A ajuns până la mine, o, norocitule împărate, că a fost cândva un giuvaiergiu dedat cu dragostea de femei și cu băutul de vin. Și odată s-a dus la un prieten de-al lui și, uitându-se la un perete de-al casei acestuia, a văzut chipul zugrăvit al unei fetișcane atâta de strălucite, de minunate și de nurlii, cum nu mai văzuseră niciodată cei visători. Și giuvaiergiul a stat să se tot uite la ea, minunându-se de frumusețea acelui chip și dragostea pentru icoana fetei i-a năpădit inima, încât a dat în boală și-a ajuns de mai că pierise. Și unul dintre prietenii lui a venit pe la el și, șezând jos lângă el, a început să-l întrebe ce are și după ce plânge. Și giuvaiergiul a spus:
— O, fratele meu, toată boala mea și tot ce m-a prăpădit, de la dragoste-i. M-am îndrăgostit de o icoană zugrăvită pe un perete din casa unui ortac de-al meu.
Și prietenul giuvaiergiului a început să-l dojenească și a spus:
— Asta-i din pricina puținătății tale de minte! Cum să te îndrăgostești de o icoană de pe un perete, care nu-i decât o închipuire, care nu cășunează nimic, nu vede și nu aude, nu cheamă și nu alungă?
— Zugrăvitorul care a înfățișat-o n-a putut s-o facă decât după chipul unei femei minunate, a spus giuvaiergiul.
Și prietenul lui a grăit:
— Poate că acela care a zugrăvit-o a născocit-o din capul lui.
— Oricum ar fi fost să fie, eu mor din dragoste pentru ea, a spus giuvaiergiul. Dacă se află pe lume o făptură asemănătoare cu această închipuire, nădăjduiesc că Allah Preamăritul are să-mi lungească viața până când am să ajung s-o văd.
Și când au plecat cei de față, au început să cerceteze cine a zugrăvit-o pe femeia aceea și au aflat că cel care o zugrăvise a plecat în altă țară. Și i-au scris o scrisoare, căinindu-i-se de starea ortacului lor și întrebându-l despre zugrăvitura aceea și de unde a izvodit-o: a scos-o, oare, din închipuirea lui sau a văzut vreun chip asemenea ei pe lume. Și zugrăvitorul care o zugrăvise le-a trimis următorul răspuns: „Am zugrăvit acel chip după tiparul unei fete, cântăreață la un vizir, în cetatea Kașmirului, pe meleagurile Indului.” Și când giuvaiergiul a aflat despre asta (iar el locuia în țara perșilor), s-a pregătit și a plecat, îndreptându-se către țările Indiei și a ajuns în cetatea aceea, după o călătorie lungă. Și, ajungând în cetatea aceea și așezându-se acolo, s-a dus odată la un boiangiu care locuia în cetatea aceea (iar boiangiul acela era un om hâtru, mintos și isteț) și l-a întrebat despre împăratul lor și despre obiceiurile lui.
— Cât despre împăratul nostru, a spus boiangiul, d-apoi este un împărat drept, bun la inimă, binefăcător cu locuitorii din împărăția lui și împarte dreptatea cinstit între supușii săi și decât numai pe vrăjitori nu-i iubește el pe lume. Când îi cade pe mână vreun vrăjitor ori vreo vrăjitoare, îi aruncă într-un puț din afara cetății și îi lasă acolo nemâncați, până mor.
Pe urmă giuvaiergiul a început să-l întrebe pe boiangiu despre viziri. Și boiangiul i-a povestit despre viața fiecărui vizir și despre obiceiurile fiecăruia și, într-un sfârșit, a venit vorba și despre fata aceea cântăreață și boiangiul a spus:
— Este la cutare vizir.
Și giuvaiergiul după asta a așteptat câteva zile, până a izbutit să închipuiască un șiretlic. Pe urmă, într-o noapte ploioasă cu tunete și vânt mare, a ieșit, luând cu el niște scule de spărgător și s-a dus la casa acelui vizir, stăpânul fetei. A agățat pe zid, cu niște cârlige, o scară și s-a suit pe terasa palatului și, ajungând acolo, s-a uitat în palat și a văzut un pat de marmură în care dormea o fată, asemănătoare cu luna când strălucește în cea de a paisprezecea noapte a ei. Și s-a dus la ea și a stat jos la căpătâiul ei și a tras învelitoarea de pe ea și deodată a băgat de seamă că învelitoarea era de zarafir și la capetele ei erau niște lumânări și fiecare lumânare era înfiptă într-un sfeșnic din aur roșu, iar lumânările erau din ambră. Iar sub perna fetei era o cutie de argint, în care se aflau toate giuvaierurile ei și sipețelul ședea închis lângă capul fetei.
Și giuvaiergiul a scos un cuțit și a înțepat-o pe fată în poponeț, pricinuindu-i o rană vădită. Și fata a sărit din somn speriată și înfricoșată și, văzându-l pe giuvaiergiu, i-a fost frică să țipe și a tăcut, gândind că el vrea să-i fure odoarele. „Ia sipețelul cu tot ce se află în el, nu ți-e de nici un folos să mă omori și mă pun sub ocrotirea mărinimiei tale”, a spus ea. Și giuvaiergiul a luat sipețelul cu ceea ce se afla în el și s-a dus.
