ni-i trimiți într-o clipită!” Și îți poruncesc, Salih, dacă nu vei căpăta banii aceștia până la rugăciunea de seară, să-i despărțești capul de trup și să mi-l aduci!
Și Salih a răspuns:
— Ascult și mă supun!
Iar apoi s-a dus la Mansur și i-a spus ceea ce îi deșternuse stăpânul drept-credincioșilor.
— Sunt pierdut, mă jur pe Allah! A spus atunci Mansur; că toate bunurile mele și ale celor asupra cărora stăpânește mâna mea, de le-aș vinde la cel mai scump preț, nu trec de o sută de mii. De unde să pot eu să iau, o, Salih, restul de nouă sute de mii de dirhemi?
— Găsește-ți vreun mijloc care să te scape repede, altminteri ești pierdut, eu nu pot să-ți dau păsuire nici o clipită peste sorocul pe care l-a hotărât califul și nu am puterea să trec cu nimic peste ceea ce mi-a poruncit stăpânul drept-credincioșilor, a spus Salih. Așa că dă zor cu mijlocul care să te mântuie, până nu trece vremea!
— O, Salih, a spus Mansur, mă rog ție, du-mă până la mine acasă, să-mi iau rămas-bun de la copii și de la ai mei și să dau povețele mele celor apropiați.
Și m-am dus cu el acasă la el, spunea Salih și a început să-și ia rămas-bun de la ai lui și s-au pornit bocetele în casa lui și s-au stârnit bocetele și țipetele și rugile de ajutor către Allah Preamăritul. Și i-am spus lui Mansur:
— Mi-a venit în gând că Allah are să-ți trimită ajutorul lui prin mâinile barmacanilor. Hai cu mine acasă la Iahia ibn Halid!
Și ne-am dus la Iahia ibn Halid și Mansur i-a povestit necazul său și Halid s-a mohorât și și-a lăsat o vreme capul spre pământ, iar pe urmă a ridicat capul și, chemându-l pe vistiernicul său, l-a întrebat:
— Câți dirhemi avem în vistierie?
— Vreo cinci mii de dirhemi, a răspuns vistiernicul.
Și Iahia a poruncit să-i fie aduși toți, iar pe urmă a trimis la fiul său, ali-Fadl, un sol cu o scrisoare cu următorul cuprins: „Mi s-a prilejuit să pot cumpăra o moșie minunată, care n-are să rămână niciodată nerodnică; trimite-mi niște dirhemi.”
Și ali-Fadl i-a trimis o mie de dirhemi și apoi Iahia l-a trimis pe un alt ins la fiul său, Giafar, cu o scrisoare cu acest cuprins: „Ni s-a întâmplat un lucru greu și ne trebuie niște dirhemi.”
Și Giafar i-a trimis pe dată o mie de dirhemi. Și Iahia a tot trimis oameni pe la barmacani, până ce a strâns de la ei pentru Mansur o sumedenie de bani, dar Salih și Mansur nu știau despre asta. Și Mansur i-a spus lui Iahia:
— O, stăpâne, mă agăț de poalele tale și știu că numai de la tine voi căpăta banii aceștia, cum e în obiceiul mărinimiei tale. Încât achită prăpădul acesta al datoriei mele și fă-mă dezrobitul tău.
Și Iahia și-a lăsat ochii-n jos și a început să plângă și pe urmă a strigat la un rob:
— Hei, copile, stăpânul drept-credincioșilor i-a dăruit cândva roabei noastre, Damamir, un mărgăritar de mare preț. Du-te la ea și spune-i să ne treacă nouă mărgăritarul acela.
Și sluga s-a dus la roabă și i-a adus lui Iahia mărgăritarul și Iahia a spus:
— O, Salih, am cumpărat de la niște negustori mărgăritarul acesta pentru stăpânul drept-credincioșilor, pe două sute de mii de dinari, iar stăpânul drept-credincioșilor l-a dăruit roabei noastre, Damamir, lăutăreasă și când el are să vadă la tine mărgăritarul acesta, are să-l cunoască și are să-i arate multă cinstire și are să cruțe vărsarea sângelui, pentru noi și din cinstire față de noi. Și acum banii tăi au fost strânși toți, o, Mansur.
Și i-am dus mărgăritarul și banii lui ar-Rașid, spunea Salih și Mansur era cu mine. Și când mergeam pe drum, deodată l-am auzit pe Mansur că rostea stihurile acestea ale unui poet:
Nu dragostea m-aduse-n casa lor, Ci spaima de-al săgeții crâncen zbor.
Și am rămas uluit de firea urâtă, de josnicia și de ticăloșia și de nemernicia lui din baștină și din născare și l-am înfruntat și i-am zis:
— Nu se află pe fața pământului oameni mai buni decât barmacanii și nu se află nimeni mai ticălos și mai spurcat ca tine! Te-au răscumpărat de la moarte și te-au scăpat de la pieire și s-au miluit de tine și te-au mântuit, iar tu nici nu le mulțumești, nici nu-i cinstești și nu te porți cum se poartă un om volnic, ci răspunzi la binefacerile lor cu asemenea vorbe!
Și pe urmă m-am dus la ar-Rașid și i-am istorisit această poveste și i-am dat de știre despre toate câte se întâmplaseră. Și ar-Rașid s-a minunat de mărinimia lui Iahia și de dărnicia și de filotimia lui și de ticăloșia lui Mansur și de nemernicia lui și a poruncit să i se dea îndărăt lui Iahia ibn Halid mărgăritarul și a spus:
— Tot ceea ce noi am dăruit, nu ni se cade să luăm înapoi!
Și Salih s-a întors la Iahia ibn Halid și i-a povestit de Mansur și de purtarea lui ticăloasă și Iahia a spus:
— O, Salih, omului, când e la necaz, i se vântuie și i se tulbură toate gândurile și orice-ar veni de la el nu se cade să-i iei în nume de rău, întrucât nu purcede din inima lui.
Și s-a pornit să-i tot caute dezvinuiri lui Mansur. Și Salih a început să plângă:
— Nu e cu putință ca bolta rotitoare a cerurilor să mai fi zămislit pe lume oameni asemenea ție! Vai și vai! Cum se poate să fie îngropat în pământ unul cu o fire cum e firea ta și a cărui mărinimie este ca a ta?
Iar Iahia a rostit stihurile acestea:
Când ai prilej să faci un bine, să-l faci numaidecât și harnic, că nu oricând ți-e la-ndemână putința sfântă de-a fi darnic.
Adesea, de nu-l faci la ceasul prielnic, în zadar pe urmă Mai vrei să-l săvârșești, că vine grăbită moartea și ți-l curmă.