Dar când s-a făcut dimineață, și-a pus hainele cele mai scumpe și, luând cu sine cutia în care se aflau podoabele, s-a dus la oblăduitorul cetății, a sărutat pământul dinaintea lui și a spus:
— O, împărate, sunt un supus credincios al tău și de baștină sunt de pe meleagurile Horasanului. Am venit aici ca să mă statornicesc sub puternicia ta, întrucât s-a dus vestea despre bunătatea și nepărtinirea ta față de supușii tăi și am jinduit să mă aflu sub steagul tău. Am ajuns în cetatea aceasta aseară și, găsind porțile închise, m-am culcat lângă ele. Și când eram între somn și trezie, deodată am văzut patru femei, una dintre ele fiind călare pe o mătură, iar cealaltă călare pe un târș și am priceput, o, împărate, că erau niște vrăjitoare care zburau înspre cetatea ta. Și una dintre ele a venit la mine și m-a împins cu piciorul și m-a lovit cu o coadă de vulpe, pe care o avea în mână. Și m-a stârnit rău. Și m-a cuprins mânia din pricina loviturii și am lovit-o și eu cu un cuțit pe care îl aveam la mine și am nimerit-o drept în bucă, atunci când tocmai da să se întoarcă să plece. Și când am înțepat-o, a luat-o la fugă și a pierdut, iacătă, sipetul acesta cu tot ce se află în el și eu l-am luat și l-am deschis și am văzut în el podoabele acestea scumpe. Ia-le, eu nu am trebuință de ele, întrucât eu sunt un ins sihăstrit în munți și am izgonit cele pământești din inima mea și m-am lepădat de bucuriile lumești și jinduiesc după chipul lui Allah Preamăritul.
Și a pus sipetul dinaintea împăratului și s-a dus.
Și după ce el a ieșit de la împărat, împăratul a deschis cutia și a scos toate odoarele de acolo, a început să le petreacă prin mâini și a găsit printre ele un gherdan pe care i-l dăruise cândva vizirului ce era stăpânul fetei. Și l-a chemat pe vizirul acela și, când vizirul s-a înfățișat, i-a spus:
— Iacătă gherdanul pe care ți l-am dăruit.
Și, văzând gherdanul, vizirul l-a cunoscut și i-a spus împăratului:
— Da, iar eu l-am dăruit unei roabe, cântărețe a mea.
— Adu-mi-o pe fata aceea numaidecât! I-a spus vizirului împăratul.
Și vizirul a adus fata și când fata s-a înfățișat dinaintea împăratului, împăratul a spus:
— Dezvelește-i bucile și vezi de este pe ele vreo rană sau nu.
Și vizirul i-a dezvelit fetei bucile și a văzut pe una o rană de cuțit și i-a spus împăratului:
— Da, o, doamne, are o rană acolo.
— Asta-i vrăjitoare, precum mi-a spus pustnicul acela, cu adevărat și fără de tăgadă! I-a spus vizirului împăratul.
Și pe urmă a poruncit ca fata să fie aruncată în fântâna vrăjitorilor și fata a fost aruncată în fântână chiar în ziua aceea.
Iar când s-a lăsat noaptea și giuvaiergiul a aflat că vicleșugul lui izbutise, s-a dus la paznicul fântânii, aducând în mână o pungă în care erau o mie de dinari și a stat jos la tăifăsuiala cu paznicul până a trecut o treime din noapte și pe urmă a început să i se mărturisească și i-a spus:
— Află, o, fratele meu, că fata aceea este nevinovată în privința celor puse pe seama ei și iaca eu am băgat-o în bucluc.
Și i-a povestit toată tărășenia, de la început până la sfârșit și pe urmă a spus:
— O, fratele meu, ia punga aceasta, în ea sunt o mie de dinari și dă-mi-o pe fată: am să mă duc cu ea în țara mea. Dinarii aceștia îți vor fi mai de folos decât întemnițarea fetei; bucură-te de darul nostru și noi amândoi avem să chemăm asupra ta milele și ocrotirea lui Allah.
Și paznicul, auzind povestea giuvaiergiului, s-a minunat până peste poate de vicleșugul lui și de cum a izbutit el și a luat punga cu ceea ce se afla în ea și i-a dat giuvaiergiului fata, cu învoiala să nu mai zăbovească în cetatea aceea cu ea nici măcar un ceas. Și giuvaiergiul a luat numaidecât fata și a purces, zorind pasul, până a ajuns în țara lui, dobândind ceea ce râvnise.
Așa că vezi, o, împărate, care sunt vicleșugurile bărbaților și ticăloșia lor. Vizirii tăi te opresc să mă despăgubești de ceea ce mi se datorează, dar mâine avem să stăm cu tine dinaintea Judecătorului cel Drept și are să-mi dea el ceea ce mi se cuvine de la tine, o, împărate!
Și împăratul, auzind vorbele roabei, a poruncit să fie ucis fiul său.
Și a intrat la el cel de al cincilea vizir și a sărutat pământul dintre mâinile lui și a spus:
— O, împărate preamărite, zăbovește și nu te pripi să-ți omori fiul! Adesea, după pripeală urmează căințele și mă tem că ai să te căiești cum s-a căit un ins care pe urmă nu a mai râs în viața lui.
— Păi cum a fost, o, vizirule? A întrebat împăratul.
Și vizirul a spus: